Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Enervantul Tony Judt
Nici n-a apărut bine în The New York Review of Books şi în româneşte, în revista noastră (nr. 44) eseul lui Tony Judt The Bottom of the Heap, şi el a provocat reacţii dintre cele mai iritate. Iritarea este tonul lungilor intervenţii ale domnilor Mircea Iorgulescu şi Andrei Brezianu din revista 22 (6-12 nov.), unde însoţesc fragmente din eseul cu pricina. Un pic altfel al domnului Iorgulescu este o mostră de căutat nod în papură: toate observaţiile pe care le conţine sînt aşa-zicînd de mîna a doua. De pildă: Moldova nu e provincia natală a preşedintelui Iliescu, Imperiul Austro-Ungar a stăpînit Ardealul după cel Habsburgic, Cadrilaterul n-a devenit parte a României după 1920, ci după 1913 ş.a.m.d. În schimb nici una din informaţiile esenţiale din eseu nu este însă infirmată. Surprinde (oare chiar surprinde?) absenţa oricărei referiri la capitolul foarte amplu consacrat de Judt problemei evreieşti din România şi atitudinii intelectualităţii româneşti faţă de ea. Uneori dl Iorgulescu traduce în mod tendenţios pasajele pe care le contestă. Tony Judt vorbeşte de pildă despre C.V. Tudor ca despre unul din foştii zelatori ai lui Ceauşescu, prilej pentru dl Iorgulescu de a protesta la ideea că C.V.T. ar fi fost ,,cel mai cunoscut linguşitor etc.", cînd, în realitate, ,,reputaţia lui literară de pînă la 1989 era nulă". Mai grav: traducînd to torn cu ,,a smulge", dl Iorgulescu lasă impresia că Tony Judt a învinuit România de după Versailles de anexionism. Textul autorului american vorbeşte doar de faptul că unele naţionalităţi din cuprinsul României Mari se simţeau ,,rupte" de ţara lor de origine. Cam tot textul dlui Iorgulescu este aşa. Notă la care ar trebui să adăugăm glumele uşor îndoielnice pe seama cunoştinţelor de turist ale americanului despre România ori ale lipsei lui de îndreptăţire să acuze România de poluare cînd se ştie că SUA sînt cel mai mare poluator mondial, bla-bla!. Un ton serios (poate prea!) are, în schimb, dl Andrei Brezianu, şi d-sa însă din cale-afară de enervat. E oarecum neaşteptată enervarea unui om care trăieşte de ani buni în SUA provocată (evident!) de faptul că un american cutează să spună despre România ceea ce spun mulţi români de bună credinţă. Dl Brezianu preia o opinie a lui G.F. Kennan conform căreia ţările, ca România, aflate în tranziţie instituţională ar fi şocate şi jignite de cei care critică lentoarea reformelor ori erorile de management. Ca să vezi! Dl Brezianu vede mesaje subliminale în punerea în pagină de către revista americană a eseului: dar afişul electoral care-i reuneşte pe Iorga, pe Vlad Ţepeş şi pe alţii aparţine celui de al doilea partid ca număr de voturi din România anului 2000 şi nicidecum imaginaţiei celor de la The New York Review of Books. Dl Brezianu reproşează politologului american cîteva ,,accente exagerate". De pildă acela pus pe participarea României alături de Germania hitleristă la război ori pe ,,obsesia identitară" arătată de români după 1918 (dl Brezianu traduce expresia prin ,,şubrezenia identităţii naţionale", ceea ce este altceva). Dar, indiferent de conjuncturi, nu sînt accentele cu pricina la locul lor? E iarăşi surprinzător să-l vedem pe dl Brezianu invocînd ,,voinţa naţională şi populară" în momentul 1918-1920, amintindu-ne de limba de lemn din trecut, şi asta doar ca să combată o idee ce nu există la Judt şi anume caracterul anexionist al formării României Mari. ,,Şi, în sfîrşit, este oare critica lui acidă în acelaşi timp şi una constructivă?", se întreabă dl Brezianu, într-o limbă de lemn de dată ceva mai recentă. Şi la fel cu dl Iorgulescu, nici d-sa nu suflă un cuvinţel despre, cu siguranţă, elementul constructiv cu adevărat al analizei lui Judt: şi anume pledoaria pentru acceptarea ţării noastre în UE, dincolo de toate neîmplinirile, ca o necesitate de care Europa însăşi trebuie să ţină seama dacă doreşte stabilitate şi democraţie în casa ei. Aşadar, bun de acuzat că ne critică prea sever, lui Tony Judt nu i se recunoaşte meritul major (şi destul de rar la comentatorii din afară) de a ne susţine cauza în materie de integrare, adică acolo unde ne arde buza mai tare. La întrebarea din chiar titlul articolului dlui Brezianu - Cui prodest? - răspunsul se afla chiar în textul lui Judt. Cine să fie de vină că dl Brezianu ori dl Iorgulescu nu l-au văzut?

Nevestele la nivel înalt
Face ce face preşedintele Iliescu şi se mai trezeşte cu cîte o avere pe cap. Fostul inamic al boierilor s-a văzut în situaţia de a devni administratorul averii logofătului Anastasie Başotă, boier moldav, care a lăsat prin testament ca, la un caz de neînţelegere, executorul său testamentar să fie şeful statului român şi ,,Măria Sa". În urma unei succesiuni de asemenea neînţelegeri, preşedintele Iliescu, spune COTIDIANUL, a devenit arendaş fără voie, avînd dreptul de a administra 6.500 de hectare de teren ale logofătului Başotă care a părăsit această lume cu 132 de ani în urmă. Ţinînd seamă de mărimea domeniului administrabil, preşedintele Iliescu îl poate transforma într-o exploataţie agricolă model, de aproximativ 60 de ori mai mare decît recomandă legea celor peste 110 hectare. * Au fost furate şi uşile altarului din biserica în care s-a cununat Mihai Viteazul cu domniţa Stanca, anunţă NAŢIONAL. Biserica din satul Proieni, comuna Brezoi a judeţului Vîlcea unde s-au aflat uşile altarului a fost jefuită, se pare, de profesionişti care ştiau cît valorează uşile altarului - cel puţin 30.000 de dolari pe piaţa neagră. * Doi editorialişti din presa centrală salută reapariţia nevestelor în politica înaltă. Ileana Mălăncioiu o elogiază pe Dana Năstase, soţia premierului, pe care o crede adevărata autoare a întîlnirii premierului cu preşedintele american George Bush, deoarece dna Năstase s-a întîlnit cu dna Bush mai întîi. Cronicarul ar fi de acord cu această interpretare dacă nu şi-ar reaminti că pe vremea cînd nici George W. Bush, nici Adrian Năstase nu erau ceea ce sînt astăzi, au jucat o partidă de tenis la Bucureşti. Şi dacă Cronicarul ar fi uitat de această partidă de tenis, colegii noştri de la ACADEMIA CAŢAVENCU au transformat-o în capăt de ţară, pornind de la principiul autohton că e mai bună o partidă de tenis la vremea ei decît toate recomandările din lume. Dar, parcă pentru a diminua acest soi de mefienţe, şi editorialistul CURIERULUI NAŢIONAL, Valentin Păunescu, afirmă că apariţia pe firmamentul politicii externe româneşti a soţiei premierului a fost şi inspirată şi eficientă. Cu alte cuvinte, să dăm soţiei ce e al soţiei, chiar dacă nu se va şti, cel puţin în următorii ani, care a fost adevăratul rol al acesteia în turneul premierului în Statele Unite şi în Marea Britanie. Oricum, faptul că premierul e primul om politic autohton care reprezintă România la nivel înalt împreună cu soţia sa, calcă în sfîrşit un tabu autohton provocat de repulsia faţă de prezenţa femeii de stat, Elena Ceauşescu, în vizitele de lucru ale bărbatului de stat, Nicolae Ceauşescu. Dacă e să judecăm drept, primul vizat de această repulsie, cu toate efectele secundare, ar fi trebuit să fie bărbatul de stat, Ceauşescu, nu ,,academiciana". * Apropo de repulsie, Rodica Ciobanu remarcă în ADEVĂRUL că parlamentul român a devenit membru al unei clase deasupra poporului. Potrivit opiniei editorialisitei, ,,parlamentarii aplică un standard occidental pentru ei şi un altul autohton pentru restul populaţiei. Cu alte cuvinte, parlamentul român a ajuns din urmă Occidentul în ceea ce priveşte pretenţiile sale personale, dar nu prea mai are legătură cu alegătorul său, căruia îi ignoră şi speranţele şi ,,pretenţiile" în numele faptului că România mai are încă mulţi paşi înainte de a ajunge Occidentul din urmă. Rodica Ciobanu e de părere că ,,Parlamentarii români par a-şi fi greşit ţara. Aceasta nu este pregătită să suporte costisitoarele lor aspiraţii, ca să primească atît de puţin în schimb". Se pare însă că nici editorialista Adevărului nici unii parlamentari mai puţin pretenţioşi nu-l pot vindeca pe parlamentarul tipic să vrea maşini de mare viteză în folosul său personal. A se vedea ce a declarat fostul socialist, actual pesedist, Tudor Mohora, că maşinile parlamentarilor au nevoie de viteză pentru a însoţi coloanele oficiale. Dar vitezele maxime în România în oraşe, dar şi pe drumurile publice dintre localităţi, pot fi atinse cu succes de maşinile autohtone, cum ar fi Super Nova.