Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Talentul de a fi bătrîn

Un interviu cu dl Alexandru Paleologu e totdeauna viu: dănsul vorbeste cu o naturalete cuceritoare despre orice subiect, chiar si despre lucruri pe care, din grija de a nu părea impudici, oamenii preferă să le ănvelească ăn staniol teoretic impersonal sau ăn citate de autoritate. Dl Paleologu nu ezită să povestească despre sine, dar ceea ce ăn gura altuia ar suna jenant, fanfaron sau de o originalitate ostentativă - lui ăi sade bine, căci toate acele confesii, anecdote, judecăti năstrusnice ilustrează idei de interes comun. Iar cănd are si o companie pe măsură, care ăl stimulează prin ăntrebări si comentarii inteligente, personalitatea lui ăsi dezvăluie ăntreaga putere de seductie. (Cu tot riscul de a părea deplasat, Cronicarul ăsi mărturiseste reactia caragealiană la acest tip de seductie spusă si scrisă: pe conu Alecu ăti vine adesea să-l pupi.) Fiindcă niciodată nu e uscat - plicticos, dl Paleologu este interlocutorul cel mai căutat de jurnalisti - o inepuizabilă mină de sare si piper. ăn ORIZONT nr. 10, tema discutiei la care ăl provoacă Mircea Mihăies si Horia Patapievici este bătrănetea. Pentru altcineva, curiozitatea cuadragenarilor pentru o experientă ăncă departe de ei ar fi părut o nedelicatete. D-lui Paleologu subiectul ăi place si acceptă bucuros să vorbească despre el, fiindcă e de părere că modul cum ămbătrăneste un om depinde de inteligenta lui: "Prostii ămbătrănesc prost. Asta e clar. Fiindcă se cramponează de ceea ce li se pare lor minunat, adică tineretea". Trecerea anilor nu aduce neapărat cu sine ăntelepciunea experientei: "un imbecil bătrăn rămăne tot imbecil si tot fără experientă. Experienta ar fi exclusiv o asimilare intelectuală". ăntrebat ce se pierde si ce se căstigă odată cu bătrănetea, autorul Bunului simt ca paradox recunoaste că se pierde prospetimea, drăgălăsenia, o anumită naivitate infatuată care are hazul si farmecul ei ("la tineri infatuarea merge bine, la bătrăni e odioasă!"), dar odată cu maturitatea se căstigă alt tip de gratie, melancolică, atunci cănd ăn trup ăncepe să se insinueze lent moartea. Dl Paleologu nu acceptă corectările artificiale ale acestui proces natural, la care recurg azi ăn special femeile si care le fac "să rateze sansa glorioasă de a deveni babă! Fiindcă mai frumos si mai nobil lucru decăt o babă nu există! Babele ajung la un fel de ăntălnire a egalitătii sociale. O babă tărancă si o babă ducesă e tot o babă! Sunt aceleasi păstrătoare ale civilizatiei si ale traditiilor onorabile, ale credintei si fricii de Dumnezeu. Afară de cazul cănd nu s-au lăsat băbite! Din nenorocire, la tară nu se mai fac babe! Am văzut la tară tărănci coafate, cu unghii făcute cu ojă (chiar si la picioare), cu tocuri." Fireste, e greu să ămpărtăsim entuziasmul retoric pentru frumusetea stării de babă, ăn schimb săntem ăntru totul de acord cu discriminările "sexiste" de tipul:"Femeile sănt niste fiinte infinit superioare nouă[...] Remarcati că la bărbati eroismul e ăntotdeauna ăncordat si glorios. Si de obicei mediatizat, chiar ăn epoci ăn care nu exista media[...] Eroismul la femei e atăt de cotidian si de natural, ăncăt nici nu mai este recunoscut ca atare". Nici cănd vine vorba despre dragoste ăn vreme de amurg, Alexandru Paleologu nu ezită să vorbească din experientă, făcănd elogiul obisnuintei, care nu uzează ci adănceste iubirea: "obisnuinta e cel mai formidabil afrodisiac. Ea functionează si tărziu de tot, cănd nimica nu se mai poate face[...] De obicei, femeia bătrănă este o fiintă, care chintesentiază tot ce este feminin. Adică, nu mai e nici atractia trupească, nici darul de geneză, nu mai e nimic decăt bunătatea inteligentei. Si asta se vede foarte bine mai ales la femeile bătrăne. Si la mosnegi, nici vorbă. Dar este mai pură, mai putin impunătoare, dar mai insidioasă, mai penetrantă la femeile bătrăne." Desigur, degradarea fizică, neputintele n-au cum fi un motiv de jubilatie: "Eu am fost un bărbat foarte frumos. Poate cel mai frumos pe care l-am văzut ăn viata mea (răde). Dar nu mai sunt. Acum, cănd mă uit ăn oglindă si văd tot ce văd sunt foarte crispat." O fotografie din tinerete, reprodusă alături, ne arată că nu exagerează: splendoarea virilă a acelui tănăr chiar ăti taie respiratia. Dar acest "ce-am avut si ce-am pierdut" nu se transformă nici o clipă ăn lamentatie, ăntregul interviu fiind o pledoarie pentru acceptare lucidă: "Dacă bătrănul nu-si exagerează ambitia de a părea ăncă valabil ca mascul - ceea ce este ridicol -, si dacă acceptă starea lui de om bătrăn, dacă o acceptă cu un anumit stil, cu o anumită cochetărie stilistică, reusind să asume si o oarecare majestate, un caracter august, e bine. El ar trebui să ăncerce să dobăndească aceste calităti. Dar dacă ăncearcă prost, e pierdut. Dacă n-are talent la chestia asta, mai bine să se lase!" Incontestabil, dl Paleologu are acest talent.




Zidul Berlinului cu lingurita

La zece ani după căderea Zidului Berlinului, ziarele din România au marcat evenimentul. Pentru ADEVăRUL sau mai exact pentru editorialul semnat ăn acest cotidian de Bogdan Chireac, cel de-al doilea război mondial ăncă nu s-a ăncheiat din punctul de vedere al României. Acest punct de vedere merită discutat, fiindcă dl Chireac e foarte critic fată de performantele României, ăn partea politicii externe, chiar dacă nu o face explicit. Dl Chireac are o viziune neagră asupra României la zece ani de la căderea Zidului Berlinului. Or, ideea sa că pentru România, metaforic vorbind, nu s-a ăncheiat cel de-al doilea mare război, nu se sustine. Editorialistul Adevărului vrea să inducă cititorilor săi că ăn România nu s-a schimbat nimic si că cele ăntămplate din '89 ăncoace n-au făcut decăt să mute zidul pe plaiurile noastre. Pănă la un punct, editorialistului de la Adevărul nu i se poate nega punctul de vedere.România n-a stiut să se grăbească si n-a stiut nici să devină europeană la fel de repede ca tările estice care ne-au luat-o ănainte. Totusi nu e foarte limpede faptul că dl Chireac deplănge handicapul României fată de tările, să le zicem privilegiate de NATO si de Uniunea Europeană, dar nu aminteste că tara noastră a reusit, politic, să intre ăn cărtile Uniunii Europene, ănainte de ăntălnirea de la Helsinki. Va trebui să-i reamintim, cu neplăcere, confratelui nostru că ziarul la care editorializează a atacat din toate pozitiile atitudinea oficială a tării noastre fată de conflictul din Kosovo. Adevărul a fost unul dintre ziarele care, să nu uităm, s-au străduit să discrediteze pozitia oficială a României ăn raport cu războiul din Iugoslavia. Ministrul de Externe, Andrei Plesu, a fost atacat pătimas de acest ziar, ăn numele vinei că ignoră aliantele traditionale ale României si că face din tara noastră complicea unui război nedrept si inegal. După ce s-a ăncheiat conflictul din Iugoslavia, Adevărul continuă să creadă că România oficială e vinovată de faptul că pacificarea din Iugoslavia include si răzbunări de tot felul ale etnicilor albanezi. Editorialistul acestui ziar ignoră că România nu se mai află ăn situatia de tară care stă pe margine ăn privinta integrării ăn U.E., dar vrea să-si convingă cititorii că România e tara ăn care fundamental nu s-a schimbat nimic - sau dacă s-a schimbat ceva, schimbarea e doar ăn rău. Ar mai fi un mic element de, să-i zicem, decor, apropo de sustinerile Adevărului. Uniunea Europeană a luat ăn serios România atunci cănd i-a cerut să nu uite de problemele pe care le are, astfel că e o prostie că afirmi că România n-a depăsit momentul istoric al celui de-al doilea război. La care Românie se referă acest ziar? De asemenea, căt e de vinovată politica externă a acestei tări doar pentru că nu se potriveste cu ceea ce se poate numi prejudecata Adevărului despre viitorul României? E ciudat că după zece ani de la căderea Zidului Berlinului, tara noastră ăncă ăsi mai pune problema ăn ce directie s-o pornească. Gazetăreste, această ăntrebare ăncepe să capete un damf tezist, cu izul său de universalitate discutabilă. Ba as zice chiar că ideile politice ale Adevărului ies din categoria anticipărilor analitice pentru a deveni un soi de fictiune a adevărului, fictiune purtată de diverse voci sinucigase. România e o tară a tuturor năzdrăvăniilor posibile, dar politic, ăn cele din urmă, tot se află ce voturi se obtin din asemenea istorii. Istorii ăn care, pe moment, istoria trebuie să devină afacerea noastră personală, a unora dintre protagonistii ziarului Adevărul. Noi decidem ce trebuie să contină istoria României - si tot noi ne facem că săntem europeni, ăn calitate de păstrători ai linguritei cu untura de peste a europenismului.