Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


Ar fi fost şi pentru mine un prilej de bucurie să vă pot răspunde afirmativ la solicitare. (Alina Niculescu, Bucureşti) * Vi se pare că ceva nu este în regulă cu scrisul dvs? Într-adevăr, ceva nu se împlineşte, şi nu numai în stil. Povestea însă merită oarecum atenţie, şi tocmai de aceea autorul ar face bine să mediteze asupra pasajelor clar neverosimile, ce-l îndreptăţesc pe cititor să se îndoiască de unele relatări, date ca sigure şi întâmplate. Cum să te muşte de mână un epileptic în criză şi să-ţi reteze doar inelarul, cu verighetă cu tot!? Şi mai de necrezut este povestea cu deshumarea, după numai trei ani, a mortului, beţiv notoriu la viaţa lui, citez: „... mormântul fusese curăţat de buruieni şi dezvelit în prezenţa părintelui N., a notarului şi a şefului de post. Moaştele fuseseră strânse bucată cu bucată, duse la biserică şi aşezate pe un catafalc îmbrăcat în purpură scumpă. Vestea trecu cu iuţeală hotarele satului şi, în scurtă vreme puteai vedea, duminicile mai ales, sutele de pelerini veniţi de pretutindeni cum urcau către biserică să se închine la sfintele moaşte, sincer impresionaţi de efectele curative ale acestora, ... reveneau în număr tot mai mare, coloane nesfârşite de maşini şi căruţe, însoţite de-a valma de jandarmi, ţigani cerşetori şi comercianţi ambulanţi...”, când se ştie că nu este creştineşte admis să se tulbure odihna mortului înainte de împlinirea a şapte ani de la înhumare, când procesul putrezirii este încheiat! Caz de forţă majoră, veţi spune, sătenii isterizaţi de presupunerile lor abracadabrante cum că beţivul epileptic ar fi fost un sfânt, un profet prin gura căruia, înainte de a muri, s-ar fi prezis atacul terorist din 11 septembrie asupra Americii. Detaliul, iarăşi, cum că acel catafalc a fost îmbrăcat în purpură scumpă, îl face pe cititor să se întrebe, cu îndreptăţire, de unde vor fi procurat sătenii, în sărăcia lor cronică chiar purpură scumpă pentru cinstirea profetului lor şi grabnic făcător de minuni, pe deasupra? Acum că povestea este scrisă, nu se mai poate face nimic pentru a o salva de suspiciuni. Decât poate dacă autorul ar avea răbdarea să lase să se scurgă cel puţin şapte ani de la actul terorist din 11 septembrie, timp în care s-ar verifica şi minunea puterii tămăduitoare a moaştelor cu pricina. Să fie, atunci, ca şi cum autorul nu şi-ar fi scris povestea în 2003 sau chiar mai devreme, ci prin 2008, cel puţin. În fine, aş mai avea o sugestie. La o atât de scurtă proză, care nu este nici pe departe un reportaj la faţa locului nici relatarea unui fapt divers, personajele ar putea să fie lipsite de nume proprii şi prenume. Sorin Porumboiu să figureze doar ca veterinar, şi numai lui Ilie Răchie beţivanul să i se facă hatârul identităţii şi să i se schimbe, de la un moment dat încolo porecla în renume. Şi, Doamne, povestea cu inelarul păstrat în formol, dă fiori cititorului sensibil. Chiar cu aceasta începe şi povestirea: „De mai bine de trei ani îl păstrează în cămară într-un borcan cu formol, separat de borcanele cu murături printr-o etichetă pe care scrisese Degetul meu. Atenţie! Recunoaşteţi în scrisoare nedumerit şi cereţi o părere ca un fel de dezlegare, că s-ar putea să nu fe în regulă ceva în scrisul dvs. M-am străduit să vă artăt câteva din hibele poveştii. Probabil că debutul dvs. se va petrece cândva, mai devreme sau mai târziu. Numai de dvs. depinde şi de exerciţiul minuţios în direcţia pe care o doriţi. România literară, precizez, numai arareori oferă spaţiu debutanţilor. Şi atunci gestul echivalează cu o consacrare şi cu o adopţie pe viaţă a celui consacrat astfel, colaborator şi confrate. (Dan Cosma, com. Crucişor, Satu Mare).