Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Adevărul intermediar de Marius Miheţ

Bogdan Teodorescu, Libertate, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2016, 272 pag.

Preocupat până la admiraţ ie de păpuşarii istoriei, Bogdan Teodorescu s-a specializat el însuşi în programe de marketing politic. Nu sună bine, fireşte. Să-i spunem atunci specialist în relaţii publice; un mastermind politic. Strateg de campanie.

Nu mă îndoiesc de faptul că celebrul conferenţiar de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice de la Universitatea din Bucureşti ţine cursuri antrenante, cu exemple din culise şi cu altele, mai spectaculoase, hrănite de teorii conspiraţioniste ori ficţiuni speculative.

Cert e că el nu face parte dintre cei care tac până la capăt. Dovadă cărţile lui de ficţiune politică. Nu pot spune cu mâna pe inimă de ce, dar se prea poate ca ficţiunile unor indivizi integraţi în aparatul de suflat ideologic pot lăsa indicii în scrisul lor din resturile uitate de adevăr, din cutare birou ori buncăr. Carevasăzică, romanele pot fi citite şi în alte chei de interpretare, în funcţie de disponibilitatea cititorului pentru evenimente ce stârnesc mai mult decât e cazul ritmul cardiac al prezentului. Totodată, trebuie să fii naiv să nu vezi îndărătul ficţiunii şi rafturile cu dosare pragmatice din care, la un moment dat, au erupt idei ce au definit inventarul istoriei recente. Iată şi tema romanelor lui Bogdan Teodorescu. Intrigat de cartografierea proaspătă, se arată cu atât mai interesant cu cât se află el însuşi printre jucătorii vremurilor. De aceea nu a scăpat de etichete dintre cele mai exotice.

Bogdan Teodorescu arată în cărţile lui câte ceva din intrigile posibile aflate la baza unor dezbateri mai largi. În Libertate, cel mai recent roman al său, el alege o cale mai silenţioasă de ecranare a scenariilor. În sensul că moartea, întâi de toate, lipseşte din prim-planul evenimentelor. Totul se petrece în forul protejat al protagoniştilor, iar ei sunt pregătiţi să se înfrupte cu patimă din ospăţul unui adevăr intermediar. Înşelătoria firelor invizibile şi combinatoria lor aproape desăvârşită trebuie să fie ghidate de un cunoscător al mecanismelor. Numaidecât un securist. Iar Bogdan Teodorescu nu renunţă nicio clipă la suprapunerea lor. E o marcă a tentaţiei de policier, genul ce planează mai mult sau mai puţin strident în cărţile sale. De astă dată, cum aminteam, regula jocului duplicitar se răsuceşte în calcule şi deconspirări subtile, deşi istoria postrevoluţionară pare a regla ţinta pe inamicul tot mai evident al ultimelor două decenii: familia Securităţii. Un păienjeniş inexpugnabil în care respiră până la capăt doar triumfătorul stăpânit al tuturor clipelor de răstrişte sociale.

În Băieţi aproape buni (2010) se propaga un thriller politic având în nea Vio, ex-securistul hâtru, un narator cu priză la noua „democraţie”, dublat de Desmond Carr, un regizor american care va ecraniza crima jurnalistei Ioana Arsene – martorul străin ce surprinde perplexitatea unei lumi mai ofertante decât ficţiunea cinematografică. Evenimentele post- 1989 au ceva de aer greu şi ceţos, derutant până şi pentru actorii principali. Dar mai presus de toate, chiar şi pentru regizori. Care descoperă la un moment dat că şi ei, la rândule, nu sunt altceva decât pionii unei mese de şah cu mutările principale gata încheiate. Tot o crimă se developa în obscuritatea naraţiunii şi în Spada (2008). Crimele succesive duc la un preconizat conflict interetnic. Un simplu pretext al radiografierii României în alt moment istoric însemnat.

De fapt, toate cărţile lui Bogdan Teodorescu pornesc de la un dispozitiv oarecare ce deconspiră anatomia unei ţări imposibil de catalogat. Divergenţele din Spada reprezintă pentru oricine se întoarce în întunecatul deceniu postrevoluţionar fişa clinică a timpului. Istoria şi ideologiile se văd nu altfel decât au fost: un spectacol de păpuşi pentru un public imatur. Bogdan Teodorescu nu lasă nimic în afara farsei mediatice a acelor ani, iar Spada poate fi citit întâi de toate ca un insectar cu politicieni şi păpuşari de lume nouă. Fireşte că astăzi romanul nu mai poate fi priceput de generaţiile noi. Nu fără note de subsol care să indice, de pildă, că Varlaam este Vadim Tudor sau că Sergiu Enescu corespunde lui Silviu Brucan. Şi aşa mai departe. E, iată, o mostră de roman cu termen de valabilitate a relaţionărilor.

În Libertate, Bogdan Teodorescu şi-a depăşit un oarecare orgoliu al prezentului identificator şi a construit cu migală un scenariu motivaţional: cum poate fi transformată în ficţiune înregistrarea unei vieţi telefonice? Thrillerul din noul policier politic al scriitorului bucureştean câştigă şi prin mesajul subliminal elaborat cu cinismul anilor din urmă: niciodată nu am fost şi nu suntem singuri. Oricât ar nega, Securitatea ascultă, intrigă, acţionează. Uneori, cum e cazul aici, din plictiseală. Dar până şi ea nu e la voia întâmplării. Medicul Sonia Craiu nu rezistă ispitei de-a-şi detalia viaţa la telefon. Are şi cine să o asculte. Dar mai mult decât sora sau prietenele, un fiu de securist cu avânturi scriitoriceşti, Sorin Bratu/Sorel Bratosin. El pune cap la cap mărturisirile, plus ceva ficţiune cât să compromită de-ajuns şi, cu tot cinismul, dedică romanul, intitulat tot Libertate, victimei. Care nu se poate apăra, căci toţi cred adevărul ficţiunii, nu pe cel al realităţii. Prima parte a cărţii oferă, într-o relativă polifonie (din păcate mult prea fragilă, neverosimilă), tocmai intriga, din perspectivele (ca să nu zic depoziţiile) apropiaţilor Soniei. Mai consistentă, partea a doua a cărţii urmăreşte detectivistica fostului jurnalist Lars Popescu în decojirea adevărului, nu fără a-şi imagina însă că reabilitarea Soniei îi va aduce şi lui una, pierdută într-un talk-show justiţiar. Ancheta nu implică virtuţi, nici gratuităţi. Cât o dublă cercetare, socială şi interioară, a familiei, cu rezultate de dinainte ştiute, dar ascunse cu patimă de ochiul public, pentru că, în minunata lume nouă, cel mai devastator lucru ce se poate cunoaşte este adevărul.

Bogdan Teodorescu a subliniat în celelalte cărţi taman preţul sofisticat al întâietăţii. Libertate închide scanarea lumii postdecembriste româneşti prin insinuarea în rândurile neimplicaţilor a manevrării strategice. De aceea, cele trei romane amintite pot fi citite ca o trilogie a manipulării. Dacă în cărţile anterioare se observa faptul că personajele lui Bogdan Teodorescu întruchipează idei, teze şi anecdotică politicianistă, în Libertate asistăm la o grijă pentru psihologia conexiunilor de familie. La 40 de ani, Sonia apare în ipostaza multiplă de soţie fără bagaj burghez, amantă fără amanţi şi prietenă fără prieteni. Nu e de mirare că bovarismul ei atrage pe Sorin Bratu, care vede în ipostazierea inocentă o sursă fertilă de inspiraţie. Cronicile de epocă transpuse în ficţiune de Bogdan Teodorescu se întretaie acum cu fragilitatea conceptului de familie. Măştile securiştilor, ale politicienilor şi cele media se repetă ameţitor în mijlocul familiei postdecembriste. Cele două familii, a medicilor Craiu şi a fostului jurnalist de televiziune Popescu, urmărite la două capete ale reabilitării, au de fapt o miză comună: să evidenţieze nisipurile mişcătoare pe care au fost construite, falsul edificiu, superficialitatea şi măştile reluate. Romanul reabilitării morale se prăbuşeşte în molozul minciunii de găsit în toată fibra microlumii româneşti. Schepsisul cărţii aici se înşurubează, în suspansul din afară ce se transferă în cel interior, de familie.

Fireşte că e lăudabilă ambiţia lui Bogdan Teodorescu de a recupera masa în partitura elitei. Baletul social, cu alte cuvinte, se concentrează în jurul ideii că destinele sunt gata prescrise şi că nimic nu regenerează mai mult decât confesiunea din captivitate. Rivalităţile de gen se reduc brusc la mărturisiri din care nu se poate evada cu adevărat niciodată. După cum procedează pacienta Schwarz din clinica de geriatrie a Soniei Craiu, brodând poveşti din teama de derizoriu, imaginându-şi, la fel ca celelalte protagoniste, că astfel trăieşte cu adevărat. În fapt, ele joacă fără să ştie un spectacol al puterii prin raportarea la femeia-etalon care, odată prăbuşită, lasă vieţile goale să se umple deodată de vieţile altora.

Libertate despre asemenea transferuri vorbeşte, laolaltă cu obsesia vieţii duble şi ispita ficţiunii ce sapă în noi îndoiala. De la viaţa în direct la viaţa repovestită, traseul pare mereu acelaşi, culminând cu rivalităţile intuite, dar mereu amânate cu demonul din afară şi cu cel interior, niciodată confruntat până la capăt.

Un roman-anchetă fără scântei în prima parte, scânteietor în cealaltă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara