Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Reziduuri psiho-somatice
Iritat de preţuirea şi afecţiunea lumii literare faţă de Gellu Naum, Radu Voinescu publică în LUCEAFĂRUL nr. 43, un fel de pamfleţel (cu inevitabil efect de bumerang), în care afirmă că volumele poetului sărbătorit cum se cuvine la 85 de ani nu spun nimic. Nu lui, R.V., ale cărui merite nu s-au făcut remarcate pînă acum, ci aşa, în general. Aceeaşi afirmaţie şi tot fără argumente e extinsă şi asupra exegeţilor lui Gellu Naum (după cum se ştie, universitari şi scriitori cu bibliografie consistentă) - nimic despre nimic: "Nu demult, pohetul fu sărbătorit din nou. I-a mai apărut o carte. Care nu spune nimic. Cum nu spun multe dintre cele pentru care a fost sărbătorit alte dăţi. De pe urma cărora a primit onoruri. Pentru care e considerat unul dintre cei mai importanţi, ba chiar cel mai important şi aşa mai departe. Doamne şi domnişoare care nu s-au eliberat de complexe freudiene se extaziază mistic atunci când pohetul mai spune câte ceva.[...] Dar cum tot ce zice şi scrie pohetul face să curgă râuri şi lacrimi înduioşat-evlavioase, sau să scapere priviri transportate în lumea ficţiunei ideale, natural că i s-au găsit justificări metafizice, metatextuale, metapsihologice, metalingvistice etc. etc." Toţi sînt deci nişte snobi exaltaţi, habar n-au să deosebească poezia de vorbărie, trebuia să vină cineva să le spună adevărul verde în faţă şi obscurul colaborator al Luceafărului n-are nici o îndoială că el e singurul cap-capabil să ajungă la o judecată de valoare asupra operei lui Gellu Naum şi asupra persoanei poetului. Care mai are un defect major: îi plac pisicile. La o recentă lansare a îndrăznit chiar să facă elogiul lor. În calitate de biped, Radu Voinescu s-a simţit jignit: "Dacă pe bipezi îi expediază în două fraze, în schimb se lansează într-un consistent elogiu adus pisicilor. Foarte frumos! Cineva a elogiat nebunia şi azi e citat cu admiraţie. Pentru ca, la o întrebare inexplicabilă a unei doamne care făcea pe reporteriţa - doamnele au dreptul, nu-i aşa?, din când în când, la o doză de iraţional - să declare ritos că între oameni şi pisici preferă pisicile. Fără îndoială, a mai precizat. Păi scrieţi atunci pentru pisici, maestre!" Semnatarul misogin, pisicofob şi invidios al acestor rînduri, care se crede copilul din Hainele împăratului, ar avea, după părerea Cronicarului, nevoie de ajutorul unui psihanalist (asta fiindcă tot vorbeşte dînsul de complexe freudiene). Mult regretatul Laurenţiu Ulici, care figurează încă în casetă ca director al revistei ce publică inepţia, vedea în Gellu Naum un candidat la Premiul Nobel pentru Literatură. E drept că pe Ulici îl plăceau şi femeile şi pisicile, iar invidia îi era străină. * Cronicarul s-a mai arătat şi în alte rînduri excedat de abundenţa "paginilor de jurnal" publicate antum în reviste de diarişti de toată mîna, convinşi că tu, cititor, nu mai poţi de curiozitate să ştii ce-au mîncat şi cum a decurs digestia, ce-au visat azi noapte-n vis, buletinul meteo al unor zile anodine, lista lor de lecturi cu comentarii didactice sau exclamative. Exista şi literaţi (ocoliţi cu prudenţă de cei fripţi) care-şi alimentează jurnalul cu discuţii întîmplătoare, consemnează dialoguri între colegi, colportează indiscreţii şi a doua zi, pac la gazetă cu satisfacţia "las'că v-am aranjat eu în ochii posterităţii". În TIMPUL nr. 11 (un număr bun, cu multe de citit), Simona Popescu şi Gheorghe Crăciun, răspunzînd, se pare, unei iniţiative a Marianei Codruţ, îşi spun, fiecare pe cîte o pagină de revistă, părerea despre "jurnalul intim". Părerile sînt diferite dar cei doi au un punct comun: şi autoarea Exuviilor, care nu ţine un jurnal (şi explică de ce), şi colegul ei care îşi notează mereu "propoziţii, gînduri, fapte" într-un caiet anume se declară egotişti. Simona Popescu a avut un jurnal doar în adolescenţă: "Poate că atunci am realizat pentru prima dată că jurnalul poate fi o capcană a autofalsificării, că te programează pentru duplicitate, pentru contrafacere. Şi l-am aruncat cît colo, scîrbită. Poate că atunci mi-a intrat în cap că nu trebuie să scriu, dacă o să scriu vreodată, decît despre mine. Atunci am făcut un pact de neagresiune cu toţi cei pe care îi cunoşteam sau aveam să-i cunosc. Cu ce drept m-aş fi erijat în judecătorul lor? Cu ce drept m-aş fi legat de viaţa lor, cînd de fapt eu am acces doar la mici întîmplări, la cuvintele lor spuse într-o doară, fără să ştiu ceea ce sînt cu adevărat? De ce aş fi devenit eu urmăritorul altora, de ce m-aş fi transformat în spion? Calitatea de martor e ultima care mă interesează. Nu mi se potriveşte, sînt alţii făcuţi pentru asta". Nu ştim cît de "făcut pentru asta" e Gheorghe Crăciun, cert e că lui îi place şi îi trebuie jurnalul - afirmare de sine şi armă: "Adevărata perversitate e aceea de a-ţi ţine un jurnal la care nu te gîndeşti că va fi publicat vreodată. Perversitatea e şi mai mare atunci cînd impui, prin testament, publicarea jurnalului tău după o anume perioadă de timp. La ce bun atîta precauţie în fond şi personajele tale şi cei care te citesc ar trebui să vadă imediat că nu-ţi pasă de ei. Cinismul mi se pare de preferat. Cel care-şi ţine un jurnal ţine în mînă o sabie. Nefiind un gînditor sistematic şi nefiind, la urma urmelor, nici un intuitiv, notaţiile din acest jurnal exprimă credinţa mea secretă în întîmplare. Adun la întîmplare propoziţii, gînduri, fapte, cu speranţa că ele se pot alcătui pentru un ochi din afară într-o reţea de date simptomatice care pot spune ceva despre mine. Şi nici n-aş vrea ca ele să spună altceva decît că eu sînt o fiinţă normală. Jurnalul e aspiratorul propriilor mele reziduuri psiho-somatice." * Ne pare rău că n-a mai rămas spaţiu pentru a comenta pagina remarcabilă semnată de Paul Gusbeth-Tatomir, intitulată Pe buza prăpastiei. În rîndul care-i rămîne, Cronicarul vă roagă să o citiţi.

La pândă în bibliotecă
Cronicarul n-a ţinut socoteala retragerilor în sau la bibliotecă ale lui Ion Cristoiu. Dar cam de fiecare dată când românul rupt în fund a căutat liniştea bibliotecii, el a fost tulburat de oferte cărora n-a putut să le reziste. Într-un interviu pentru CRONICA ROMâNĂ, Ion Cristoiu a lăsat să se înţeleagă că nu mai vrea să mai lucreze în presa scrisă, fiindcă aceasta l-ar epuiza ca prozator, ci ar fi înclinat să lucreze în televiziune. Cu alte cuvinte, Ion Cristoiu s-a despărţit de ziarul AZI şi e pregătit să aştepte în bibliotecă o ofertă din partea unei televiziuni. Cronicarul mai că ar fi impresionat de scrupulele jurnalistice ale lui Ion Cristoiu care a afirmat, pentru Cronica Română, că se retrage din presă deoarece, în noile împrejurări politice, nu vrea să cadă în păcatul de a face evaluări "la cald". Dar, şi-a amintit Cronicarul, când a făcut Ion Cristoiu evaluări la rece? Nu mai devreme decât în AZI acest editorialist s-a supărat pe mass-media că nu îi dau cuvântul lui Corneliu Vadim Tudor, linşîndu-l politic, în schimb, prin prezentarea, aşa cum e, a vadimismului. Cu ani în urmă, Ion Cristoiu scria un editorial în Evenimentul zilei în care descria, atins de atacurile din România Mare, politica lui CV Tudor drept "tactica ţigăncii la atac". O generalizare care, pentru un ziarist democrat, cum se crede Ion Cristoiu, era cu totul ne la locul ei. Multe sînt ţigăncile care nici în coşmarurile lor nu ar adopta tactica lui C.V. Tudor, pe care le-o atribuia Ion Cristoiu aceea de ridicare a poalelor în cap şi de insultare a conlocutorului înainte ca acesta să deschidă gura. Dacă Ion Cristoiu, apărător al democraţiei, ar fi înţeles că şi democraţia are dreptul să secrete anticorpi, aşa cum Corneliu Vadim Tudor s-a folosit de avantajele democraţiei pentru a încerca să o pună la index, poate că ar fi înţeles de ce televiziunile comerciale nu-l mai invită pe CV Tudor să-şi expună mesajul electoral. Impresia lui Ion Cristoiu, că a murit democraţia în presa din România fiindcă CV Tudor nu a fost invitat să se dezvinovăţească sau măcar să explice care e gândirea lui, după primul tur al prezidenţialelor, această impresie nu are legătură cu democraţia. CV Tudor şi-a tras cartuşele în primul tur, minţind lejer şi comportându-se într-o totală scârbă de regulile dreptului la cuvânt şi ale responsabilităţii propriului cuvânt. Din cauza lui, ar fi trebuit să sesizeze democratul Ion Cristoiu, o parte însemnată dintre alegători a votat pentru o politică iresponsabilă, care ar fi putut duce la totala izolare a României. CV Tudor n-a respectat regulile jocului democratic, folosindu-se de avantajele democraţiei. Mass-media, pe care o acuză Ion Cristoiu că l-a linşat pe CV Tudor, şi-a amintit că rostul lor e să păzească democraţia. Aşa că au făcut, cu mare întârziere, ceea ce ar fi trebuit făcut de la bun început - au avertizat alegătorii asupra minciunilor lui CV Tudor, asupra primejdiei ca un lider politic de asemenea factură să devină preşedintele României. Linşajul despre care scria Ion Cristoiu n-a fost decât o mult prea târzie reacţie a mass-media după ce pe toate posturile de televiziune CV Tudor a putut minţi nestingherit, a putut lansa nestingherit promisiuni neruşinate şi, nu în cele din urmă, a reuşit să pară cu totul altceva decât ceea ce e de fapt. Luându-i apărarea lui CV Tudor, Ion Cristoiu a mai dovedit o dată că nu are discernământ ca apărător al democraţiei. Aşa cum a făcut, pe vremea când conducea COTIDIANUL, în cazul lui Miron Cozma. Ion Cristoiu l-a încurajat pe Miron Cozma după ce acesta a ieşit din puşcărie şi a încercat să îl revândă opiniei publice drept lider sindical charismatic, victimă a presei răuvoitoare. Charismaticul Cozma, înscris în PRM, partid de care se pare să s-a lăsat ghidonat, a încercat de două ori să vină în Bucureşti, pentru a veni de hac Puterii. Din Parlament l-a sprijinit fără rezerve CV Tudor, iar ziarul atunci condus de Ion Cristoiu s-a străduit să prezinte mineriadele lui Miron Cozma drept amărâte mişcări de nemulţumire sindicală. Atât de amărâte, încât s-a decretat stare de urgenţă în România. Ion Cristoiu n-a înţeles atunci, cum n-a înţeles nici acum, că a fi democrat în spirit nu înseamnă să te dai de partea celui care ar putea pierde, indiferent de cauza pe care o susţine. Pentru aşa ceva, democraţia admite avocaţi în instanţă.