Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

Insistând cu exemplară politeţe să primiţi, cum v-a plăcut să-i spuneţi, un verdict asupra poemului de doar zece rânduri, datat 1981 şi intitulat Profesorul, o facem ştiind că vă mâhnim, lăsându-vă cu siguranţă în nedumerire. Despre diferenţa dintre veleitar şi poet am scris câteva rânduri în numărul precedent şi vă invităm să le parcurgeţi asumându-vă riscul. Am încercat la telefon să vă explicăm pe scurt cum stau lucrurile, dar v-aţi menţinut optimist pe poziţie. Sunteţi autorul unei bănuite opere vaste de veleitar care încearcă să-şi scoată în lume producţiile corecte şi cuminţi. Ca mai toţi veleitarii, veţi vrea să ne demonstraţi că verdictul solicitat şi primit vă nedreptăţeşte. Nu după multă vreme ne veţi oferi un volum de versuri ca dovadă a succesului repurtat, în pofida a ceea ce noi am apreciat a fi lipsit de valoare. Stimate domnule profesor, m-ar mira să ne urmaţi sugestia de a scrie doar pentru sufletul dvs. şi să vă bucuraţi de admiraţia cercului de apropiaţi, care nici ei nu vor înţelege cum de nu v-am gustat versurile: "Din stele-argintul am luat/ Dând norii-ntunecaţi în părţi/ Iar aurul l-am luat din cărţi:/ Tezaur secular, înnobilat.// Mi-am risipit comorile apoi,/ în frunze, fluturi, flori, albine,/ O parte a căzut şi în noroi/ Dar multul a rodit. Şi...bine.// Departe de-a se fi golit/ Inima îmi creşte însutit". Vă rugăm politicos să ne înţelegeţi. (Marin Oprescu, Bucureşti) * Am primit între timp şi cartea dvs. de debut, Patimile. Ne-a surprins faptul de a vă fi inspirat din motive biblice şi de a fi încercat exerciţii de poezie religioasă, repovestind cu vorbele şi sentimentele dvs. drumul credinciosului printre persoanele sfinte şi patimile lui Iisus. O strădaie de zece ani, o încununare merituoasă, chiar dacă lipsită de originalitate. Domeniul fiind bogat în rugăciune şi smerenie, ofranda dvs. de sinceritate se apreciază ca atare. (Ion Tulea, Tulcea) * E o tristeţe câtă lume nu dispune de un simţ artistic minim, şi cât de copleşitor de mare este numărul celor care versifică fără istov şi îşi trimit în plic producţiile ce abia depăşesc nivelul distihului agramat într-un coş cu viorele/ Şade două păsărele! Tot omul se-ncântă de sine în cântecele de iubire şi în pasteluri celeste. Sentimente sumare, filozofări desuete, atitudini politice, înjurături şi porcărioare, dar şi balade, epopei, kilograme de maculatură, scrisori în care ni se explică şi ni se pretinde rezolvări de situaţii dintre cele mai de nerezolvat. Iar limba română mereu în suferinţă, scoasă din ţâţâni şi din răbdări, leşină-n strofe cu şi fără punctuaţie aiurea: "La operă e sfoană mare/ Artişti în umbre cu pahare/ Le sparg l-a-n semn/ Comandă mare, dirijor// După umbre negre falduri/ Ies strigând sughiţând unii/ Si,...De-o oră şi ceva poate mai,// O linişte plăcută, nu prea mare,/ Se mai aud doar scârţâituri,/ De unii care acordează cică./ Toţi ce-au căscat, pufăie afară". Sau: "Eşti chemată sfântă fată,/ Să mi te-arunci în braţe./ Sunt biruit de corpu-ţi/ Mă mistui în tăcere de cărbune.// A tale oaze de iubire,/ Mă mistuie ca semn al tău./ Eu sunt nebun şi sorb/ A apei viaţă de la tine.// E şansa ce mi-ai dat/ A nu ştiu câta oară,/ Să fiu al tău, să fii a mea,/ Pe luna rece de cristal". Sau: "Iubirea m-aşteaptă în pat,/ Galeş priveşte pe omul hatim,/ Se frânge în lacrimi de sare,/Pertin mă buieşte splendoarea" (Dragoş Nonciu) * N-ar trebui să vă uimească nici o amânare. Meteahna scrisorilor lungi şi aproape imposibil de descâlcit, dată fiind grafia ascuţit tremurătoare şi care arată pe pagină ca o armată de trestii bătute spre dreapta de o furtună teribilă. De n-ar fi fost adresa de pe plic, nici cum vă numiţi n-am fi putut să aflăm. Vechea noastră cunoştinţă, Mitică Ingineru, pe care l-am emoţionat cu nişte sublinieri neconvenabile pe text, revine în forţă cu aceleaşi şi aceleaşi obsesii nevralgice la care ţine, sau de care nu se poate dezbăra, de tipul chipu-ţi şi ochi-mi, ca niciodat şi scânteiesc (!), cu vitrale geamuri, steaua sus străluce şi din întii (pentru dintâi!), cu rime comode ideale/ siderale, himeric/ întuneric, cu ochii albaştrii ca marea şi cripta vremii, rimând iarăşi, siderală/ mirabilă, cu întrebări în distih cutremurător de tipul: "De ce în astă lume, nimic nu mai e cum au fost/ Nimic nu mai e, şi nimic nu mai are rost?", în poemul intitulat De ce?... De ce?!... De ce?!, dar mai ales cu o meteahnă care dezonorează, compromite orice versificator veleitar, aceea de a transcrie versurile altora în propriile compuneri şi semnându-le cu numele propriu, ca şi când n-ar avea memorie. Domnului Mitică Ingineru îi căşună pe bietul Eminescu, din care ia sugestii, dacă nu chiar hălci întregi fără să mai schimbe nimic. Câteva exemple, unele ridicole, din Spleen: "Din umbra înaltei porţi,/ Sfios bat în poartă,/ Si ca în alte dăţi/ Câinii nu mă latră/ Cu unduiri de braţe reci/ în calea clipelor ce vin,/ Cu şoaptă de răspuns/ Acum ca niciodat/ Ca şi în alte dăţi/ Cu chipul de silfidă adorat/ Veşnic nu te mai arăţi". Sau din Nostalgie: "Tot mai tristă şi rece îmi e odaia,/ Când, în geam îmi bate ploaia/ Când, zile zile-n sir, nopţi de-a rândul. / Aud şi văd lugubra ploii contemplare/ Ce dansează, valsează în aiurare/ In acordurile nevăzutelor chitare". Şi pretutindeni o cantitate de virgule, mai mare decât s-ar cere. Dar aceste versuri din Menire: "Când de sub faldurile lungii tale rochii/ Piciorul gol cu glezna statuară de ochi-mi îţi acoperi./ Si ca un fulger trezit din eternitate/ Maiestoasa dulceaţă a ochilor tăi în noapte."? Dar cacofoniile irepresibile? "Năvalnică ca o toană/ Tainică cauţi a înţelege/ Steaua sus străluce/ Si atât de dulce/ In fiecare seară te aştept/ Din lumea ta făr^de legi". Si toate acestea ivite din cripta vremii şi îndreptate către femeia ca un înger blond cu ochi cuminţi! încheiem cu promisiunea să nu mai răspundem autorilor de acest calibru, că tot nu se ruşinează şi tot nu înţeleg, fără de harul măcar al limbii, dacă nu au talent poeticesc. O strofă din inevitabilul Hiperion: "In lumea asta, relativă de sub cer,/ Tu eşti un geniu, etern bard,/ Al iubirilor de patimi şi noroc ce nu pier,/ Când, tristeţi tutelare le cuprind"...(Mitică Ingineru, Bucureşti) * Apel către veleitari. Pentru că numărul celor care se prenumără sub acest nemilos verdict creşte de la an la an, şi cum nimeni nu poate opri acest fenomen cronofag, trebuie găsită o soluţie mântuitoare. Trebuie spus că doar veleitarul ni se adresează, de fiecare dată, probabil în disperare de cauză, cu formula-rugăminte: "Vă rog să daţi un verdict, dumneavoastră, care sunteţi persoane avizate, asupra a ceea ce scriu de-o viaţă, şi dacă se poate să decideţi cu profesionalismul dvs. dacă merită să continui a scrie ori să n-o mai fac"... Dar există o capcană, de fiecare dată, şi o disperare ne cuprinde citind. Sufletul umilit al veleitarului în aşteptarea verdictului se schimbă total dând piept cu sinceritatea celor care-şi pierd literalmente timpul citindu-i opera fără har. Veleitarului i se închide la un moment dat timpul şi nu-i mai rămâne de făcut decât să caute sponsori pentru visul lui de-o viaţă - o carte de versuri. Lumea e plină de astfel de broşuri apărute de regulă la edituri obscure care tipăresc literatură proastă dacă autorii plătesc. Nimeni nu poate să-i spună unui veleitar să nu mai scrie, să nu mai tipărească, pentru că a scrie s-ar putea să fie mângâierea vieţii lui, iluzia lui, poate modul mai blând de a îndura cenuşiul vieţii. Veleitarul devine agresiv de-atâtea ori şi insistent cum nimeni altul. Cei cărora le-am răspuns în acest Post-restant sunt veleitari. Ei, şi alţii, ne vor trimite în continuare versurile lor. Le vom citi, fireşte, dar verdictul va fi de-aici înainte scurt. Cândva, la poşta redacţiei se răspundea cu formulele magice Mai trimiteţi! şi Deocamdată nu! Nu le-am folosit niciodată. în schimb vom recurge la altă soluţie, şi aceasta imperfectă, desigur. în dreptul numelor celor care ni se vor părea fără perspectivă în domeniu, vom aşeza un singur verdict: Veleitar!, ca semn de recunoaştere că nu are rost să insiste în viitor. Cu cele mai bune urări, deci, pentru toată lumea care va scrie fără har dar cu bunul simţ de a nu se mai face de râs.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara