Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Jurnalul lui Leca Morariu


Centrul de interes al revistei băcăuane ATENEU continuă să fie, şi în nr. 11, publicarea în serial a jurnalelor inedite ale lui Leca Morariu (text stabilit şi comunicat de Nicolae Cârlan) şi G.T. Kirileanu (text îngrijit şi comunicat de Constantin Prangati). Păcat că nu s-a găsit încă o modalitate de editare în volum a acestor documente excepţionale, în care abundă informaţii despre viaţa culturală românească din prima jumătate a secolului, despre evenimente şi personalităţi, şi care conservă în toată prospeţimea atmosfera consemnată la cald, pe viu, de cei doi cărturari, atît de deosebiţi temperamental, dar care au în comun pasiunea pentru cultura română şi patriotismul în sensul cel bun, neostentativ. Filele de jurnal ale lui Leca Morariu citite în acest număr consemnează zile din 1917-18, cu condeiul unui jurnalist talentat, care imprimă paginilor toată savoarea scenelor trăite, detalii din viaţa mondenă a Bucureştiului acelor ani, frenezia tinereţii lacome deopotrivă de lecturi şi delectări artistice, cît şi de plăceri, să le zicem, mai lumeşti (unele pasaje sînt cifrate). Interesul acestor notaţii e sporit de faptul că prietenii cu care tînărul ofiţer se vizitează, se întîlneşte în oraş, la un pahar, sau alături de care participă la "sindrofii" sînt, între alţii, George Coşbuc, Dimitrie Onciul, Ştefan Popescu... Pe primul îl vedem (chiar aşa!) în ultima zi din 1917, invitîndu-l pe diaristul întîlnit în librăria Sfetea, "la un vin", în oraş: "Şi la vin să-l vezi: vervă inepuizabilă, voie bună fără de sfârşit, elasticitate acrobatică care singură, fără acrobaţie de idei, prin toate colţurile se zbânţuie. - Limba românească? Din ea însăşi o să se dezvolte.
D-le, eu parcă văd aevea cât de frumos o să se dezvolte, că doară noi, poeţii, la ce suntem?! Eu, cum mi-am făcut cuvinte? De pildă, cuvântul întrulpi. Ştii, în Nunta Zamfirei: De-ai fi văzut cum au jucat/ Copilele de împărat,/ Frumoase toate şi întrulpi,/Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,/ Cu rochii scurte până-n pulpi,/ Cu păr buclat." Cum lui Leca sensul cuvîntului fabricat de Coşbuc nu-i era clar, e lămurit astfel: "- Cum, păi nu înţelegi din frază? Întrulpi, durdulii, trupeşe, cu mijlocul încins frumos, ca nişte vulpi şirete..., pentru că asta s-o ştii de la Coşbuc: femeia e pe atât de frumoasă, pe cât de frumos se ştie încinge! [(Criptogramă)] [...] Aşa, asta-i treaba poeţilor. Vorba e numai s-o ştii ţintui bine într-o rimă, nu în mijlocul versului şi las' de nu prinde". Ţintuită la rimă, frumuseţea întrulpă nu s-a prins, acolo a rămas, stîrnind nedumerirea generaţiilor de şcolari. * Tot Coşbuc, vizitat acasă la 16 februarie 1918, e găsit: "...în halatul de lucru, o flanelă descheiată (peste cămaşă) şi ruptă în coate, cu şoşoni drept ghete, îşi vede de treabă: şterge cu guma notiţele făcute cu creionul într-o ediţie din Dante." Ordinea domestică instituită de soţia poetului e cam sufocantă şi acesta îi mărturiseşte: "Mai dăunăzi mi se făcuse dor de un vin roşu. Şi aşa-mi trebuia un măgar care să meargă cu mine! Dar, pace!" Două săptămîni mai tîrziu - sindrofie în casa Coşbuc, cu o grămadă de doamne şi domnişoare din familiile Sfetea, Hodoş, Bacalbaşa, Nasta. Jocuri de societate, gustări, băuturi şi tîrziu, cînd cheful se încinge, declamări şi cîntece. Dacă e să ne luăm după aceste două luni - ianuarie şi februarie 1918, Bucureştiul avea o viaţă mondenă intensă. Leca Morariu nu scăpa nici o premieră teatrală (la "Comedia" asistă la spectacolul cu O noapte furtunoasă şi la Stane de piatră de Sudermann, cu Demetriad şi Toneanu), frecventează Kinema "Vlaicu", unde îl vede pe Iulian în Coana Leanca cu dublu sens şi în Zinca caută ginere), cerceta expoziţiile de la "Palatul artelor", unde expuneau Steriadi, Vermont, Verona, Ressu, Ştefan Popescu ş.a., iar după spectacole, e invitat la cină în diferite case şi consemnează discuţiile şi modul cum a petrecut pînă tîrziu, petreceri adesea terminate cu cîntece (unele deocheate, precum Ţaţo, nu te supăra, reprodus în întregime) sau anecdote corozive, de un remarcabil haz cazon. Sînt notate cu vînă de reporter şi evenimentele de senzaţie, de pildă furtul moaştelor Sfîntului Dumitru de către bulgari, la 16 februarie 1918: "De dimineaţă zvonul: "Sf. Dumitru furat de bulgari!" Deci, seara, cu dl. Mişu la Mitropolie. În pridvor, trei gardişti. Eu: "Ei, adevăratu-i?" "Adevărat!" Şi vedem zăbrelele tăiate cu pila. Pe aici a intrat hoţul şi-a "forţat" apoi uşa pe din lăuntru. "Adevărat c-au luat şi argintării?" "Nu! Numai sicriul cu moaştele Sfântului." "Şi cine-s hoţii?" "Dă, cică un plutonier bulgar, venit cu soldaţi şi un automobil-camion"." Şi recuperarea sfîntului, peste patru zile: "Cică a venit Sfîntul[...] Hai la mitropolie. În curtea bisericii intervievarea părintelui "Econ. Traian Vintilescu, protoiereu în capitală, Calea Griviţei, 197": "Aseară, pe la 6, ni s-au pus, din partea comandaturei germane, 3 automobile la dispoziţie pentru întâmpinarea, la cimitirul Bellu, a sfântului adus cu escortă de onoare germană. Arhimandritul a deschis racla şi-a aflat totul cum a fost. A urmat apoi o slujbă de mulţumită până la 10 seara."" * Pour la bonne bouche, am păstrat o anecdotă "academică" notată cu delicii de simpaticul autor al jurnalului. Fiindcă n-a mai rămas loc să reproduc tot pasajul o rezum: La Academie, izbucneşte o controversă filologică - de ce să se spună pălăria în cap şi nu pe cap, de ce stau în pat şi nu pe pat, de ce cad în genunchi şi nu pe genunchi ş.a.m.d. - " o hărmălaie de nu mai ştii
ce-i. Pînă se ridică Delavrancea şi decretează solemn: fiindcă mă sărutaţi în c-r, şi nu pe c-r."


O veche promisiune de Crăciun


Cornel Nistorescu a fost în ultimii ani un editorialist care a putut părea şi a şi fost altcumva decît confraţii săi care, în permanenţă, au făcut şi politică şi gazetărie. Nistorescu a adoptat postura editorialistului prodemocrat şi de bun simţ, postură în care n-a fost iertător nici cu greşelile puterii, nici cu cele ale opoziţiei. El a tras lovituri usturătoare cam tuturor partidelor mai importante de pe planşeul parlamentarismului. Iată însă că Nistorescu a găsit de curînd cu cale să o tragă dizidenţilor şi, din punctul său de vedere, falimentului acestora. De unde i-a venit ideea? Pentru Cornel Nistorescu faptul că dizidenţi precum Doina Cornea şi alţii au îndemnat alegătorii să-l voteze pe Ion Iliescu în turul doi al alegerilor prezidenţiale ar fi un eşec al luptei acestora şi împotriva comunismului, dar şi ca mesaj politic de durată. Cronicarul se teme că implacabilul editorialist al EVENIMENTULUI ZILEI n-a prea înţeles sau n-a vrut să înţeleagă faptul că dizidenţii anticomunişti au recomandat votarea lui Ion Iliescu sacrificîndu-şi convingerile personale, pentru a împiedica producerea unui rău incomparabil mai mare decît alegerea lui Ion Iliescu. Cornel Nistorescu, din cîte ne amintim, s-a despărţit de fostul regim totalitar, deoa-rece regimul însuşi nu mai exista. El n-a făcut un gest măcar împotriva ceauşismului, pe vremea cînd aceste gesturi costau. N-a sărit pe atunci în sprijinul nici unui dizident şi nici el nu şi-a manifestat vreo nemulţumire care să-l aducă în rîndul dizidenţilor. Dar, pe de altă parte, dizidenţi ca Doina Cornea şi alţii ca ea, ce putere au avut ei în ultimii patru ani şi de cînd a căzut regimul Ceauşescu pentru a le putea proclama falimentul? Cronicarul nu vrea să-i facă proces de intenţie lui Cornel Nistorescu, dar prea proclamă falimentul dizidenţilor ca pe o vină a acestora, ca să nu ne întrebăm de ce sînt vinovaţi dizidenţii fiindcă au tăria să aleagă răul cel mai mic, din punctul lor de vedere? Falimentul pe care li-l proclamă Nistorescu ţine de o libertate de a alege la care, din păcate pentru el, Cornel Nistorescu nu are acces. Într-un alt editorial Cornel Nistorescu îl atacă şi pe fostul premier Isărescu, cam în aceeaşi manieră, ca şi cum ar aştepta aplauze din partea PDSR. E drept că el atrage atenţia PDSR că refuzînd întoarcerea la Banca Naţională a lui Mugur Isărescu i-ar putea aduce acestuia voturi în viitor. Dar e vădit faptul, că pentru Cornel Nistorescu maniera în care Isărescu şi-a făcut propagandă electorală a fost o dezamăgire. Impresia lui că un Isărescu n-ar putea deveni preşedinte al României nici în viitor e însă, deja, o mică sau mare dovadă că editorialistul Evenimentului zilei ţine o contabilitate a împrejurărilor, ca să nu spunem mai mult. Fiindcă e posibil ca într-un viitor, nu se ştie cît de îndepărtat, exact tipul de mesaj pe care l-a adresat Isărescu alegătorilor, mesajul modest, responsabil, să capete receptarea meritată. La fel cum e posibil ca renunţarea la rolul de parlamentar pe care l-a cîştigat Theodor Stolojan să îi aducă acestuia, mai tîrziu, voturi, dacă va candida din nou la preşedinţie. * Totuşi să nu uităm că dacă dl Ion Iliescu s-a întîlnit în turul doi al prezidenţialelor cu CVTudor asta nu ţine doar de meritele electorale ale PRM şi ale liderului său. Cităm din articolul lui Romulus Rusan apărut în ROMâNIA LIBERĂ şi intitulat Scurtă istorie a extremismului autohton: "La capătul acelui an 1990, democraţii din România erau într-o situaţie catastrofală. Patru mineriade se prăvăliseră asupra Capitalei, iar efectul lor îngrozise populaţia şi încurajase instinctele celor care aveau să devină în timp nostalgicii comunismului. În plus, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, cu voia preşedintelui şi a primului ministru, a apărut o revistă de scandal, care promitea că "Pînă la Crăciun va face linişte mai bine decît o armată de mineri"". În pofida faptului că acum PDSR nu vrea să-şi reamintească de felul în care s-a născut şi a crescut PRM-ul, cu liderul său cu tot, acest memento ar trebui să-i explice de ce dizidenţii l-au preferat pe Ion Iliescu.