Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Borges sau întîlnirile întîmplătoare
Cronicarul a făcut, de data aceasta, o plimbare ceva mai lungă, dar cu pauze, prin paginile gazetelor. Francezii au o expresie pentru asta: à bâtons rompus. Am putea-o traduce în mai multe feluri, niciunul satisfăcător: cînd şi cînd sau pe ici-pe colo, cu ideea la nimereală, fără continuitate (nici în timp, nici în spaţiu). A cules, s-ar zice, un buchet de flori diferite, ceea ce nu se face dacă vrei să-l oferi, dar care are frumuseţea lui.  În 22 din 24-30 iulie, dl Matei Călinescu îşi aminteşte de o întîlnire întîmplătoare cu Borges, care conferenţiase la Bloomington, la Universitatea Indiana. Auzindu-i numele românesc, Borges (era prin 1980) i-a recitat cîteva versuri în franceză, dar dintr-o poetă de origine română, pe care le citise cu peste şase decenii mai înainte, la Geneva, pe cînd era student. I-a trebuit oarecare timp d-lui Călinescu pînă a descoperit, după cercetări amănunţite, că versurile populare, traduse din română în franceză, aparţineau Elenei Văcărescu şi făceau parte din Chanson du cobzar. Memoria lui Borges era, într-adevăr, fabuloasă.  În BUCOVINA LITERARĂ din iulie, dl G.I. Tohăneanu explică felul în care marii scriitori pot înălţa ori coborî un cuvînt. Exemplul pe care-l dă autorul articolului este cuvîntul amic, pe care Eminescu îl înnobilează iar Caragiale, dimpotrivă. Cel dintîi îl leagă de sensul verbului latin amare, a iubi, şi-l foloseşte în poezii şi în scrisori ca sinonim pentru iubită: "Neologismul, întors către obîrşii, este astfel "lămurat" (ar spune I. Budai-Deleanu) de orice pojghiţă depreciativă". Caragiale "clatină din temelii" sinonimia cu prieten, bunăoară în schiţa O conferenţă, distrugînd cea din urmă pretenţie a cuvîntului amic de a fi luat în serios. Asta, după ce procedase la fel cu june (despre care romanticii şi Eminescu, printre ei, aveau părere bună), făcîndu-l să sune în gura junelui tînăr Rică Venturiano nu doar pleonastic, dar definitiv ridicol.  De la Iaşi, Cronicarul a primit nu demult un plic mare cuprinzînd primele cinci numere dintr-o nouă revistă de cultură, CONTRAST, editată de Asociaţia Mathesis. Redactorii şi colaboratorii, prezentaţi în manieră occidentală, sînt tineri studenţi, asistenţi şi lectori de la facultăţile de filosofie, ştiinţe politice, jurnalistică, psihologie şi litere. Fiecare număr are o temă: politică şi cultură, jocurile, şcoala, erosul, a fi şi a avea. Nu lipsesc rubrici de actualitate (politică), foarte spirituale. În general revista probează mult spirit, e tinerească, fără a fi superficială, are umor şi se citeşte pe nerăsuflate. Sperăm s-o revedem la toamnă, fiindcă, bănuim că vara ea şi-a luat concediu.  În STEAUA nr. 3 (abia numărul pe martie), un extraordinar eseu al d-lui Virgil Nemoianu: Iubirea şi ura faţă de formalismul estetic. Cîteva argumente. Tradus de Carmen Bujdei, eseul nu pare a fi fost scris special pentru cititorii revistei din Cluj, dacă luăm în considerare atît limbajul, cît şi unele explicaţii laterale. Problema d-nului Nemoianu poate deveni actuală şi la noi (avem destule indicii): e vorba de a apăra "formalismul estetic" de adversarii săi. Conceptul mai familiar nouă este estetismul sau pur şi simplu esteticul. La défense de l'esthétique ar fi un titlu potrivit, în manieră franceză, pentru paginile polemice profunde şi sclipitoare ale eseului d-lui Nemoianu. Atacat de la stînga, ca şi de la dreapta, dacă privim problema politic, dinspre ştiinţe, umane ori pozitive, dacă o discutăm epistemologic, învinuit a fi fascist, conservator, extremist, antipopular etc., formalismul a pierdut, cu începere de prin deceniile inaugurale ale secolului XX, toate bătăliile. Dl Nemoianu crede, în pofida unei defensive permanente, că formalismul ar putea cîştiga războiul. Fără a vedea în arta formalistă, în estetic vreo primejdie şi nici, mai cu seamă, o epură a realităţii, reducţionist înfăţişată fără viscerele sociale, morale, politice sau religioase, dl Nemoianu îl justifică tocmai ca pe o zonă a complexităţii, pluralismului şi democraţiei. Frumosul e o astfel de zonă crepusculară şi misterioasă, combătută cu artileria cea mai grea a scientismului şi a politicului, a savantlîcurilor de tot soiul, a fanatismelor ideologice de dreapta ori de stînga. Ca şi în "teoria secundarului" prin care a apărat o anumită caracteristică a literaturii şi artei marginalizată şi repudiată de tradiţia "progresistă" dl Nemoianu ia în eseul din Steaua partea unei zone defavorizate. Se dovedeşte un pionier îndrăzneţ în idei care merg contra curentului. Eseul îi sugerează Cronicarului tema unei dezbateri ce s-ar cuveni făcută în viitorul apropiat, indiferent de formă. România literară şi-ar deschide bucuroasă paginile.  OBSERVATORUL CULTURAL nr. 74 vine cu două interesante proiecte referitoare la poezia anilor '90: un concurs de editare a colecţiei Minima poetica şi de acordare a unui premiu pentru Cartea de poezie a deceniului zece (ideea poetului Marian Drăghici) şi o Bibliotecă de poezie (ideea lui Cristian Cosma, care semnează cu ciudatul pseudonim UN Cristian). Ambele proiecte sînt elaborate cu grijă şi publicate în OBSERVATOR. Există la Marian Drăghici şi un top (adică o selecţie) de cărţi de poezie, cu începere din 1990 şi pînă în 2000 inclusiv.


Recursul în anulare şi recursul la memorie
Recursul în anulare declarat de procurorul general Joiţă Tănase împotriva sentinţei prin care generalii Chiţac şi Stănculescu au fost condamnaţi la cîte cincisprezece ani de închisoare a rezolvat, după cum a observat presa cotidiană dilemele prezidenţiale. Cu ajutorul lui Joiţă Tănase, preşedintele Iliescu s-a spălat pe mîini de graţierea cuplului de generali. Dar, cum titrează EVENIMENTUL ZILE: "Revoluţie? Unde? Cînd? Joiţă Tănase şi-a însuşit politica PSD de golire a puşcăriilor Recurs în anulare pentru Chiţac şi Stănculescu." Pentru ziariştii de la Evenimentul nu încape îndoială ce vrea acest recurs. În schimb cei de la ADEVĂRUL vor să treacă drept naivi afirmînd într-un titlu cu litere mari "Generalii Stănculescu şi Chiţac vor fi rejudecaţi pentru implicarea lor în evenimentele de la Timişoara". Acesta ar fi scopul recursului declarat de Joiţă Tănase pentru experimentaţii şi mai ales neîncrezătorii ziarişti de la Adevărul. Fără doar şi poate că atît Chiţac cît mai ales Stănculescu au jucat la Timişoara două roluri diferite. În cel dintîi, pentru care au fost judecaţi, amîndoi au o parte gravă de răspundere în uciderea revoluţionarilor timişoreni. Cel de-al doilea e că atunci cînd s-au convins că timişorenii nu vor mai da înapoi, n-au mai respectat ordinele Ceauşeştilor. Mai mult, generalul Stănculescu a avut o foarte serioasă contribuţie pe 22 decembrie la readucerea în cazărmi a armatei care împînzise Capitala cu tancuri. Din acest punct de vedere, generalul Stănculescu ar avea motive să se considere nedreptăţit de pedeapsa primită. Dacă însă generalul Stănculescu însuşi ar evalua propria sa evoluţie în raporturile pe care le-a avut cu Ceauşeştii s-ar simţi mai puţin sau chiar deloc nedreptăţit de sentinţă. Ceauşeştii au fost condamnaţi la moarte şi pentru că au ordonat represiunea de la Timişoara. Poate Justiţia să închidă faţă de cei care au executat ordinele Ceauşeştilor - ordine pentru care aceştia au fost condamnaţi la moarte? Dacă ar fi supravieţuit ministrul Apărării Vasile Milea, despre care nici pînă astăzi nu se ştie dacă s-a sinucis sau a fost ucis la ordinul lui Ceauşescu, ar fi fost el mai puţin vinovat pentru ceea ce a făcut armata pînă în 22 decembrie? E adevărat că Justiţia din România şi-a îngăduit multe în aceşti 11 ani care au trecut de la Revoluţie. Cînd Adevărul scrie "evenimentele de la Timişoara" le retrage, dintr-un condei timişorenilor meritul plătit cu sînge de a fi început revoluţia şi de a o fi continuat de unii singuri pînă la generalizarea ei. Dacă la Timişoara n-au fost decît "evenimente", din aproape în aproape ne întoarcem la teza neruşinată a Securităţii, că revoluţia la Timişoara a fost opera scursurilor societăţii. Această teză a fost una dintre primele contribuţii ale săptămînalului ROMâNIA MARE, în 1990, în publicistica autohtonă. Or, cu detaşarea pe care o avem acum şi cu informaţiile existente, e greu de înţeles de ce presa mai poate accepta varianta securistă asupra evenimentelor de la Timişoara. Dacă în România a avut loc o revoluţie, şi ea a avut loc, începutul ei a fost la Timişoara, cu toate consecinţele care decurg de aici.  Tragedia de la mina Vulcan l-a făcut pe premierul Năstase, scrie toată presa, să se întoarcă din concediu. Potrivit relatărilor de la faţa locului, sindicatele au cerut măriri de salarii, dar nu s-au preocupat de principala lor misiune - de a cere măsuri de siguranţă pentru mineri. Inflamarea cererilor salariale ale liderilor de sindicat nu e o noutate. Dar efectul cade asupra guvernului Năstase care n-a luat nici o măsură pentru a corecta nesăbuinţa sindicatelor, cu atît mai mult cu cît PDSR-ul a ajuns la putere inflamînd aceste nesăbuinţe. Tragedia de la Vulcan are directă legătură cu fondurile pe care Miron Cozma le-a deturnat din subteran pentru a finanţa o echipă de fotbal şi cu mai recenta inconştienţă a sindicatelor de a sacrifica siguranţa minerilor pentru salarii mai mari, pe care unii dintre ei n-au mai apucat să le capete. Un subiect de meditaţie pentru Miron Cozma, fostul lor lider.