Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Proiecte şi corvezi
Din multele reviste literare ce se adună pe biroul Cronicarului, câteva reprezintă întotdeauna promisiunea unei lecturi interesante. Nu e mai puţin adevărat că, după aproape un deceniu de "revista revistelor", răbdarea Cronicarului s-a diminuat. Din ce în ce mai des îl încearcă refuzul de a-şi mai irosi ore din viaţă şi vederea prin dioptrii sporite, cu plicticoşenii, grafomanii, învârtiri în jurul cozii, diletantisme, teribilisme găunoase - când atâtea cărţi minunate îşi aşteaptă rândul la citit. Deci, după o răsfoire de "luare la cunoştinţă" (poate de undeva o să sară iepurele), el mătură de pe birou paperasăria ternă şi opreşte publicaţiile pe care, din experienţă, ştie că le-ar citi oricum cu plăcere şi curiozitate, nu din obligaţia rubricii. Între acestea e şi RAMURI din Craiova, în care mai totul trece ştacheta. Din nr. 10, semnalăm în primul rând informaţia - strecurată de Adrian Marino în răspunsul său la ancheta revistei - că autorul Dicţionarului de idei literare şi-a ţinut un jurnal, destinat publicării postume. Mai mult, a scris şi "o masivă autobiografie, Viaţa unui om singur. O autobiografie intelectuală şi ideologică (cu unele detalii, să le spun, "istorice"), a şase decenii de activitate de toate genurile, dintre anii 1939-1999. N-o public fiindcă, păstrând toate proporţiile, nu vreau să mi se... spargă geamurile, cum a păţit J.J. Rousseau după ale sale Les Confessions". Cine va trăi şi va avea răbdare va citi. *La rubrica sa "Difracţii", Eugen Uricaru reia, sub titlul Cine suntem şi cum arătăm, chestiunea nevralgică a "imaginii" României. După un excurs istoric, se opreşte la prezent: "Au trecut mai mult de cinci decenii de când "furnizarea" de imagine privind România şi românii nu numai că a fost întreruptă din cursul său firesc ci a fost deturnată în vederea obţinerii unei imagini de "operetă", incredibilă şi ineficientă. Dar nici după 1989 lucrurile nu stau altfel, încât astăzi constatăm că nu avem nici o lucrare de referinţă completă şi la zi privind literatura română, nu avem terminată o Enciclopedie, un Lexicon, un Dicţionar Tezaur al limbii, nu avem realizat Descriptivul Limbii Române după standardele Consiliului Europei, nu avem o Panoramă a literaturii, artelor - toate acestea în limba română şi măcar în limba engleză". În lipsa acestora, nu e de mirare că România a fost invitată la Festivalul culturilor orale, "unde eram vecini cu Africa de Sud, sectorul Kalahari" scrie cu amărăciune E. Uricaru. *Preţuirea şi simpatia de care se bucură anumiţi scriitori seniori în lumea literară se pot măsura după felul cum sunt sărbătoriţi la vârste însumând de la 12 lustri în sus. Dacă în "Orizont" nr. 10, despre Livius Ciocârlie la 65 de ani sunt multe texte admirativ-afectuoase, plus o amplă convorbire cu aniversatul a Adrianei Babeţi, binecunoscută pentru farmecul cu care "scoate" de la interlocutor mărturisiri neconvenţionale, în "Ramuri" nu e pomenit prilejul cu care Romulus Diaconescu îi ia un interviu timişoreanului transplantat recent la Bucureşti. Care e - aflăm - şi oltean prin adopţiune ("cum fiinţele pe care le iubesc cel mai mult - nevasta, fetele, până şi nepotul luxemburghez - au sânge oltenesc, vă daţi seama că mă simt adânc legat de Oltenia"). Ca şi Adriana Babeţi în interviul Dansând cu Muli din "Orizont", şi Romulus Diaconescu e curios să afle cum decurge adaptarea în Capitală, unde Livius Ciocârlie s-a mutat "din motive strict familiale". Deşi oferta culturală aici e incomparabil mai mare, asta nu poate suplini urâţenia oraşului: "Las la o parte bine cunoscutele neajunsuri ale vieţii bucureştene, neajunsuri care sunt în parte ale oricărei capitale faţă de liniştita provincie şi în parte efecte ale proastei gospodăriri. Mă deranjează mult faptul că prea mulţi bucureşteni nu par să fie afectaţi de ambianţa în care trăiesc. Aceasta spune ceva despre o mentalitate diferită de aceea cu care m-am obişnuit. De aici porneşte dificultatea de a mă adapta. Ea continuă cu evidenţa că mare parte din ceea ce face specificul atrăgător al Bucureştiului e în bună măsură ruinat, dacă n-a dispărut definitiv sub acea parte a capitalei pe care evit cu grijă s-o străbat. Mai grav pentru adaptare e neputinţa de a mă simţi familiar cu acest specific, deşi ştiu să-l apreciez. Istoria a vrut ca românii să trăiască în ambianţe distincte, iar eu n-am interiorizat-o decât pe aceea de dincolo de munţi." Întrebat dacă are vreun regret al proiectelor eşuate, tandrul sceptic răspunde cu zâmbet subţire: "Nici un proiect al meu n-a eşuat, pentru simplu motiv că n-am avut niciodată un proiect. Vreau să spun, ca scriitor. Proiecte am fost nevoit să-mi fac în viaţa de toate zilele - inclusiv în aceea de critic -, dar nu le-am numit proiecte, ci corvezi. Scriitor fără proiecte, mă consider un diletant. Ţin mult la cuvântul acesta, mi-e printre cele mai dragi. Înţeleg prin a fi diletant să nu ai nici o obligaţie, nici faţă de tine însuţi. Nu ştii niciodată ce urmează să scrii; scrii numai ce îţi trece prin cap. La prima vedere, o astfel de condiţie ar trebui să fie neliniştitoare. Ai în faţă un gol, ignori cu ce urmează să-l umpli. În fapt, e singura mea stare lipsită de nelinişte, pentru că sunt nepăsător. Dacă găsesc ceva de scris, foarte bine; dacă nu, vorba francezului, tant pis". Se vede treaba că, de când a venit în Bucureşti, Livius Ciocârlie găseşte mereu "ceva de scris", fiindcă e mai prezent ca niciodată în revistele culturale, aşa că, măcar din acest punct de vedere, despărţirea de Timişoara a avut rost.


Posibili miniştri ai Culturii
Dintr-o listă publicată de ziarul ADEVĂRUL şi, pînă la această oră nedezminţită de PDSR, reiese că în eventualitatea că va ajunge la guvernare, acest partid are ca posibili miniştri ai Culturii pe Adrian Păunescu şi pe Mihai Mălaimare. Pentru a nu fi învinovăţit că are ceva personal împotriva acestor eventualităţi, Cronicarul reaminteşte că Adrian Păunescu are o cotă proastă, mai ales în lumea culturii, deoarece bardul metamorfozat din socialist verdeţian, în pedeserist iliescan, are şi astăzi nostalgia deprofesionalizării culturii. Poetul a reanimat Cenaclul Flacăra, din perioada cea mai de jos a acestuia, în Cenaclul Totuşi iubirea, cu aproximativ aceleaşi scopuri cu care Adrian Păunescu inventa glorii de o noapte pe vremea lui Ceauşescu. Pentru a trece neobservate, protestele, tăcerea sau refuzul personalităţilor culturii din perioada ceauşistă, iar mai nou, pentru a face o cultură neo-ceauşistă al cărei protagonist este Adrian Păunescu însuşi. În ceea ce îl priveşte pe actorul Mihai Mălaimare, el e atît de bine privit în lumea teatrului, încît a fost nevoit să-şi facă o trupă volantă, a aşa-numitului Teatru Masca, trupă care nici după ce a dobîndit un sediu n-a oferit, cultural vorbind, decît spectacole lipsite de miză. * Tot pentru Ministerul Culturii, PDSR se pare că îl are pe lista de aşteptare şi pe Răzvan Theodorescu. Acesta din urmă şi-a făcut nume rău nu ca om de cultură, ci în calitatea lui de fost director general al TVR din perioada mineriadei din 13-15 iunie '90. Foarte mulţi oameni de cultură şi de artă care, în principiu, n-ar avea nimic împotriva eruditului Răzvan Theodorescu, consideră şi astăzi că omul politic cu acest nume s-a compromis iremediabil în timpul mineriadei, aşezîndu-l din acest punct de vedere alături de fostul său subordonat, Emanuel Valeriu. Astfel că nici proaspătul "boier" cu acte în regulă cu care defilează PDSR nu pare a fi un posibil ministru al Culturii care să întrunească sprijinul sau cel puţin acceptarea majorităţii celor pentru care ar urma să decidă. Chiar şi faptul că Răzvan Theodorescu a recîştigat o parte din averea familiei, folosind posibilităţi oferite de actuala coaliţie, pe care a atacat-o altfel ori de cîte ori a avut prilejul, e un prilej de contrariere suplimentară, în ceea ce îl priveşte, din partea oamenilor de cultură şi de artă. * Iată că scandalul diplomelor false i-a trezit la realitate pe rectorii universităţilor care au de pierdut de pe urma lui. Facultăţi sau universităţi de stat, care au tăcut chitic pe vremea cînd acest scandal făcea valuri, descoperă acum că studenţii străini au început să ocolească România şi că sînt semnale că în viitorul an universitar studenţii străini se vor feri de România. Reacţia vine tîrziu şi, în foarte mare măsură, ea e mai degrabă cusută cu aţa albă a catastrofei posibile, decît cu aceea a revoltei împotriva unei coţcării dezonorante. Să nu uităm însă că o parte dintre universitarii care au băgat de seamă că pot rămîne fără studenţi străini "la stat", sînt profesori şi la "particular". Iar despre acreditarea foarte multora dintre universităţile sau facultăţile particulare, acum se vorbeşte în termeni de improbabilitate. * Ceea ce e interesant e că o parte dintre universităţile prinse cu falsuri sau cu fraude consideră că schimbarea actualei puteri le-ar putea spăla de păcate, ignorînd că în învăţămîntul universitar credibilitatea nu se recîştigă prin ucazuri de partid. * E de-a dreptul incredibil că Uniunea Europeană trebuie să oblige România să aibă grijă de copiii instituţionalizaţi deoarece nici statul, nici societatea civilă nu sînt în stare să facă ceva concret pozitiv pentru ei. În România de azi, societatea practică un fel de barbarie faţă de aceşti copii, pe care îi refuză sau îi marginalizează, ca şi cum ei nu s-ar număra printre cetăţenii acestei ţări. E adevărat, cetăţeni fără drept de vot, din punctul de vedere al partidelor, şi cetăţeni neinteresanţi din punctul de vedere al ONG-urilor pentru care soarta lor e folositoare numai întrucît le aduce fonduri şi posibilitatea de a face trafic cu maşini pe spinarea lor.