Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


În nici un caz nu este vorba să-mi iau cuvintele înapoi ci să subliniez că atunci când v-am dat, acum un an, un răspuns destul de întins la post-restant, am fost sinceră până la capăt. Vă sugeram să cereţi şi părerea unor critici de cea mai aleasă fibră, care să vă consacre timp suficient, cu răbdare şi atenţie, să dea un verdict, să se implice, şi să repete într-un fel, să întărească şi să confirme cu autoritatea lor ceea ce intuisem la lectură. Dar tot atunci vă rugam să operaţi pentru ei, cu toată atenţia, o selecţie de onoare. Vă rugam să-i feriţi, citez, „de zonele ratate ale operei dvs.”, revizuindu-vă definitiv şi îmbunătăţind chiar şi partea reuşită a ei, adică sonetele, fiind vorba, cum spuneam, nu de altceva decât de repunerea, într-un târziu, în drepturi a propriului destin literar. Unul dintre ei v-a oferit lapidar o recomandare către edituri. Cuvântul său, nu mă îndoiesc, a cântărit semnificativ la apariţia de curând a volumului Pantumuri, sonete şi alte versuri, la Ed. Augusta, Timişoara. L-am răsfoit şi mi-am recitit răspunsul de la post-restant, figurând aici ca prefaţă, mai precis în loc de prefaţă. Ideal ar fi fost să vă facă prefaţa unul din criticii la care v-am trimis cu toată responsabilitatea. Nici aşa nu este rău, dar prin acestă soluţie săracă n-aţi făcut, după opinia mea, decât să bateţi pasul pe loc. Nu v-aţi îndurat să renunţaţi aproape la nimic. Nu v-aţi îndurat sau pur şi simplu nu v-aţi priceput îndeajuns. Justificarea la acest procedeu pe care l-am bănuit încă de anul trecut, lipsa de voinţă sau neputinţa, o găseam în petrecerea unui timp prea îndelungat printre veleitari mai mult sau mai puţin zeloşi. Presupunând că aceştia v-au aplaudat la ocazii, cum spuneam, fără să aprofundeze suficient zonele dvs. de vârf, a coborî de pe piedestalul pe care nici nu ştiu dacă v-au aşezat, e imposibil să vă reveniţi tinereşte şi cu vigoarea necesară unei revederi integrale a operei, unei selecţii drastice cu renunţări dureroase, dar nu şi automutilante. Nu-mi rămâne decât să mă uimesc şi să mă sperii de intenţia dvs. de a tipări în viitor totul, cu prea puţine schimbări în textele de-o viaţă, neobservând că de fapt vă veţi îngropa, de bună voie, a doua şi ultima oară. Stimate domn, îmi pare foarte rău de perspectiva pe care v-o propuneţi. Aş vrea să mă înşel, aş fi vrut şi vreau să fiţi fericit, dar nu doar pentru o clipă, cât timp nu se răceşte iluzia. Vă felicit şi vă mulţumesc pentru darul cu chip de carte. Insist, deşi sunt sceptică într-o măsură dramatică, înainte de a tipări mai departe, vă conjur să recitiţi cu atenţia cuvenită prefaţa Pantumurilor, să înţelegeţi corect şi profitabil gestul meu colegial, să vă oferiţi încă un răgaz, de iluminare şi de putere, dincolo de orice iluzie exaltantă şi lucrând fără grabă, şi poate să luaţi cea mai bună hotărâre. Idealismul meu dur, cum vedeţi, lasă în ceea ce vă priveşte, texte care mă vor confirma ori mă vor condamna în timp. Cât priveşte grupajul, sugerând a apărea în revistă, era normal să-l alcătuiţi dvs., ca autor care nu lasă altora responsabilitatea unei selecţii. Transcriu în finalul acestui răspuns, urându-vă toate cele bune, Rondelul tramvaiului politicos, pentru ca bunul cititor, invocat la urma urmei ca instanţă decisivă, să aibă dovezi şi argumente pro sau contra: „Cu braţul de fier ridicat soldăţeşte/ Tramvaiul salută departe pe şine./ Iar noi bucuroşi îi răspundem: Ce bine!/ Ştim locul în staţii unde opreşte;// Îm mâini ridicăm greutăţi voiniceşte,/ –Ne-ncearcă emoţii că scările-s pline –;/ Cu braţul de fier ridicat soldăţeşte/ Tramvaiul salută departe pe şine;// Nici primul baremul nu-l îndeplineşte,/ Înjură că n-are de ce se mai ţine;/ Arbitrul (vatmanul) ne dă de ruşine:/ Tramvaiul în semn de salut îl porneşte.// – Cu braţul de fier ridicat soldăţeşte!” (Ion Cârdu, Timişoara)