Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Profesorul-instituţie
Cum să te împaci cu ideea că aproape o treime din semenii noştri se simt reprezentaţi de un personaj precum Corneliu Vadim Tudor? Cum să nu devii mizantrop, cînd vezi că, dintr-o sută de oameni care au votat, 28 sînt încîntaţi de grobianism, demagogie, paranoia, intoleranţă, violenţă, ură? Sigur, ştim cauzele care au dus la ascensiunea acestui individ şi a partidului său, dar cum e posibil să-i placă unui om cumsecade aşa ceva, să opteze liber pentru adeptul declarat al dictaturii, terorii, cultului personalităţii, poliţiei politice, pentru admiratorul lui Ghadafi şi al lui Saddam? Luptînd cu deprimarea, Cronicarul se întoarce îndîrjit spre revistele lui. O să citim şi o să scriem înainte, o să trăim, unchiule Vania, deşi ceea ce s-a întîmplat ne-a însemnat cu fierul roşu pe toţi, dezvăluind că potenţialitatea negativă a românilor e mai mare decît ne imaginam şi poate fi atît de lesne manipulată, cînd lupta politică se reduce la o înfruntare de orgolii, pe fondul general de mizerie şi corupţie. * Oare ce-ar fi zis, de pildă, Mircea Zaciu despre finaliştii primului tur de scrutin? E uşor de imaginat. Avem în faţă cel mai recent număr din VATRA, 8, dedicat Profesorului-instituţie de către discipoli, prieteni şi colaboratori ai săi din mai multe generaţii. Numitorul comun al acestor texte se constituie într-un model tonic, alimentînd ideea că sîntem totuşi o minoritate puternică, mai ales în lupta cu timpul, în măsura în care reuşim să ne împlinim, în ciuda împrejurărilor, proiectele. * O cheie pentru personalitatea lui Mircea Zaciu poate fi - scrie Al. Cistelecan în editorial - indistincţia dintre om şi instituţie: "Profesorul avea în el ceva fatalmente, constitutiv instituţional. Era un spiritus rector. Desigur, mai mult la modul inefabil şi gratuit, decît la modul aplicat. Din această conformaţie de profunzime au ieşit toate utopiile lui instituţionale, proiectele lui , toate presupunînd o construcţie colectivă, de echipă [...] dincolo de vocaţia constructivă, Profesorul avea vocaţia dialogică. Nu cultiva şi nu încuraja vasali. Parteneri de idei şi proiecte - asta stimula el. Cum n-a avut niciodată o instituţie în care să investească această carismă emulativă, a devenit el însuşi o instituţie". Pentru Alexandru Muşina, vocaţia de constructor a lui Mircea Zaciu era dublată de aceea a unui luptător respectat chiar şi de duşmani, căci: "avea - în orice situaţie - o admirabilă, indiscutabilă, deşi discretă, conştiinţă a demnităţii personale. Nimeni nu-şi făcea iluzia că-l poate umili, că-l poate călca în picioare. Se spuneau multe despre el, pe la spate, dar prezenţa lui Mircea Zaciu îţi re-amintea ce înseamnă romana dignitas." Preţul pe care l-a plătit în lupta de uzură cu adversităţile proiectelor sale, în vremea co-munismului dar şi după 1989, este evocat de mai mulţi scriitori, între care şi Ioan Moldovan: "A fost mereu un om neliniştit, neîmpăcat, încordat să facă bine şi temeinic, şi revoltat şi dezgustat cînd vedea că nu se poate. El, care şi-ar fi dorit pe-un închipuit blazon de credinţă şi viaţă inscripţia blagiană a ideii duse pînă la capăt, era probabil nevoit să constate cu dezamăgire, tristeţe, furie uneori şi deznădejde, imposibilitatea mîntuirii prin lucrurile, lucrările proiectate. Poate că inima sa bărbătească obosise, sigur că obosise." * Jurnalul, la care se referă toată lumea, rămîne un text important al literaturii postbelice, "un document esenţial pentru oricine e interesat de viaţa intelectuală a României la sfîrşit de secol" (I. Groşan), scris cu mînă de prozator înzestrat. Despre talentul de prozator al lui Mircea Zaciu vorbeşte în amintirile lui şi fostul coleg de facultate de la sfîrşitul anilor '40, Dumitru Micu: "Dacă memoria nu mă înşeală, Mircea Zaciu şi-a destăinuit vocaţia de prozator înaintea celei de istoric şi critic literar, căreia avea să i se consacre. Fapt e că, în 1949-1950, îi citeam în manuscris fragmente de proză narativă. Căci, încă de pe atunci, plănuia să scrie romane. Nu ţinea să-şi verifice mai întîi posibilităţile în proza scurtă. Am impresia că şi pe mine mă privea - scrutător - cu ochiul romancierului. Prezentam pentru el un interes tipologic." Şi fostul coleg din urmă cu 50 de ani crede că nu e exagerat a spune că eforturile, bătălia pentru tipărirea Dicţionarului au contribuit la uciderea acestui "constructor dedalic". Din scrisorile lui Mircea Zaciu publicate în secţiunea Epistolare a acestui număr, se vede că Mircea Zaciu îşi pierduse nădejdea că va mai apuca să-şi vadă tipărit rodul atîtor ani de muncă şi zbucium şi că s-a stins cu durerea aceasta. Iată ce îi scria în ianuarie 2000 lui Spiru Vergulescu: "...am mari neplăceri cu Fundaţia lui Buzura, pentru Dicţionar. Vol. 2, apărut în decembrie '98, a fost "plătit" (vorba să fie) abia în noiembrie-decembrie '99, la cota de aproximativ 20.000 lei un articol (adică cinci pîini!). Colaboratorii mei sunt revoltaţi şi cei mai mulţi nu mai vor să continue lucrul la volumul 4, ultimul. Între timp, cu Sasu, ultimul meu colaborator rămas, noi am pregătit pentru tipar vol. 3, care jumătate e în corectură şi jumătate s-a oprit din cules, la dispoziţia celor de la Fundaţie, cred că Buzura personal.[...] Sînt amărît, scîrbit şi epuizat, nu ştiu încotro să mă îndrept, în mod normal ar trebui să scot cartea de la Buzura şi s-o dau altei edituri, dar care? Nu văd pe nimeni, azi, la noi, dispus să investească într-o atare operă, în vreme ce toţi plîng cu lacrimi de crocodil că "n-avem opere fundamentale"! Se pare că lucrarea asta e urmărită de un adevărat blestem! Şi iată că sunt 25 (!) de ani de cînd trudesc la ea şi nu-i văd capătul, mi-e teamă că nici n-o să-l mai apuc, o să rămînă neterminată, ca toate cele româneşti, vai! Încît, bine vă înţeleg amărăciunea cînd îmi scrieţi, prin tangentă, neplăcerile ce le aveţi la Slatina cu Muzeul. Merită neamul ăsta să faci ceva pentru el?" Au trecut de la moartea Profesorului opt luni şi despre volumul III al Dicţionarului Scriitorilor Români - tot nici o veste.

Salvarea mai aşteaptă
Cotidianele centrale au salutat ca pe un mare câştig - al cui? - demisia conducerii PNŢCD, încercând să arunce în spinarea acestui partid rezultatele alegerilor. Există voci în presă care îl acuză pe încă preşedintele României Emil Constantinescu de faptul că ar fi adus România sub Bulgaria în raporturile cu Uniunea Europeană. Dar nici unul dintre cotidianele care n-au înţeles că reforma înseamnă nu numai sacrificiu din partea politicienilor, ci şi o atitudine clară din partea ziariştilor nu vor să recunoască faptul că partidele care au coabitat la guvernare, în chip de alianţă, au fost victimele mass media în ultimii aproape patru ani. Să fi uitat ziarele şi televiziunile şi posturile de radio că au transformat în idoli diverşi lideri de sindicat care scoteau lumea în stradă, pentru a lupta împotriva reformei? Cronicarul îşi aminteşte şi azi de atitudinea ambiguă a televiziunilor care cu prilejul penultimei mineriade conduse de Miron Cozma făceau jocuri politice, deoarece Miron Cozma era membru PRM, iar mişcarea condusă de el era privită cu ochi buni şi de PDSR. *Când preşedintele Constantinescu a mizat pro NATO în contul României, gest care a făcut ca România să intre în cărţile Uniunii Europene, mass media l-au condamnat, în cea mai mare parte, deoarece a renunţat la prietenia cu Iugoslavia. *Marii câştigători de pe urma acestei rupturi au fost PRM şi PDSR, deoarece aceste partide, prin liderii lor, l-au atacat pe preşedintele Constantinescu pentru opţiunea sa. * Iată că au trecut alegerile şi România culege ce a ales. Agenţiile de presă străine, marile ziare occidentale scriu că în România îşi dispută pre-şedinţa un fost comunist şi un lider extremist, ceea ce împreună cu scorurile înregistrate de partidele conduse de cei doi, Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor, transformă România într-o ţară care îşi închide porţile, preferând izolarea relaţiei cu Uniunea Euro-peană şi în general cu Occidentul. Ziarele din România şi o parte dintre posturile de televiziune s-au trezit, adoptând o mult prea târzie atitudine antiextremistă, faţă de marle număr de voturi pentu C.V. Tudor şi România Mare, partidul condus de el, dar fără să-şi prezinte scuze public pentru că au săpat cu îndârjire la baza puterii de până la aceste alegeri, în numele unui populism care nu se deosebeşte de cel al PRM-ului. În ce măsură ADEVĂRUL, care a subminat pe cât i-a stat în puteri regimul Constantinescu de la un anumit punct încolo, e credibil avertizând că ascensiunea lui C.V. Tudor pune în pericol şi democraţia şi viitorul României? *TVR, care în timpul conflictului din Iugoslavia plângea discret pe umărul lui Miloşevici, mobilată fiind de tot felul de elefanţi crescuţi pe vremea lui Ceauşescu, a lucrat constant împotriva regimului Constantinescu, prezentând puterea ca vinovată pentru încercările ei de reformă, pentru luptă ei împotriva corupţiei. Încercările ei de a prezenta succese în politica externă a României, faptul că în ţara noastră au venit, după regimul Iliescu, şefi de stat importanţi sau că România şi-a câştigat un loc în competiţia pentru Uniunea Europeană au fost tratate ca şi cum aceste chestiuni esenţiale ar fi fost nişte fleacuri. *Iată că siliţi poate de reacţiile presei internaţionale, editorialiştii încep să înţeleagă că ruptura pe care a provocat-o votul pentru alegerile generale înseamnă o direcţie greşită venită din partea alegătorilor care au ales extremismul personificat de Corneliu Vadim Tudor. Dar nu există, deocamdată ziarist care să-şi pună cenuşă în cap pentru că a lucrat temeinic pentru slăbirea regimului Constantinescu. Dimpotrivă, acest regim atacat de sindicate, de rivali politici şi tocat chiar şi dinăuntru, de politicieni complexaţi, e ţinut de vinovat pentru ceea ce nu putea face, dar nu e nici măcar bifat la plus pentru ceea ce a făcut. Într-un editorial publicat în AdevĂrul, C.T. Popescu titrează: "Fiul călugărului Vasile", bătându-şi joc, o dată în plus de preşedintele Constantinescu. Asta în timp ce miza jocului e salvarea de izolare a României. O salvare pe care e posibil să o aşteptăm ani buni de aici înainte.