Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


Ar fi macabru să fi fost în intenţia dvs. a-mi da pe ocolite de înţeles că vă identificaţi cu eroul nuvelei. Am parcurs-o ca pe un material documentar cu temă dură şi nu ca pe o ficţiune, ca pe o spovedanie, ale cărei calităţi sau defecte cumva literare nu presupun comentarii din partea duhovnicului. Dar, întorcându-mă la cele două poezii şi la seria de haiku-uri, simt uşurarea de a vă putea spune părerea, de a identifica răul şi bunul după gustul şi puterile mele. Ora Fiarei şi Manifest nu par a face parte din opera unui damnat ci doar a unui răzvrătit sarcastic. Între haiku-uri însă, sunt câteva valoroase, în contextul general sumbru şi pe acestea le şi transcriu aici, mişcată mai ales de unul din versuri, de ideea că autorul se poate identifica, fără vinovăţia coşmarului, cu personajul care protestează iubind. „S-au dus părinţii/ În tărâmul somnului./ Ce goală-i lumea”, „Pijamale vii/ Pe paturi de spital. Mut,/ Îngerul plânge”, „Bolnavi descărnaţi/ Trăind din perfuzii. Par/ Clepsidre sparte.”, „Se trece lumea.../ Între viaţă şi moarte/ Doar tu, iubire”. (Călin Gruia, 28 ani, Timişoara) Trăiţi intens, pe viu, ca, din păcate, cei mai mulţi dintre tinerii ce speră să-şi facă rapid o carieră din scris, iluzia comunicării cu lumea. Iată civintele dvs. dintr-o scrisoare căreia n-am ce să-i reproşez, e substanţială, e sinceră până la abandonare: „Confuz aici, în lumea nebună a oraşului, mă simt de parcă poezia nu găseşte rezonanţă în ziua de azi în sufletele oamenilor; sunt oarecum înţepenit în trecut. Nu prea se oferă posibilităţi de lansare în vreo eventuală carieră literară tinerilor scriitori.” Senzaţia de înţepenire în trecut este şi ea o iluzie, un fals. Trecutul, dacă ne gândim cu atenţie, este ce avem cu adevărat, palpabil, de la depozitul cultural, cărţile care s-au scris şi s-au ales după rezistenţă, valoare, frumuseţe, memoria din aproape-n aproape a tuturor faptelor exemplare, a personalităţilor demne de respect şi exemplelor bune de urmat. Cine se plânge de trecutul altfel perceput o face fie din ignoranţă, în absenţa criteriilor, fie dintr-o vocaţie perpetuă de dezmoştenit fără motivaţie reală de a se plânge de sărăcia şi reaua voinţă a părinţilor. Dar dvs. spuneţi, într-o poezie de dragoste, e drept, „De câte ori mi-am amintit/ De-atâtea ori n-am îndrăznit” ori, într-un scurt pastel, „S-au aşternut pe văi de-argint/ pulberi de cer/ ascund pădurile,/ Cărările, – amintirile./ Frigul de ieri nu îl mai simt.” În trecut nu poate fi nici cald nici frig ci este ce şi cum vrem noi să fie, există până şi locul în care să încapă ziua de azi, şi mâinele, şi propria tinereţe în care ne migălim textele şi ne sărbătorim cărţile apărute, şi viitorul îndepărtat, fără dovezi, şi cu dovezi mişcate de speranţă. Înţepenit în trecut e un fel de a spune, un fel de a recunoaşte lipsa de rezonanţă, firească într-un imens gol propriu rămas nepopulat din vină proprie. Reconsideraţi-vă convingerile, în această direcţie, convingeri destul de subţiri şi fragile la vârsta pe care o mărturisiţi. Apropriaţi-vă trecutul, nu vă plângeţi de el niciodată, mai ales că el se înmulţeşte veşnic, şi cu ziua dvs. de azi, şi cu mâinele, aşa cum am mai spus. Aveţi răbdare, citiţi în fiecare zi şi scrieţi în fiecare zi, şi păstraţi totul, ca pe probe, cum corect spuneţi, preţioase şi care dovedesc mobilitatea şi generozitatea trecutului propriu în care aţi iubit şi aţi pus început bun poeziei dvs. (Mirel Anghel, 22 ani, Vieru-Giurgiu).