Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

"M-am hotărât să vă trimit Dvs. pentru Post-restant, ultima mea carte de versuri Funigei luaţi de vânt, cu gândul că nu vă cer prea mult şi îmi veţi oferi o părere sinceră. Nu sunt un începător şi cred că numele Ţic, vă aduce aminte de fratele meu Nicolae Ţic, despre care recent, într-un material din România literară, Disidenţă şi Disidenţi, Domnul Gabriel Dimisianu a amintit şi de fratele meu, fapt pentru care-i mulţumesc pentru readucerea în memoria cititorilor. Nu fac referire la fratele meu pentru a vă cere altceva decât părerea Dvs. asupra scrisului meu. Atât volumul cât şi poemele ce vi le trimit, nu reprezintă decât dorinţa de a mă verifica şi de a afla dacă pot beneficia de spaţiul Post-restantului. De ce spun acest lucru şi de ce mă întreb? Fiindcă în urmă cu mai bine de două luni de zile, am trimis pe adresa revistei un grupaj de versuri, despre care n-am mai aflat nimic... Aştept cum aşteaptă un copil o jucărie, deşi, acum, jucăria copiilor este calculatorul şi internetul. Poezia, pentru ei, a devenit o pasăre rară şi rareori îi mai ascultă cântecul..." Din păcate, realitatea este aceea pe care o trăim cu mic cu mare, stimate coleg Miron Ţic. Critica abia se poate atinge, depăşită de situaţie, din numărul enorm de cărţi de versuri de toată mâna şi ilustrând în toate manierele gustul şi dezgustul nostru pentru poezie, alegând numai câteva, să înţelegem ce se întâmplă, faptul că prea puţini mai citesc poezie cu suflet pregătit pentru ea, dar şi faptul că suntem, cu mic cu mare, într-o derută, nu de saturaţie ci de dezinteres total şi ignoranţă. Nu este un rău în faptul că toată lumea scrie versuri, care însă rămân fără ecou. Şi am mai spus-o, constatând un fenomen la ordinea zilei, că e mai uşor astăzi să-ţi tipăreşti în regie proprie o plachetă într-un tiraj infim, decât să apari pe spaţiul, şi el infim, al unei reviste de prestigiu. Sunt vremuri de restrişte pentru poezie, şi nu numai la noi, dar la noi ca la nimenea, o ştiţi şi dvs. foarte bine. Cei mai mulţi scriu dintr-o disperare a izolării lor, fără glorie, fără vreun ecou, şi o fac fără cozonac pe masă într-o chilie neîncălzită îndurând lipsuri oribile şi umilinţe greu de povestit. Măcar să se menţină într-o iluzie care nu mai funcţionează, că sunt în lume, că au un rost, că sufletul lor nostalgic ori rebel rămâne de folos semenilor, încercând să consoleze şi să bucure. Din păcate, generaţia noastră s-a rărit drastic şi s-a mâhnit foarte. Vreau să vă asigur că vă înţeleg nedumerirea şi dacă am ţintit prea sus în tinereţe şi la maturitate, avem de unde cădea în derizoriul fără fund. Sunteţi autorul a treisprezece volume, şi cu acesta de-acum patrusprezece. Funigei luaţi de vânt, apărut recent la Deva, la Ed. Călăuza, vi l-am parcurs cu plăcerea celui care preţuieşte nostalgia, metafora nespectaculoasă, amintirile dintr-o copilărie petrecută la sat, iubirile trainice şi peisajul liber, neconstrângător, al pastelului. Miracolul zăpezii, Invitaţie la dragoste, îmbrăţişaţi pe iarbă, Planeta iubirii şi Funigei luaţi de vânt, sunt volumele dvs. de versuri, lângă care cititorul trebuie să afle şi altele, de povestiri, de proză, de tablete literare, de eseuri şi memorialistică, şi de teatru, în colaborare, dintre care amintesc doar Somnul din noaptea de marţi, Suflet bolnav de carte şi SOS Salvaţi basmele. Părerea mea ar fi că le-aţi scris precum aţi trăit, cu toată credinţa, cu tot sufletul. Mai bine decât mine vă ştie autorul prefeţei ce vă însoţeşte volumul, şi care vă apreciază, ca şi mine, pentru "rara sensibilitate şi exuberanţă lirică", pentru "emoţia întoarcerii în spaţiul sacru al copilăriei, retrăind imagini într-o stare de reverie şi nostalgie dintr-o durată ameninţată de uitare în faţa vârstelor". Adaugă domnul Cornel Nistea: "Poezia lui Miron Ţic se constituie din astfel de semne ale trecutului privit prin ochii copilului de altădată în maniera în care o făcea Ion Pillat în pastelurile sale psihologice". Fire contemplativă veritabilă, "secvenţele se consumă psihic într-o înfiorare şi o exuberanţă, reţinută totuşi, a retrăirii elenului panteist cu vagi rezonanţe blagiene într-o manieră proprie lui Miron Ţic..." Voi sublinia şi eu ce mi-a plăcut mai mult din volum, poemul Tablou: "Vinul în cana de lut/ Poemul/ Şi întunericul nopţii/ îngeri fără umbră/ Aşteptând/ Să cadă lacrimi din cer/ Peste mărul domnesc/ Şi peste irişii înfloriţi/ în grădină". Copilărie: "în copilărie/ în mijlocul pădurii de salcâmi/ Eram ca-n­-
tr-o biserică binecuvântată/ Cu tata mergeam la arat/ Şi ne bucurau/ Brazdele întoarse la soare/ Apoi aroma boabelor de grâu/ măcinate/ Făina din care mama făcea/ şapte pâini/ Tămâiate cu şapte laude/ Copilăria/ Urmă pe nisipul dus de ape". Dimineaţa pierdută: "Umbra tatălui/ După care-mi măsuram/ în adolescenţă statura/ umbra lui/ devenind de la o zi la alta/ mai mică/ semn că tinereţea mea/ îi apasă umerii/ până când umbra tatălui/ redevenea copil", Pietrele albe: "Mi-am dorit/ Să ajung în Poiana Mieza/ Ca pe-o faleză/ înconjurată de tăcerea/ Pietrelor albe/ pânzele văzduhului/ îmi şopteau/ că mă aflu aproape de cer şi de Dumnezeu/ fără îndoială/ scriu acest poem/ despre Pietrele Albe care ar putea să fie/ bulgări uriaşi de nori/ sau femei goale/ trezite dintr-un somn sideral/ O, ce vis/ Pe Caleda Lactee/ Nu se simte bătaia vântului/ Prin mestecenii albi ca ziua...". Poem: "în buzunarele unei haite vechi/ Am uitat câteva cuvinte/ dintr-o rugăciune/ ce-o rosteam înainte de a începe/ altoirea pomilor domneşti/ tata-mi spune/ că nici un ram nu seamănă/ unul cu altul/ aşa cum nici un altoi nu va semăna/ unul cu altul/ doar cu mlădiţa, cu mugurele/ luat drept exemplu/ aşa cum muzeul încărcat/ de blide şi de linguri de lemn/ poate vorbi despre viaţă/ fără cuvinte...". Flori de gheaţă: "Amintiri mă trezesc din somn/ Şi văd cămăşi/ întinse pe sfoara/ Legată de la un capăt la altul/ al pământului/ expoziţia pictorului/ dedicată păpădiei/ s-a amânat./ Furtuna a smuls copacul/ sădit în copilărie/ Pe acoperişul Şcolii de fete/ se plimbă fericirea/ florilor de gheaţă". Dar şi de aici înainte, până la sfârşitul fără sfârşit al cărţii, poemele părându-mi-se din ce în ce mai calde în omenescul lor, poate tocmai pentru că am intrat cu sufletul în sufletul lor de oglinzi... (Miron Ţic, Ilia - Hunedoara) * Poezia de la suflet la suflet, scrisă în absenţa celuilalt, de dorul celuilalt care nu se mai întoarce, măcar să urmărească vers cu vers graţia sentimentală într-o ofrandă-mărturisire estompată de trecerea timpului. Poezie-discurs măsurat, cu poveste, evocând momentele înecate în nostalgie după ceva, după un drum nedus până la capăt şi tocmai de aceea etern. Poezie de interior, de citit sub abajurul care filtrează până la puritate lumina cea fără puterea de a admite altă umbră decât aceea a îngerului celui care n-a rămas în realitatea idealizată acum. Poezie de amurg jucându-şi purpura pe deasupra unui voal suav, nemişcat, nedezvelit: "Am rămas într-un cântec demult/ într-o gară străină de mine/ Ţi-am păstrat poza veche ca scut/ Să-mi aştearnă poveşti despre tine.// Aplecat peste ploaia din noi/ Să-mi reciţi înnoptând - vijelia/ Când chemată de-un foşnet strigoi/ Mă preling să-ţi sărut veşnicia// Şi prin roua topită-n ecou/ Lasă-ţi gândul în palma tăcerii/ Să mă strigi şi-am s-aduc gândul nou/ Să-ţi vestească cu taina durerii -// Să-ţi rostească de ce n-am rămas/ Două guri pe aceeaşi fântână/ De ce ochii pierduţi fără glas/ Se topesc atârnaţi în lumină// Şi cu glas într-un tremur de vânt/ Te conjur să îmi rândui plecarea/ Şi butonul pendulei ce sunt/ Să-l opreşti când se-arată-nserarea". (Dan Minoiu, Ploieşti)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara