Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

mariaje literare – două feţe:
Adevăr şi provocare de Simona Vasilache

1856 – se naşte Constance, fiica avocatului Horace Lloyd şi a Adei Atkinson. Familia mai avea un fiu, Otho, născut în 1854
1874 – moare Horace Lloyd
1878 – Ada se recăsătoreşte, iar Constance se mută în casa bunicului, John Horatio, cu mătuşa Emily
1881 – Constance îl cunoaşte pe Oscar Wilde, la un ceai în Devonshire
noiembrie 1883 – Constance se logodeşte cu Oscar
20 decembrie 1883 – logodna e anunţată în presă
29 mai 1884 – Constance devine doamna Oscar Wilde
5 iunie 1885 – se naşte Cyril Wilde
3 noiembrie 1886 – se naşte Vyvyan Wilde
1893 – relaţia lui Oscar cu Bosie devine serioasă
2 aprilie 1895 – Oscar este arestat octombrie
1885 – Constance îşi schimbă numele în Holland decembrie
1885 – prima operaţie la Genova
1896 – copiii intră la şcoală în Heidelberg
19 mai 1897 – Oscar e eliberat şi pleacă în Franţa
20 iunie 1897 – jubileul reginei Victoria
2 aprilie 1898 – a doua operaţie
7 aprilie 1898 – Constance moare, la Genova
9 aprilie 1898 – e înmormântată în cimitirul genovez Campo Santo
25 februarie 1899 – Oscar vizitează mormântul lui Constance
1963 – urmaşii lui Otho îi adaugă pe piatra funerară cuvintele „soţia lui Oscar Wilde”

Cu câţiva ani înainte de 1900, într-o Anglie plină de tipicuri şi de prejudecăţi, Oscar Wilde îşi profesa convingerea că nimic nu are mai mult succes decât excesul. Războiul şocurilor, de la noi principii vestimentare, reunite sub numele de estetism, la atitudini civice şi politice riscante, în ochii celor mai mulţi, nu-l ducea singur. Constance, născută Lloyd, cu care s-a căsătorit în vara lui 1884, against all odds, cum se spune, deşi nimeni nu credea, i-a semănat incredibil de bine, ba chiar, ca în povestea celebrului portret, a devenit tot mai hotărâtă şi mai îndrăzneaţă pe măsură ce el, aparent, se cuminţea. Însă viaţa avea să-i pună deoparte încercări mult mai mari decât veşnicul frecuş al datoriilor, care se adunau în ciuda succesului, sau căpoşenia contemporanilor ei în materie de interioare şi rochii. Ea, care- şi luase floarea-soarelui drept alter ego vegetal, avea să intre curând în întuneric.
previzibil ale acestei femei a timpului ei, când nu era foarte lesne de trăit, a apărut de curând o ediţie-document. Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde (Humanitas, 2014, traducere din engleză de Cristina Jinga), minuţioasa reconstituire datorată lui Franny Moyle, aflată la a doua cercetare a vieţii private a starurilor literare, după cartea despre prerafaeliţi, rescrie, cu adnotări, povestea scurtă, dar plină de detalii şi de mici goluri în biografie a spectaculoasei ascensiuni şi zăpăcitoarei căderi a jumătăţii lui Oscar. Constance venea dintr-o familie bună, cu rădăcini irlandeze, cunoscuţi ai părinţilor lui Wilde. Oscar întreţinuse o oarecare prietenie cu Otho, fratele cu doi ani mai mare al lui Constance şi, exact când faima lui în creştere, stârnită parcă din nimic, părea să facă imposibilă o apropiere de Constance, legătura lor se strânge, paradoxal şi definitiv. Un gust precoce pentru monden, care se va tot adânci (ce cuminţi ne par astăzi indiscreţiile vremii!) întoarce asupra lor toate privirile. Presa şi oamenii de rând îşi închipuie menajul unui cuplu de esteţi ca pe o farsă cu violete scoase din răcitor şi servite la cină. Însă doamna Wilde se dovedeşte o femeie energică şi practică, atrasă de lucrurile simple, aerisite, funcţionale. În casa lor, excesul este mai degrabă sublimat. Au doi copii, Cyril şi Vyvyan, care nu-i împlinesc viaţa mamei lor, aşa cum se întâmplase cu soţiile cu o generaţie mai vârstnice, în schimb complicaţiile apărute la ultima naştere o împiedică pe Constance să mai fie femeia lui Oscar. De unde bănuielile care o macină, că mai devreme sau mai târziu el îşi va căuta consolarea în altă parte. Însă intuiţia avea să-i fie confirmată suprinzător şi dramatic.
Atras de experinţe consumate repede, altfel decât mai temeinica lui soţie, Oscar începe să-şi exploreze latura homosexuală, în compania unor tineri rasaţi, dar bizari, pe care-i întreţine cu băutură şi atenţii scumpe. Cel mai dominator dintre ei, Bosie, lord Douglas, reuşeşte în nici un an să o înlocuiască pe Constance în rolul de stăpână a casei. În vara fierbinte a lui 1893, departe de Londra, în vacanţă, busola cuplului se schimbă. Pentru fosta răţuşcă urâtă, resemnată cu un destin de mâna a doua, poate de fată bătrână, ajunsă brusc în atenţia tuturor, lider de opinie al femeilor emancipate, căderea va fi tot atât de neprevăzută ca şi succesul. Victoriană, sub stratul de frondă, captivă într-un ideal deopotrivă de respectabilitate şi de dragoste totală, fără secrete, pe Constance o vor dărâma umbrele mişcătoare din viaţa lui Oscar. Cochetând cu spiritismul, măcinată de spaime şi depresii, îşi devoalează îndoielile în scrisori către mult mai vârstnica ei prietenă, lady Georgina Mount-Temple, în a cărei casă de la malul mării îşi mai găseşte alinarea. Numeroasele prietene, de soiul celor antipatizate, în adolescenţa lui Constance, de o mamă aspră şi egoistă, o mai scot, şi ele, din melancolie. Călătoreşte prin Europa, în contratimp cu Oscar, purtat ici şi colo de succesul pieselor sale.
Între timp, scandalul creşte în jurul lui Oscar şi al curţii lui, completată cu tineri care se prostituează prin hoteluri de lux. Publicul începe să-l fluiere la premiere, foştii prieteni îi dezaprobă purtarea grosolană faţă de soţia tot mai absentă. Menajul Wilde devine o familie deschisă, în modul cel mai frustrant, cu nenumăraţi prieteni gata să dea sfaturi sau să-i ofere soţiei un refugiu din calea nesăţiosului Oscar. Libertatea pe care crede ea că i-o oferă de fapt îl livrează pericolului. Este singurul loc, într-o carte, altminteri foarte fidelă documentelor şi foarte puţin înclinată spre consideraţii personale, în care Franny Moyle o critică făţiş pe Constance. Deşi nu speculează aproape nicăieri, nici nu încearcă să umple cu ficţiune filele lipsă din biografie, Moyle caută o explicaţie pentru momentul de cotitură din 1893. Dacă succesul şi transformarea intempestivă a lui Constance sunt luate ca atare, scăparea frâielor are nevoie de lămuriri.
Dezamăgit de Bosie, care fusese dat afară de la Oxford şi-i tradusese mediocru o piesă din franceză, Oscar redescoperă, pentru o vreme, alături de soţia sa, plăcerile conversaţiei elevate şi ale vieţii mondene. Din exilul unde fusese trimis de mama lui, Bosie intervine pe lângă Constance să-i mijlocească o împăcare cu Oscar. Jucându-se cu focul, Constance acceptă, iar acel Oscar pe care credea că l-a întors pe calea cea bună dispare fără urmă. Monument de îngăduinţă şi naivitate, amintind, pe alocuri, de Constanze Mozart, Constance nu doar că tolerează, dar aproape că încurajează excesele soţului, fără să bănuiască, sau cel puţin aşa lasă Franny Moyle să se înţeleagă, unde vor duce. Între timp, tatăl lui Bosie, marchizul Queensberry, om dintr-o bucată şi gură- spartă, ameninţă cu scandalul dacă Oscar nu pune capăt relaţiei. Iniţial o victimă a farmecului dominator al lui Bosie, Oscar se vede vânat pentru sodomie. Îşi alege un avocat nepotrivit, după ce vechiul sfătuitor al familiei fusese deja antamat de adversar. Coincidenţă tragicomică, în aceeaşi perioadă Constance cunoaşte un editor cu acelaşi nume ca al avocatului, Humphreys, de care se îndrăgosteşte. Relaţia, pasageră, se pierde în vâltoarea complicaţiilor în care intră Oscar. Procesul cu Queensberry începe curând, iar Oscar e acuzat că scrie în dodii, se poartă scandalos şi corupe tineri. Când cineva din cercul lui rupe tăcerea, nimic nu mai poate opri bârfa şi indignarea publică. În primăvara lui 1895 Oscar e arestat pentru indecenţă. Prietenii de circumstanţă, mulţii care aderaseră din snobism la estetismul soţilor Wilde, se simt eliberaţi şi încep să-şi reverse adevăratele sentimente. Crinul de mai ieri devine un monstru, lumea îl judecă, teatrele îl refuză. Pe Constance, compătimită de o ţară întreagă, o părăsesc destule prietene iar cele mai intime o sfătuiesc să plece cu copiii în străinătate, urmând să trăiască sub un alt nume. Pleacă întâi în Elveţia, la fratele ei, care pribegea de multă vreme cu nume schimbat, Holland, de teama creditorilor. Ajunge apoi în Italia şi suflul scandalului o va împinge şi pe ea, şi pe copii, să treacă la numele lui Otho. Reuşeşte să-şi înscrie copiii la şcoală în Heidelberg, mutându- se iar, şi se zbate să-şi protejeze veniturile de intrigile prietenilor lui Oscar, care ar vrea renta lui Constance, în eventualitatea unui deces prematur al ei. Ceea ce nu reuşiseră să strice scandalurile, în toiul cărora Constance îşi păstrează, totuşi, afecţiunea pentru soţul ei, distrug interesele mărunte, pragmatice. Scăpat din închisoare, după doi ani, Oscar îşi reia, în Franţa, relaţia cu Bosie. Constance încearcă să facă economii şi să-şi îngrijească sănătatea tot mai şubredă. O operaţie nereuşită, la o clinică din Genova, îi va aduce sfârşitul, la 40 de ani. Oscar îi va supravieţui doar doi ani. Presa, care odinioară le pândea orice mişcare, abia bagă în seamă tristele evenimente. Înainte de schimbarea secolului, mitul lor, care nu durase nici un deceniu, se şi năruise. „Cufundat în consecinţele faptului că îngăduise propriei sale vieţi să devină o operă de ficţiune, Oscar n-a putut vedea că soţia lui devenise un poem de dragoste şi de statornicie: aceasta e, probabil, adevărata tragedie din inima acestei triste poveşti.” (p. 350). Aşa sună concluzia pe care o trage, fără să rişte prea mult, Franny Moyle. Un epilog urmăreşte, în câteva rânduri, destinele personajelor importante. Cei mai mulţi se trec, şi ei, repede, doar bolnăviciosul Vyvyan va trăi până spre sfârşitul anilor ’60, să vadă o altă lume. Aceea pe care părinţii lui o grăbiseră, pesemne, prea mult.
Masiva carte despre Constance, recuperată dintr-o bogată arhivă de scrisori şi documente (una din surse este chiar fiul lui Vyvyan, Merlin Holland), ar fi putut fi un roman decadent şi strălucitor. Franny Moyle a ales fidelitatea cuminte faţă de urmele certe ale vieţii lor, punând, altfel decât au făcut tot timpul cei doi Wilde, adevărul mai presus de provocare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara