Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Adevăratul Lăcusteanu de Răzvan Voncu

Amintirile colonelului Lăcusteanu, text stabilit, note şi indici de Rodica Pandele Peligrad, prefaţă de Mircea Anghelescu, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 313 pag.

Este cunoscută apologia pe care o face Camil Petrescu, într-un comentariu care se întinde pe nu mai puţin de 7 episoade, Amintirilor colonelului Grigore Lăcusteanu. Considerat un prototip al stilului „anticalofil” (calofob, va corecta Şerban Cioculescu peste ani), textul aristocratului în etate, fost senator şi militar de carieră, va fi recomandat de romancier ca model al naraţiunii „autentice”, care, dezinteresându-se de retorică, pune în prim-plan „faptul de viaţă”.

Ceea ce se ştie mai puţin este că textul elogiat de Camil Petrescu era, în bună măsură, unul alterat şi falsificat de editor. Diplomatul Radu Crutzescu, descendent al colonelului, procedează, în ediţia sa din 1934, la o lungă serie de amputări – nu doar de fraze, ci de capitole întregi –, modificări ale succesiunii paragrafelor, prelucrări libere şi, mai ales, la o modernizare abuzivă a limbajului. Tocmai autenticitatea ridicată în slăvi de romancierul modernist se pierduse, de fapt, într-un text care nu mai reflecta decât în mică măsură personalitatea celui care îl scrisese. Totuşi, din motive care ţin de funcţionarea mecanismului nostru editorial, timp de opt decenii, versiunea Crutzescu a fost singura în care Amintirile... au circulat.

Este motivul pentru care Rodica Pandele Peligrad a procedat acum la o nouă ediţie, după manuscris, a celebrului text. O ediţie care restabileşte atât structura originară a Amintirilor..., cât şi stilul acestora.

Astfel, editoarea a renunţat complet la „modernizările” abuzive introduse de Radu Crutzescu, revenind la lexicul, morfologia şi sintaxa învechită a autorului. Omisiunile şi lacunele manuscrisului au fost marcate cu paranteze drepte, iar reconstituirile editoarei, acolo unde au fost strict necesare, au fost semnalate prin „<...>”. La rândul lor, punctuaţia şi ortografia au fost actualizate conform normelor în vigoare, cu o singură excepţie (formele munteneşti dă şi pă, neatestate în literatura din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, înlocuite cu formele literare de şi pe). În rest, textul ni se înfăţişează aşa cum l-a scris Grigore Lăcusteanu, respectând întru totul limba sa, care, la 1865-1874, când sunt redactate aceste memorii, era deja vizibil depăşită. Memorialistul este, să nu uităm, contemporan cu junimiştii.

Stilul, de altminteri, esenţial în înţelegerea personalităţii originalului memorialist, ne spune multe şi despre viziunea sa despre lume. Una care, după cum demonstrează Mircea Anghelescu în prefaţă, nu e deloc atât de inocentă pe cât afirma Camil Petrescu. Grigore Lăcusteanu nu e Monsieur Jourdain, care face proză fără să ştie. Chiar dacă publicarea memoriilor nu va fi stat între intenţiile care l-au determinat să redacteze cele două caiete de însemnări, asta nu înseamnă, arată Mircea Anghelescu, că naratorul nu este conştient de propria persoană şi de relaţiile sale cu evenimentele.

Dimpotrivă. Memorialistul îşi compune şi el, ca toţi memorialiştii, o persona. Dacă termenul ar fi existat la ’48 (perioadă în jurul căreia gravitează amintirile colonelului), s-ar fi putut spune despre Lăcusteanu că este un antimodern. Nu face parte dintre bonjurişti şi nu-i urmează nici în privinţa orientării spre Occident, nici în cea a revoluţiei. E un conservator avant la lettre, fără idee de Europa naţiunilor, care dorea – ca toţi românii – eliberarea din strânsoarea Imperiului Otoman muribund, dar nu o vedea decât pe calea cuceririi Balcanilor de către Imperiul Ţarist. Meritul textului este că o spune limpede, dând (cum semnalează Mircea Anghelescu) cuvântul acelei părţi din societatea românească pe care rapida evoluţie a ţării, ca urmare a programului paşoptist, o redusese la tăcere. Destinul său, ca al majorităţii oamenilor epocii, ţine enorm de întâmplare, ceea ce nu-l împiedică – alt semn că entuziastul Camil se înşelase – să îşi compună, retrospectiv, un portret de om aşezat, stăpân şi pe genealogia, şi pe traseul său social.

Textul lui Grigore Lăcusteanu e, nu încape vorbă, formidabil. Dar pasiunea lui Camil Petrescu pentru el este un caz flagrant de amour par malentendu.

În primul rând, deoarece, în raport cu „concretul vieţii” din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Amintirile... sunt vădit inferioare Scrisorilor către Vasile Alecsandri, ale lui Ion Ghica, sau Amintirilor lui Radu Rosetti. Lăcusteanu este preocupat, înainte de orice, de „evghenia” familiei sale şi de peripeţiile unei cariere militare pe cât de îndelungate, pe atât de lipsite de merite. „Concretul vieţii româneşti”, de care vorbeşte Camil Petrescu, se rezumă la aceste două planuri: Lăcusteanu nu frecventează nici saloanele, nici lumea literară, şi are o părere execrabilă despre intelighenţia epocii. Prea mică pentru a avea o reală experienţă a marii istorii ce se consumă în jurul curţilor de la Bucureşti şi Iaşi, dar, în acelaşi timp, prea mare pentru a accepta spiritul democratic al paşoptismului, familia Lăcusteanu se plasează împotriva curentului dominant. Colonelul apără – inclusiv prin participarea la o lovitură de stat – sistemul Principatelor, aşa cum fusese el consacrat de Regulamentul Organic: protecţia „Marii Rusii”, rangurile aristocratice (fie şi corupte de hecatomba postfanariotă), regimul absolutist cu vagi aparenţe democratice, sub forma Obşteştii Adunări.

În asta şi constă, în realitate, caracterul senzaţional al textului. Cum spune Mircea Anghelescu, Amintirile... nu reabilitează curentul reacţionar, dar ne dezvăluie o altă faţetă, complet obliterată până la această mărturie, a epocii de formare a României moderne. Una în care nu au existat, aşa cum a pretins literatura paşoptistă, doar entuziasm progresist, emulaţie patriotică şi spirit revoluţionar, ci şi o reacţiune, destul de coerentă şi de potentă politic, mai ales că se bucura de susţinerea puterii „protectoare” (care, pe lungi durate de timp, este şi ocupantă). Vocea postumă a acestei reacţiuni, care sunt Amintirile..., este impresionantă nu pentru că este „spontană” şi „autentică”, aşa cum i se pare lui Camil Petrescu – în permanenta sa pledoarie pro domo, pentru formula din Patul lui Procust –, ci pentru că este articulată şi necomplexată.

Iar aici intervine stilul. Mircea Anghelescu demonstrează, fără mari eforturi, că, deşi nu este un creator de ficţiune, Grigore Lăcusteanu îşi compune, cum ziceam, o persona: „Autorul cade în capcana dorinţei de a supravieţui în toate detaliile acceptate ale unei vieţi din care doreşte să excludă altele: la limită, am putea spune că el îşi «romanţează» viaţa pentru a o înfrumuseţa sau poate pentru a o face mai semnificativă pentru epoca în care a trăit.” Crudităţile de limbaj „ostăşesc” merg, prin urmare, mână în mână cu proverbele şi dictoanele clasice (citate, uneori, în latineşte şi greceşte) şi chiar cu un neaşteptat recurs la dicţionar: instrument al erudiţiei, deloc susceptibil a sta pe masa unui soldat. Şi portretul retrospectiv pe care i-l face fiului dispărut Mişu – în care, arată profesorul Anghelescu, trebuie să vedem o proiecţie „în oglindă” a propriilor aspiraţii – afirmă veleităţi deloc inocente din punct de vedere cultural.

În fine, limba textului este una vetustă, marcat arhaică, nu doar la 1934, când Radu Crutzescu simte nevoie să o modernizeze, ci chiar la 1865, când începe redactarea manuscrisului. Din opoziţie faţă de proiectul bonjuriştilor – pe care-i dispreţuieşte în numele convingerii că lumea, aşa cum o moştenise el, era bună –, Lăcusteanu scrie într-o limbă care e, poate, a lui Iancu Văcărescu, dacă nu de-a dreptul a lui Zilot Românul. Dacă, la o viziune social-politică retrogradă, se adaugă un stil voit arhaizant, obţinem portretul unui memorialist care e orice altceva, dar nu un scriitor care se ignoră.

Ediţia Rodicăi Pandele Peligrad, reuşită sub toate aspectele, restituie un text care, fără a fi fundamental, continuă să suscite un interes explicabil, chiar dacă valenţele sale literare sunt îndoielnice. Grigore Lăcusteanu nu este un stilist al lipsei de stil, ci un purtător de cuvânt, articulat şi cu parapon, al lumii vechi. O lume care n-a murit aşa uşor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara