Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
adevărul literar sub formă de conservă de Nichita Danilov

istoria omenirii are multiple feţe şi faţete. Rotite într-o anumită lumină, evenimentele ne relevă doar o parte din adevărul lor. E doar vârful aisbergului, restul rămâne ascuns puterii de înţelegere a conştiinţei umane. Doar subconştientul, din timp în timp, în visele nocturne sau diurne (în stare alfa) ne trimite anumite semnale din trecut. O parte din coşmarurile noastre, pesemne, îşi au rădăcinile adânc împlântate în acest sol neexplorat de către raţiune.

ADN-ul nostru păstrează şi el înmagazinat în spirala sa moleculară istoria trăită a generaţiilor precedente. Istoria familiei, a comunităţii, a naţiunilor par să fi fost topite de mână nevăzută a destinului în această carte a sângelui, în care sunt trecute în registru fapte şi întâmplări reale, dar şi altele uitate, ce ni se relevă în vis pentru a ne pregăti sufletele pentru Judecata de Apoi.

Într-un articol publicat mai de mult, Vargas Maria Llosa afirmă că realitatea nu poate fi descrisă în întregime, pentru simplul fapt că ea nu reprezintă altceva decât o imagine sintetică a cosmosului reprezentat sub toate formele sale de manifestare. Putem însă descrie fragmente, crâmpeie din ea. Probabil că în viziunea lui Llosa, realitatea arată ca un geam o oglindă fisurată într-un număr infinit de bucăţi şi bucăţele ce se reflectă unele în altele fisurând şi deformând atât imaginea întregului, cât şi imaginile fragmentelor pe care conştiinţa şi simţurile noastre le pot percepe şi interpreta.

Capacitatea noastră de cunoaştere este însă limitată; avem acces numai la anumite crâmpeie din realitate. Multe din ele nu sunt accesibile simţurilor noastre. Dar chiar şi multe din cele accesibile, preciza autorul Războiului sfârşitului lumii, nu se lasă a fi descrise, rămânând într-o zonă adiacentă a cunoaşterii umane. De fapt, în momentul în care începem să descriem un fenomen el capătă alte valenţe, schimbându-şi în mod paradoxal esenţa şi conţinutul. Bineînţeles şi forma. Niciodată realitatea descrisă, chiar şi fragmentar, nu este identică cu obiectul descris.

În acelaşi timp subiectul care accesează încercând să descrie realitatea suferă la rându-i transformări. El se contaminează într-un fel sau altul de realitatea pe care o descrie. La fel se întâmplă şi cu receptorul, ne referim aici la subiectul ce încearcă să perceapă realitatea prin intermediul descrierii ei de către alt subiect.

Interesant fenomen de contagiune. De dublă contagiune: reală şi literară!

Llosa numeşte acest procedeu „datul în ascuns“. Apelând la această tehnică literară, ce ţine, probabil, de intuiţie, cea mai importantă parte din istorisire se pune sub „semnul tăcerii grăitoare“. Rolul acestui procedeu este să incite fantezia cititorului, care are posibilitatea să dezvolte scenarii proprii. Totodată procedeul are menirea de-a deschide anumite fante în subconştientul şi inconştientul individual şi cel colectiv.

Urmărind firul narativ al acţiunii trasate de autor la suprafaţa lucrurilor, cititorul descoperă şi un alt fir ce caută să treacă prin labirintul său interior, populat de propriile sale simboluri şi fantasme..

Prin urmare: a crede în obiectivitatea literaturii şi a istoriei constituie o nebunie. Viaţa seamănă cu un cazan în fierbere, în care se produc mutaţii în orice clipă. Istoria consemnează doar procesul în aparenţă logic al acestor frământări. Ochii istoricului se opresc asupra punctelor în care temperatura ce animă societatea atinge cote neobişnuite.

Istoricul priveşte lumea de la distanţă în timp. Călăuzit de raţiune, el încearcă să lase deoparte evenimentele nesemnificative, pentru a se concentra asupra celor ce par semnificative. El e un colecţionar de crisalide încrustate în magma timpului sedimentat în memoria colectivă. Fascinat de evenimente, istoricul se transformă în romancier sau în poet. Nu-i lipseşte, desigur, latura vizionară. Chiar consemnând la rece faptele, el se lasă atras de abisul lor. Cronologia nu-l salvează de la un anumit patos. Cât priveşte interpretarea, istoricul nu poate ocoli subiectivitatea ce-l animă în acel moment. Istoria e un ierbar ce adună între paginile sale îngălbenite evenimente, date şi personaje, ajunse în stadiu de relicve. E o colecţie de simboluri şi metafore ale căror sensuri se tocesc şi se reîmprospătează în funcţie de lumina pe care timpul prezent o aruncă asupra trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat.

În acelaşi timp, istoria este o carte deschisă pentru literaţi şi pentru oamenii preocupaţi să-şi înţeleagă rostul în lume. Ca şi natura ce ne înconjoară, ea ne incită spiritele şi ne îndeamnă la reflecţii. „Şi sufletul când vrei să-l cunoşti – spune Platon în Alcibiade – trebuie să-l priveşti în oglinda altui suflet.“ Pentru a ne cunoaşte mai bine epoca în care trăim, trebuie s-o privim raportându-ne la altele ce s-au succedat de-a lungul timpului. În unele din ele vom găsi anumite linii şi trăsături comune. În alte, altele. Adunândule laolaltă, vom putea înţelege mai profund evenimentele ce s-au derulat şi se derulează în preajma noastră. Numai astfel vom putea să ajungem să cunoaştem adevărul. Sau o mare parte din el.

Aşa ar trebui să se întâmple dacă am trăi într-un univers raţional. Noi însă trăim într-unul în care raţiunea constituie doar o mică pojghiţă ce înveleşte realitatea.

Fiecare timp îşi are istoria sa. Şi, în acelaşi timp, are un anumit mod de a se raporta, de a descifra şi de a interpreta istoria.

Tăcerea naratorului, spunea Llosa, trebuie să fie semnificativă. Relevantă în cadrul unei naraţiuni. La fel şi tăcerea istoricului vitregit de vremuri. În perioada comunistă istoricii au trebuit să opteze între tăcere şi denaturarea adevărului. Cei mai mulţi au ales cea de-a doua cale. Au mai fost şi unii care au încercat să vorbească printre rânduri.

În arta naraţiunii, scriitorul trebuie să-şi impună anumite limite pentru a nu se pierde în detalii, căci altfel, spune autorul Războiului sfârşitului lumii, istorisirea lui nu va avea nici început şi nici sfârşit. În istorie se întâmplă ceva similar. Istoria, prin excelenţă, este o artă rece, ce se apropie mai mult de statistică, decât de literatură. Ea analizează evenimentele, apelând la cifre şi la fapte, nu trăirile, nu sentimentele protagoniştilor, cu atât mai puţin cele ale maselor. Ş, totuşi, în ciuda răcelii şi raţiunii sale, ea rămâne prizoniera mentalităţii epocii în care a fost concepută, dar şi impulsurilor autorului în momentul scrierii.

esenţa adevărului n-o vom cunoaşte niciodată. E posibil s-o putem intui în momentele de graţie, de transă, dar ea ne va scăpa întotdeauna printre degete. Natura umană e prea labilă pentru a accepta adevărul în toată cruzimea lui. Oare să fi avut dreptate V.I. Lenin când afirma că „a spune adevărul este o prejudecată burgheză, meschină“. Afirmaţia sa se referea la adevărul pe care trebuie să-l perceapă marea masă aflată pe baricade. „Spuneţi-le (maselor) ceea ce vor să audă, nu altceva“, îi povăţuia pe propagandiştii săi părintele Revoluţiei bolşevice. Marea masă nu are nevoie de adevăr. Ea are nevoie de iluzii. De iluzia că e o forţă raţională. Instinctiv ea simte nevoia să fie manipulată. Iar manipularea nu se poate face scoţând la suprafaţă adevărul. Ci doar o anumită parte a lui, pervertită în aşa fel încât mulţimea să fie mai uşor de manevrat.

„Omul – afirma Machiavelli – e clădit astfel încât acţiunile îi fac o impresie mai puternică decât adevărul“. Cu alte cuvinte, dacă implici omul într-o acţiune, el va uita de adevăr. Va ţine cont doar de impulsul său interior, de frustrările şi de idealurile sale iluzorii, care de cele mai multe ori nu au nimic de-a face cu motivaţia interioară. Manipularea maselor se face apelând la tehnica multiplă a dezinformării, „ce permite furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori“. Am citat din Tratatul de dezinformare /De la Calul Troian la Internet al politologului şi psihosociologului Vladimir Volkoff, un „cunoscător în profunzime atât al vieţii politice şi sociale a lumii occidentale, cât şi al celei ce până mai ieri era încătuşată în imperiul comunist“, cum îl caracterizează traducătorul.

În epoca noastră postmodernă, când tehnica manipulării prin intermediul mass-media, al imaginii, dar şi al reţelelor de socializare a atins o cotă halucinantă, adevărul e din ce în ce mai greu de perceput. Sistemul nostru de valori a fost pervertit odată şi pentru totdeauna într-un mod pe cât de subtil, pe atât de diabolic, astfel încât nimeni nu mai distinge adevărul de falsitatea lui; concepţiile, convingerile şi sentimentele noastre conţin în interioritatea lor celule maladive, pervertite prin intoxicare şi dezinformare mediatică la o altă realitate, decât cea pe care ar fi trebuit să o trăim.

„Omul modern, mi-a spus, cândva, actorul şi regizorul Ion Sapdaru, este prizonierul imaginii. Imaginea îi oferă ideile gata ambalate. Îi oferă realitatea în stare de conservă. El nu-şi mai aparţine sieşi. Şi devine dependent de imagine. Imaginea a născut un monstru: televiziunea. Dar şi un altul: internetul. La mine în casă intră în fiecare zi zeci de mii de neinvitaţi. Politicieni, actori, fotbalişti, boxeri, beţivi, obsedaţi sexuali, criminali în serie, intră oameni, animale, râuri şi munţi, nori, cutremure, incendii, atentate, războaie, demonstraţii şi revoluţii. Zi de zi, seară de seară, mă lupt cu aceşti duşmani ce-mi asaltează casa şi reuşesc să mai stopez câte ceva din invazia asta. Ce se va întâmpla însă în viitor cu copiii noştri? Ce se va întâmpla cu toată această lume supusă unui continuu bombardament informaţional?“ Se va adapta la noua „realitate“? Se va dezintegra? Până la ce limite va atinge cota manipulării?

Tehnicile de manipulare se adresează în aparenţă raţiunii noastre. În esenţă însă ţinta lor este subconştientul, iraţionalul psihicului uman.

„Drapelele, făcliile, defilările, saluturile distinctive şi scandările ritmice Siegl! Heil! Siegl Heil! ale nazismului aveau scopul de a priva individul de spiritul său critic şi a-l aduce nu de la doctrină la comportament, ci de la comportament la doctrină“, afirmă Volkoff. „Ţintiţi viscerele“, le cerea imperios Hitler propagandiştilor săi. Fraza aceasta ne pare destul de cunoscută. În zilele noastră nu se mai atentează însă la viscere, ci la credinţă în idealuri şi emoţii. Astfel se clădeşte istoria, transformând, din când în când, marea masă într-o fiară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara