Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Actualitatea inactualităţii de Gheorghe Grigurcu

Mircea Bârsilă, Vîrsta de Fier în lirica lui Al. Philippide, Ed. Tracus Arte, 2014, 250 pag.

Ampla, copios documentata cercetare pe care Mircea Bârsilă o închină lui Alexandru Philippide relevă paradoxul acestui neîndoios important poet interbelic, aflat azi într-o nemeritată penumbră: actualitatea sa într-un fel motivată de inactualitate.

Autorul Monologului în Babilon a luat distanţă faţă de „obscuritatea” creaţiei poetice moderne pe care o taxa drept „falsă”, „greşită”, respingînd „manierele avangardiste”. Dar nu în numele unei poezii conforme standardului tradiţional, al unei „raţiuni” care să-şi asume suprimarea „obscurităţii”, ci năzuind la „cele exprimate obscur, cu vigoare şi adîncime”, asupra unor „lucruri prin firea lor obscure”. În consecinţă îşi propune o evadare din actualitatea scriptică, preferînd una din zonele cele mai neguroase ale traiectului istoric şi anume Evul Mediu. Un spaţiu prea puţin frecventat de poeţii contemporaneităţii. În ce ar consta originalitatea posturii lui Philippide? În luciditatea sa de constructor al unei viziuni în care iraţionalul reprezintă o reacţie faţă de un raţionalism bornat la un moment dat de propriul său exces. Cultivînd un raţionalism care încearcă a se tempera pe sine, luîndu-şi drept paradigmă literatura epocii romantice cu a sa temă preferată care e tragedia destinului, Philippide înţelege a plusa fantasmele coşmareşti, apariţiile infernale în măsură a clătina cutumele unei lumi pragmatice, marcate de o tendinţă progresivă a despiritualizării. E o luare de poziţie pe cît de pregnantă pe atît de oportună împotriva unei „somnolenţe”, a unei raţionalizări tot mai aplatizante, mai întristătoare a existenţei noastre. Interesant e că iraţionalului suprarealist nu i se opune raţiunea hard, ci un alt iraţional, de factură demoniacă, umplut cu eposul unor făpturi bizare precum Briareu cel cu o mie de braţe, pasărea Rock, strigoi şi de-a dreptul diavoli. Un obiectiv al decepţiei lui Philippide îl constituie de la sine înţeles tehnica proliferantă, maşinismul copleşitor, avînd ca finalitate nu altceva decît robotizarea fiinţei omeneşti, prefacerea ei într-o construcţie de ordin teratologic, biologic-mecanică: „Din craniu mi-au lăsat doar o fîşie/ Un ciob ca să-mi servească de suport;/ Şi-acum, zbîrcit şi puhav, pe tipsie,/ Stau la hotarul dintre viu şi mort” (Incomunicabilul). Însă nu un recul al poeticii găsim aici, în ciuda respingerii modernismului, ci o revigorare lăuntrică a acesteia printr-o infuzie de energie halucinantă, de imaginar terifiant. Pe de o parte travaliul exclusivist pe verb ducînd la încifrarea sa i se pare poetului prea puţin relevant întrucît reprezintă o ocolire a „temelor mari, fundamentale”, pe de alta tragedia existenţială o resimte încă turnată frecvent în tiparele unor convenţii de-o nobleţe factice, grandilocventă. Demonia medievală i se înfăţişează lui Philippide în măsură a fortifica expresiv această tragedie prin recursul la un imaginar care să biciuie nervii blazaţi ai cititorului, graţie unui insolit provocator, înspăimîntător. Anxietatea, dubiul, angoasa primesc liberă trecere, însă nu la modul incantaţiei de obscurităţi ale scriiturii moderniste, ci în felul „visătorilor” care experimentează senzaţii tari sorbind „otrava sfîntă” din craniul lui Hamlet, eroul peren în conştiinţa căruia viaţa şi moartea se consubstanţiază mitic. Tranziţia de la un timp la altul, de la veghe la vis, de la real la imaginar conturează o viziune fantast-recuperatoare în cheie gravă. Cît priveşte atitudinea celui ce-a scris Visuri în vuietul vremii faţă de creştinism, aceasta nu e nici una a acceptării necondiţionate, nici o negaţie francă, ci mai curînd un spaţiu de ondulaţii agnostice, care ating uneori ipostaza de „credinţă şovăitoare” (claudia fides). Dumnezeu rămîne un necunoscut, un Deus ignotus. De unde mişcarea, cum socoteşte exegetul nostru, între o „domoală tăgadă” şi „o simţire mistică de expresie păgînă”. E prea posibil ca aceeaşi fugă de actualitate să-i fi dictat poetului şi rezervele faţă de creştinism, întrucît miturile deopotrivă antice şi medievale la care face apel posedă subtextul unei sfidări la adresa lumii industrializate, tot mai terne, faţă de care creştinismul e adesea suficient de tolerant. Cartea lui Mircea Bârsilă e neîndoios una de temelie în receptarea lui Alexandru Philippide.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara