Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Adrian Marino între lumini şi umbre (II) de Gheorghe Grigurcu


Doctrina ideologică actuală a lui Adrian Marino se vrea definită prin prisma unui concept al colocutorului d-sale, Sorin Antohi, "al treilea discurs". Ţelul acestuia este depăşirea relaţiei de adversitate, prin aproximarea unei formule de cooperare şi "sinteză", între cele două orientări ideologice capitale ale culturii române, autohtonismul ("primul discurs") şi europenismul ("al doilea discurs"), avîn-
du-se în vedere "definirea unui nou raport între tradiţionalism şi modernism, între izolarea specifistă şi integrarea europeană, respectiv "globalizarea" sau "mondializarea"". S-ar urmări, aşadar, o "stabilizare" a noastră în modernitate, fapt ce încă lasă de dorit, spre a ajunge la o deschidere culturală amplă, bizuită atît pe sincronizare cît şi pe diferenţiere, ce ne va ajuta să ne depăşim "minoratul" cultural, să ne maturizăm. Nu e decît o reluare a procesului maiorescian al raportului dintre "fond" şi "formă" şi a celui lovinescian privitor la preeminenţa formei şi la caracterul revoluţionar al culturii române. Concret, cerinţele sînt de un indenegabil bun-simţ: "necesitatea formării sau refacerii unei noi clase politice şi a unui nou aparat de stat, proces început încă la 1848; a societăţii civile, alternative, care să cultive valorile individului şi cetăţeanului; a deruralizării şi deprovincializării; a formării unei puternice pături mijlocii citadine, independente economic faţă de stat, cu spirit de întreprindere şi capitalizare prin muncă, iniţiativă şi eficacitate". Consideraţiile ce le flanchează par aşijderea de bun-simţ: "Trebuie să cultivăm relaţiile literare cu Occidentul la toate nivelurile, pe toate planurile şi cît mai intens posibil. Este o condiţie sine qua non. Trebuie să ieşim din izolare. Trebuie să recuperăm catastrofa izolării cauzate de un regim stalinist şi ceauşist". Ori: "România este o ţară deschisă, dispusă să se sincronizeze mereu. Dar nu ne putem limita numai la sincronizări mecanice. Trebuie să venim şi cu o diferenţiere a noastră". Ori, cu ton concluziv: "Deci cam acestea ar fi condiţiile în care un al treilea discurs în România ar fi şi este necesar; nici autohtonişti, naţionalişti, troglodiţi, etnicişti şi aşa mai departe, nici imitatori, discipoli eterni ai oricărui profesoraş francez venit aici în service civil". Aprobînd, natural, asemenea deziderate şi aprecieri, nu putem a nu observa caracterul lor "cuminte", rezonabil pentru mai toată lumea (inclusiv pentru destui demagogi restauraţionişti!), factura lor de medie, de, pentru a utiliza o sintagmă heliadescă, "echilibru între antiteze". Nimic deosebit, ierte-mi-se rezerva, nici o mare propensiune novatoare, nici o zvîcnire speculativă remarcabilă, nici o pregnanţă expresivă nu se iveşte în aceste propoziţii inspirate din aerul general al mentalităţii intelighenţiei noastre democratice. Chiar dacă Adrian Marino are, în cazul emiterii sau mai cu seamă al documentării unora dintre astfel de idei, avantajul pionieratului, azi ele nu sînt decît nişte foarte onorabile truisme. Subscriindu-le, nu putem însă a nu releva un dezechilibru care se manifestă în operarea "formulei de sinteză" ce se declară a sta la baza celui de "al treilea discurs". Cu toate că îşi propune a comasa rezonabil, "a echilibra" cele două "discursuri" preexistente, e limpede că Adrian Marino nu are la inimă discursul autohtonist, tradiţionalist, spiritualist. Pretinzînd că-i face loc în "sinteza" d-sale, îl califică neted drept "o imensă eroare". Idiosincrasia la spiritualism a hermeneutului bruscat cîndva de un preot în cămaşă verde se iveşte din nou, în forme stînjenitoare chiar pentru simpla coerenţă a demonstraţiei. Nae Ionescu, citit astăzi, apare doar ca "un straniu amestec de enormităţi, prejudecăţi neverosimile, fanatism, fals profetism bombastic". Nu i se admite nici cel mai vag merit. După cum: "Organicismul elogiat de Nae Ionescu, apoi de E. M. Cioran (ce urcă pînă la M. Eminescu), nu este decît o reminiscenţă epigonică a gîndirii romantice" (în alte locuri, Cioran e respins mult mai drastic). Sau despre Lucian Blaga: "După cum la fel de falsă este şi teoria conform căreia "veşnicia s-a născut la sat". Deşi doar despre un oraş, Roma, s-a spus, şi încă din antichitate, că este "cetatea eternă". Nu despre un necunoscut sat anonim de chirpici". Amestecînd speculaţia cu politica, aşa cum procedau ideologii comunişti, Adrian Marino scrie cu vehemenţă astfel: "Se deschide în acelaşi timp drum tuturor mentalităţilor tribale, iraţionalismelor, fanatismelor şi miturilor posibile (vezi şi K. R. Popper, dar nu numai), prestigiul marilor şi micilor guru şi al "Căpitanilor filosofici"". Desigur, pot exista şi astfel de opinii. Nu negăm dreptul nimănui de-a se disocia ori chiar de-a contesta pe M. Eminescu, N. Iorga, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Cioran, M. Eliade, P. Ţuţea, C. Noica, N. Steinhardt. Dar n-ar putea fi vorba, într-o astfel de situaţie, de "găsirea unei soluţii de colaborare şi sinteză între cele două orientări ideologice fundamentale ale culturii române", ci exclusiv de favorizarea uneia din ele! Dispreţul d-lui Marino, şi mai invederat în alte propoziţii, faţă de porţiunea tradiţionalist-spiritualistă a culturii noastre, înlătură, din păcate, putinţa unui "al treilea discurs", izvorît din armonziarea primelor două. Discursului iniţial nu i se lasă, practic, nici o şansă.
În genere, Adrian Marino vădeşte o mentalitate de asediat, un complex al izolării. Ceea ce la alţi foşti deţinuţi de conştiinţă s-a risipit, la d-sa stăruie sub chipul unei permanente impresii că nu e înţeles, că nu e îndeajuns de preţuit, care, chiar dacă admitem că porneşte de la un sîmbure minim al realităţii, este mult exagerată, transformată într-un laitmotiv lamentuos-incriminator al personalităţii. Împrejurarea indiscutabil dureroasă că dl Marino a avut parte de o întrerupere a activităţii de aproximativ două decenii, că nu s-a bucurat nici ulterior de condiţii foarte favorabile, pare a-i fi inspirat ideea, de alură transpersonală, a unei "desconsiderări" sau chiar absenţe a "ideii literare" în cultura românească. D-sa se simte un singularizat, un mal-aimé pe acest fundal al unei insuficienţe naţionale: "Ceea ce eu căutam să propag, stilul ideilor, critica de idei nu impunea, nu era cultivată, chiar dacă, evident, era publicată. Fiindcă imensa majoritate a criticii literare româneşti avea o altă orientare. Deci făceam o figură izolată, puţin bizară, ostentativă. La toate cronicile mele, din Cuvîntul în mod special, am şi scris sus "Critică de idei". Poate că va intra în capul unora că există şi aşa ceva în România. De pildă, comentariile pe care le-am făcut la cărţile tale (ale lui Sorin Antohi n.n.) sînt critică de idei, care în România nu s-a practicat. În fapt, o incipientă ideologie românească, o incipientă critică de idei nu a apărut decît după '89". Nu sînt oare lucruri intenabile? Cum poţi susţine, în afara unui impuls pătimaş ce se consumă pe sine, că în cultura noastră n-ar fi existat, înaintea rubricii lui Adrian Marino, intitulată Critică de idei, o...critică de idei, o "ideologie"? Oare ce-au făcut ai noştri critici şi eseişti de la Maiorescu, şi chiar înaintea lui, pînă la E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, Paul Zarifopol, M. Dragomirescu, D. Caracostea, Tudor Vianu, M. Ralea, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Edgar Papu şi după ei, pînă azi? În orice caz, ei n-au scris doar romane sau poezii, speţe ce-l oripilează pe dl Marino! Ce-au făcut filosofii şi sociologii noştri? Pe de altă parte, părînd a face, totuşi, o concesie în privinţa existenţei pe sol indigen a ideilor (că de n-ar fi, nu s-ar povesti!), dl Marino denunţă o deturnare a lor personală, un destin simpatetic...inevitabil: "În România idiosincrasiile personale sînt mult mai puternice decît ideile, decît adeziunile ideologice. Eşti simpatic, nu eşti simpatic - asta este totul. Trăim într-o ţară de un personalism acut, plină pînă la sufocare de subiectivism, în care ideile nu au un mare prestigiu. Dacă cel care le exprimă nu este simpatic şi monden, nu este şi sociabil, nu este şi telegenic, curtenitor, el nu are nici o şansă". Depinde pe ce latură abordăm chestiunea! Fireşte, ideile, atîtea cîte există în ţara noastră "de un personalism acut" (ar fi oare preferabilă o ţară în care personalitatea să nu fie disociată?), sînt exprimate, ca pretutindeni în lume, de fiinţe particulare, cu anume însuşiri, cîteodată cu ceea ce se cheamă carismă (nici măcar mondenitatea autorilor nu ni se pare un păcat capital!), dar cine opreşte un spirit abstras să le desprindă de eventual dezagreabilul acompaniament psihologic, de fortuitul biografic şi, în loc de-a se ofusca, să le trateze ca atare? Pînă una-alta, plîngîndu-se că n-are audienţă şi că e minimalizat, că aparţine categoriei de "autori foarte cunoscuţi ca necunoscuţi", Adrian Marino opune criticii româneşti ce l-ar repudia cel mai franc dispreţ: "Critica literară românească, am mai discutat, a rămas încă la stadiul Lovinescu-Călinescu: parafraze lipsite de valoare, rezumate, formule fericite...". De unde ar rezulta nu doar totala inactualitate a celor doi mari predecesori şi ai succesorilor lor, ci şi "lipsa de valoare" a oricărui comentariu literar care iese din sfera "criticii de idei" şi a studiilor "teoretico-politologice". Adică a tot ce reprezintă critica literară propriu-zisă, de natură estetică, prin adecvare la obiectul său, inclusiv graţie mijloacelor expresive folosite: "Pentru motivul că această critică era concepută ca o formă de literatură. Aici e problema. Critica - o literatură de tip beletristic. Or, critica are multe alte accepţii, pe care le-am trecut în revistă în diverse cărţi ale mele şi care îmi permit să fiu oarecum distanţat de acest impresionism critic facil, pe care profesorii îl practicau cu dezinvoltură şi cu un anumit brio. Care însă uneori dădea şi efecte caricaturale" etc. Marele adversar al autorului Dicţionarului de idei literare rămîne, după cum vedem, critica "alienată" prin "literatură". Este, putem spune, "ideea literară" majoră ce-l orientează...
E instructiv să spicuim cîteva opinii ale lui Adrian Marino asupra criticilor şi gînditorilor români, ca o aplicaţie a desconsiderării în ansamblu ce se adresează vanei lor discipline, cu tangenţe "calofile", cu o turnură, hélas, "literară". Propunîndu-şi cumva masochist: "Nu vreau să "fac frumos". Sper să nu facem "literatură"", hermeneutul îi pune la punct pe cei ce procedează altminteri. O implacabilă reducere la scară i se aplică lui G. Călinescu, evident în numele infernalei "literaturi" la care şi-a permis a apela: "stilul călinescian este mai mult un fel de fetiş, care nu a fost curmat. Călinescu nu are elevi. Piru nu este un elev al lui Călinescu. Este un discipol al lui, într-adevăr. Dar stilul lui nu are nimic în comun cu Istoria literaturii române. Istoria lui Piru, care, de bine, de rău, e ultima completă (sic!), nu este făcută din portrete, din parafraze, din metafore, biografii şi aşa mai departe.(...) Arată-mi mie, te rog, care istorie a literaturii europene sau universale este făcută cu biografii, cu portrete, cu metafore critice. Am citit foarte atent, cu creionul în mînă, A history of Modern Criticism a lui Wellek, în 8 volume. Este o distanţă de la cer la pămînt. Dar mi-a dat de gîndit: echivalentul lui Călinescu în critica internaţională ar fi, poate, Faguet.(...) Ştii de ce tratament se bucură însă Faguet în A History? Jumătate de pagină. Asta ar fi deci cota...". Bineînţeles, e reafirmată superioritatea personală a hermeneutului: "Cărţile acestea de idei pe care le-am făcut eu au cel puţin intenţia, dacă nu şi meritul, de a vorbi un limbaj inteligibil, internaţional şi accesibil". Referindu-se la o încercare ce a făcut-o peste hotare de a găsi recenzenţi pentru două volume, apărute în traducere la Editura Univers, ale lui Vianu şi G. Călinescu, dl Marino constată cu secretă (şi nu prea) satisfacţie că "aceşti oameni erau complet necunoscuţi în străinătate", că "sistemul lor de idei, de referinţe, era depăşit": "În cazul lui Vianu, estetica pe care o făcea el (Spitzer, Vossler) era deja depăşită, iar în cazul Călinescu, un vag crocianism, estetizant, edulcorat... nimănui nu putea să îi placă". Chiar atît de "depăşiţi" sînt? Dar unde este în acest caz simţul istoriei, cum de a dispărut subit? Merită interes numai cei ce sînt de strictă "actualitate", vedetele de ultimă oră? Oare dl Marino nu meditează în orele d-sale mai puţin radioase că însăşi opera pe care o săvîrşeşte s-ar putea vedea tratată peste două-trei decenii ca "depăşită", emisă de un autor care "nimănui nu putea să îi placă"? În legătură cu Mircea Eliade, sînt aşezate în prim plan cîteva aspecte jenante ("Am descoperit cu stupoare şapte articole de Eliade, printre care şi faimosul text, care îi aparţine în întregime, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare?, plus vreo patru articole net antisemite, în care protesta că teatrul bulevardier din Bucureşti şi din alte oraşe este infestat cu piese evreieşti. Am scos fişele acestea, i le-am comunicat lui Culianu"; "Eliade a negat paternitatea acestui articol, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare?. Cred însă că nu a fost un gest de prea mare curaj din partea sa"; "Am povestit deja despre savanţii francezi care au desfiinţat volumul I din Histoire des croyances et des idees religieuses. Între timp, au apărut şi alte studii contra"), spre a se conchide: "Da, la ora actuală, steaua lui Eliade în Occident păleşte tot mai mult". Dintr-o lovitură sînt discreditaţi atît Livius Ciocîrlie cît şi Cioran, pe care cel dintîi, "după o lungă perioadă de izolare, debarcat într-un mediu străin, la Bordeaux", cînd (adnotarea plină de năduf e caracteristică!) "i s-a părut că în faţa lui s-a deschis întreg universul, cu toate secretele", şi-a îngăduit a-l analiza: "Pastişează, comentează şi reface carnetele lui Cioran. În treacăt fie spus, dacă există o filosofie mai contraindicată stadiului actual al culturii şi civilizaţiei române este tocmai negativismul, nihilismul, obsesia "descompunerii" şi a "neantului valah" din opera lui Cioran". Să fie oare acestea forme critice ale deschiderii spre Occident, ale asimilării valorilor naţionale, ale libertăţii de conştiinţă, ale pluralismului acesteia? Nevoind a părea "pamfletar" sau "polemist" (precum E. Simion!), dl Adrian Marino tocmai asta este! Alexandru Paleo-logu e "combătut" într-o manieră atît de... literară, încît speranţa, patetic exprimată, de către dl Marino de-a nu face "literatură" rămîne deşartă: "conu' Alecu este un fel de Maurice Chevalier al eseului românesc.(...) Traiectoria lui Alexandru Paleologu este definită foarte bine de o şansonetă a lui Chevalier, care spunea cam aşa: Avec un petit mot gentil/ On arrive petit a petit... În cazul lui, zîmbind în dreapta şi în stînga, rîzi, surîzi şi faci o carieră socială, avec un petit mot gentil. Deci el este chiar prototipul acestei petit mot gentil eficace. Îi lipseşte doar "canotierul" lui Chevalier, baston are, totdeauna poartă o batistă albă. Este un personaj monden. Mi-e simpatic, dar nu pot să-l iau mereu chiar foarte în serios". Nu cumva asistăm aci la o derivă serioasă a disciplinei "ideilor literare", căci acestea s-ar fi cuvenit demontate, înfăţişate în erezia lor epicureică, în frivola lor vacuitate "şansonetistă", aspectul social şi vestimentar al autorului în chestiune fiind relativ irelevant? Nu cumva "literatura" îi joacă un renghi celui ce-o demonizează? Dar să recunoaştem că hermeneutul devine, la rîndu-i, simpatic, prin întorsătura boemă (vai, şi aici e tot "literatură"!) pe care ştie s-o dea, la un moment dat, pedanteriei d-sale doctorale: "ca să glumim puţin, eu ofer, pe loc, trei sticle de Cotnari vechi sau de Ballantine's Finest, celui care îmi poate cita un singur text de referinţă al lui conu'Alecu, pentru un anumit domeniu. Să mă duc la textul acela fiindcă ştiu că pot rezolva o anumită problemă. Spiritual, monden, evident cultivat, răspunde la toate problemele. Se poate pune uneori şi întrebarea dacă are doar lecturi, nu şi studii". "Text de referinţă", "a răspunde la toate problemele", "studii" iar nu biete "lecturi" alcătuiesc stafidele cozonacului ideatic cu care ne tratează, magnanim, dl Marino... Îl atrage cumva Noica? Aşa ar fi fost normal, măcar pentru tehnica ideii pure, pentru visul unei abstracţiuni care să sancţioneze odată pentru totdeauna impuritatea empiriei celei producătoare de atîtea neajunsuri, între care "literatura". Şi totuşi, asistăm la o nouă execuţie: "Faptul că peisajul ideologic românesc actual a fost ocupat de mitul Păltiniş mă nemulţumeşte. Nu fiindcă e Păltiniş, unde am fost şi eu (sic!), ci pentru că este un mit care obnubilează o întreagă tradiţie românească existentă. Care şterge cu buretele aproape două secole şi jumătate de cultură românească". Cum e posibil ca Noica, înrădăcinat în tradiţia românească, fie şi numai prin investigaţia zăcămintelor de tîlc şi expresivitate ale limbii noastre, să "şteargă", şi încă "cu buretele", "aproape două secole şi jumătate de cultură românească", rămîne o taină bine pecetluită a d-lui Marino. Am fi dat dovadă de-o impardonabilă naivitate dacă ne-am fi închipuit că într-un asemenea context cvasisistematic, de "curăţire a terenului", ar fi putut fi cruţaţi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cărora pontiful "ideilor literare" mărturiseşte a nu le fi fost "simpatic" şi pe care, în consecinţă, doar cu o acră politeţe, îi scoate în afara scenei literare. Punctul de pornire îl constituie, aşa cum am fost obişnuiţi, lepădarea falsei modestii: "Dar nu eram nici simpatic, fiindcă (...) aveam conştiinţa realizărilor mele. Nu înţelegeam să fac curte unor persoane cu care fusesem coleg de facultate, ne cunoşteam foarte bine, care însă n-au dat nimic echivalent. A face emisiuni este una, chiar emisiuni foarte importante din punct de vedere ideologic - şi le aduc tot omagiul meu sincer -, o operă critică este însă altceva". Dacă într-o recenzie la un volum al d-lui Marino, interlocutorul d-sale, Sorin Antohi, marchează "calvinismul" unui Noica, n-ar putea oare vorbi şi despre "calvinismul" autorului Introducerii în critica literară?

(Va urma)
Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi: Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, 200 pag., preţ neprecizat.