Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Inşi care vor avea nevoie de imunitate
O bună parte dintre ziarele care au sfîşiat candidaţii de centru dreapta pentru a face loc mai în faţă favoritului lor, au devenit susţinătoare ale lui Ion Iliescu pentru turul doi al prezidenţialelor. Chiar şi posturile de televiziune care l-au tot invitat pe CV Tudor la diverse emisiuni, fiindcă aducea audienţă, au ajuns - tîrziu! - la concluzia că acesta poate fi o uriaşă pagubă pentru România, încît au întors foaia. Dar, fireşte, e mai mult decît bizar ca după ce l-ai tot invitat pe CVT la emisiuni să te sesisezi de pericolul pe care acesta îl reprezintă, pentru democraţia din România. Într-un editorial din ZIUA, Dan Pavel atrage atenţia că popularizarea limbajului de tip CVT s-a produs la televiziunile care au găzduit şi găzduiesc emisiunile Vacanţei mari, sau cele de tip Bingo, adăugăm noi, moderate de inşi de o vulgaritate şi de o lipsă de preţuire a demnităţii în general care depăşesc vadimismul însuşi. * Totuşi în materie de impostură, CVTudor e imposibil de întrecut. Acesta se adresează "fratelui Bush" simulînd o anumită credinţă. Apoi, pentru a nu pierde voturile ortodocşilor din România, pretinde că e de fapt ortodox, din părinţi care aveau aceeaşi credinţă cu fratele Bush. Însă cea mai mare performanţă a lui CVT e că n-are, la această oră dosar de securitate, deşi fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, bagă mîna în foc pentru existenţa acestui dosar şi afirmă că există un microfilm al acestui dosar. * Aşa-zisul antivadimism a devenit însă pentru destule ziare şi personalităţi, deodată, un fel de a jura pentru Ion Iliescu. Cronicarul nu se îndoieşte de buna-credinţă a celor care, din foşti susţinători ai Convenţiei clasice, s-au metamorfozat în susţinători de ocazie ai lui Iliescu. Dar nu se poate împiedica să nu-i dea dreptate şi lui Ion Iliescu însuşi, cel care s-a simţit pe bună dreptate incomodat de voturile dreptei milostive. În ceea ce îl priveşte, CV Tudor, care nu voia decît să-şi lipească partidul, cît mai avantajos, la guvernarea PDSR, a ajuns în situaţia de a candida pentru postul nr. 1 în România. ideea că ar putea deveni preşedinte al României l-a obligat să joace un rol cu care nu e deprins - de om echilibrat şi de adversar al extremismului. Se ştie cu ce efecte. * Să nu uităm însă de partide care, după aceste alegeri, nu vor mai apărea în Parlament. Cel mai trist exemplu e cel al PNŢCD. Acest partid care a coagulat lupta anticomunistă, pe vremuri, n-a înţeles că această luptă nu prea mai impresionează pe nimeni, în prezent. Ieşirea din Parlament a acestui partid a fost marcată de căderea de la putere a lui Ion Diaconescu, venerabilul lider ţărănist care a fost săpat de jos de alţi venerabili ai partidului. * După experienţa acestor alegeri, se pare că şi cei doi mari tehnocraţi se vor lăsa furaţi de politică. Teodor Stolojan ar urma să capete o funcţie de prim rang în PNL, iar Mugur Isărescu se pare că încearcă să-şi facă propriul său partid. * Cel mai justiţiar în ameninţări dintre candidaţii la preşedinţie, aşa-numitul fenomen al turului doi, CV Tudor a introdus în Parlament cel puţin două persoane care probabil că vor avea nevoie cît de curînd de avantajele imunităţii parlamentare: Dumitru Dragomir şi faimosul Puzdrea. În afară de aceştia, PRM-ul mai defilează cu Eugen Florescu, unul dintre oamenii de bază ai ceauşismului ideologic, asta pentru a nu mai numi pe toţi valeţii şi paznicii înarmaţi ai ceauşismului, care au fost băgaţi în Parlament de CVT. * Cea mai sinistră glumă a actualelor alegeri a reuşit-o însă săgeata lui Câmpeanu. Liberalul cu săgeata în pătrat a luat voturi bune de la liberalii cu săgeata în cerc, văduvindu-i pe aceştia din urmă de mai bine de un procent. * Să ne amintim însă că PNL s-a războit cu Convenţia, pînă aproape în ultima clipă, pe diverse motive, dar nu a avut nici o clipă vreo reacţie de refuz faţă de pătratul în cerc al Câmpeanului, liberal aliat cu PDSR-ul.


Aripa nemţeană
Că judeţul Neamţ e o zonă cu resurse artistice bogate se ştie. Se vorbeşte însă prea puţin despre faptul că, în anii cei mai urîţi ai ceauşismului, a existat acolo, în jurul unor nuclee, o emulaţie, o combustie ce a topit dogmatismul imbecilizant, amatorismul provincial, imposturile, făcînd din Piatra & Tîrgu Neamţ un centru cultural. Unul din aceste nuclee era o grupare de poeţi optzecişti, mai puţin gălăgioşi decît colegii lor bucureşteni, dar cu nimic mai prejos. Lipsiţi de tutela şi promovarea unor autorităţi critice (cu excepţia regretatului Laurenţiu Ulici, care în neobositele lui peregrinări prin ţară i-a "descoperit" şi încurajat), Aurel Dumitraşcu, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Emil Nicolae, Lucian Strohi au sfîrşit prin a se impune, nu în pluton, ci ca "voci" distincte. Împreună însă, cînd era vorba de înfăptuit acţiuni curajoase, precum celebrele Colocvii naţionale de poezie de la Tîrgu Neamţ, iniţiate în 1984, la care se adunau poeţi din toată ţara (din 1990, colocviile s-au mutat la Piatra Neamţ şi au devenit "şi de critică". Acum o lună s-a ţinut cea de-a XVII-a ediţie). Cronicarul are o mare preţuire pentru aceşti scriitori nemţeni, obstinaţi în vocaţie şi prietenie, şi pe care urîtul provincial, capital, general n-a reuşit să-i astenizeze. * Se vede asta şi din revista lor, ANTITEZE, editată de Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Neamţ, Consiliul local şi Primăria Piatra Neamţ şi concepută de Adrian Alui Gheorghe şi Lucian Strohi - directori-editori, Cristian Livescu - redactor şef, Emil Nicolae - secretar general de redacţie, Vasile Spiridon, Vasile Baghiu, Dorin Ploscaru, Mihai Merticaru, Vladimir Tescanu, Nicolae Sava - redactori. În nr. 8-9-10, de 142 de pagini frumos machetate de Dana Mîndru, cu excepţia cîtorva fragmente de roman cam plicticoase, fiindcă "nu se ţin" aşa, fără cap şi coadă, toate textele sînt interesante şi "la zi" (mă rog, la trimestru). Datoria faţă de Anul Eminescu e împlinită printr-o anchetă referitoare la ediţia Christinei Zarifopol-Illias, văzută de pe poziţii şi din unghiuri diferite. Cristian Livescu se situează de partea celor mefienţi în privinţa autenticităţii, atîta timp cît documentele nu sunt expertizate de "specialişti de certă probitate", iar ediţia "grăbită să şocheze piaţa" îl nemulţumeşte. În schimb, Marin Mincu nu pune la îndoială onestitatea editoarei, ci face o sumară trecere în revistă a reacţiilor critice la răsunătorul eveniment, relevîndu-i în stilul său importanţa: "Iată că, după 130 de ani, se publică încă o parte din scrisorile autentice ale celor doi actanţi îndrăgostiţi, care conturează prin cantitate şi profunzime tensiunile maxime ale unei iubiri fatale, transformate tragic într-un instrument textualizant". "Binomul" de "actanţi scripturali" Veronica-Eminescu e disecat cu răceală ştiinţifică, în ecuaţie fiind intruzionat şi Caragiale: "În acest context peratologic, gestul marelui dramaturg e de o mare abjecţie tocmai prin faptul că parodiază şi transformă în derizoriu parametrii arhetipali ai iniţierii trăirii erotice instituiţi de cei doi protagonişti recunoscuţi". * Centrul de greutate al sumarului e grupajul dedicat Avangardei (N. Ţone ar trebui să-şi procure acest număr din Antiteze pentru biblioteca Institutului său), care debutează cu un documentar succint alcătuit de Emil Nicolae (poet, traducător, gazetar cultural pe cît de rafinat pe atît de discret şi de modest) - "Aripa" nemţeană a avangardei. Dacă tîrgul patriarhal nu era favorabil manifestărilor nonconformiste, în schimb multe nume importante ale avangardei s-au născut în judeţ: M. Blecher, Victor Brauner, Virgil Gheorghiu, Jacques Herold, H. Maxy, Lascăr Vorel ş.a. Şi Grigore Cugler Apunake. Despre el aflăm o mulţime de informaţii biografice inedite, căci, investigînd detectivistic, Adrian Alui Gheorghe a găsit la Timişoara o rudă (verişoară?) - Adelina Cugler-Fodorac, ce păstrează arhiva familiei (înnobilate de Maria Tereza la 1744), arborele genealogic rămuros al celor nouă generaţii de la stabilirea în România a familiei austriece, şi are informaţii complete despre viaţa plină de "fenomene" a lui Grigore Cugler, născut la Roznov în 1903 şi mort la Lima, în Peru, în 1972. Un personaj şi o existenţă ieşită din comun. Aflăm că, pe lîngă Drept, absolvise şi Conservatorul, cînta la vioară în ciuda faptului că îşi pierduse în primul război două degete, dirija, era şi compozitor, partiturile lui fiind interpretate cu succes şi la Roma, Berna, Stockholm. Cunoştea opt limbi şi, din 1924, a devenit diplomat de carieră. Consul la Stockholm, se însoară pentru a doua oară cu o suedeză cu care are trei fete şi, din 1947, se stabileşte în Peru unde îşi cîştigă existenţa ca funcţionar dar şi ca muzician în Orchestra Simfonică Naţională. De la cele trei fiice are opt nepoţi răspîndiţi prin lume. Doamna Adelina Cugler-Fodorac i-a furnizat revistei Antiteze şi fotografii inedite, foarte bine reproduse, ca şi desenele lui Grigore Cugler ce-i ilustrează textele reeditate în acest grupaj.