Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Agende rupte (1998) de Ilie Constantin

Duminică, 31 mai

Fiica mea cea mare era deja la mine de un ceas când a sosit în vizită "cuplul de la Porte de Vanves", Florina şi Marian. Am sărbătorit împreună cei opt ani de la căsătoria lor şi, de curând, naturalizarea lor eternizată în Journal officiel. Am rugat-o pe "cartomanciana" prietenă să ne citească tarotul mie şi Primei. Aceasta din urmă, căreia Florina îi revela lucruri bune şi mai puţin bune pentru cele 6 luni ce urmează, ezita între incredulitate şi nelinişte.
Ochii albaştri, atât de expresivi, rămân la Prima, în ansamblul frumuseţii sale, elementul cel mai copilăros. La 29 de ani în curând, ea pare a avea doar 22, iar sufletul ei se refugiază într-o vârstă încă şi mai mică...
În cărţile mele, Florina a găsit unele previziuni bune (dacă se împlinesc!), în domeniul intelectual şi dinspre partea vieţii de salariat. Nu se întrevede o căsătorie, dar aproape sigur o uniune liberă şi durabilă. "Ce zici de asta?" m-a întrebat vizionara; i-am răspuns în limba proaspetei lor cetăţenii: - Je suis preneur!


Luni, 8 iunie


Sponsa mi-a făcut o mişcătoare povestire despre noua vizită a surorii celei mari la Vélizy, sâmbăta trecută. Ea i-a prevenit pe cei "mici" că trebuia să se întoarcă la Cité Universitaire în aceeaşi seară. Delphine şi Jérôme erau necăjiţi, dar Marie a găsit parada, cu o simplă remarcă: "Deci nu vrei să dormim cu toţii aici. Şi eu care începusem să te consider şi sora mea cea mare!" Prima a fost dată gata de irezistibilul ei "sfert-de-soră-prin-alianţă", plecând din Vélizy abia duminică după-amiaza.


Miercuri, 24 iunie


Sunt pe cale de a termina o nouă versiune a unei cărţi pe care... am terminat-o de multe ori, sub diverse titluri! Melancolic şi plin de îndoieli, sub căldura sufocantă, continui a o îmbunătăţi, cioplind-o, adăugând, realcătuind.


Miercuri, 1 iulie


Am dejunat, într-un restaurant chinezesc din rue Balard, împreună cu Sponsa, Prima, Tertia, Delphine şi Jérôme.
Şi, din nou, am avut înaintea mea patru din cei cinci copii, laolaltă. Mă bucură să percep dragostea şi armonia ce domnesc între ei, peste separarea naţională, geografică şi cronologică.

Marţi, 3 - joi, 5 noiembrie


Îmi revin în minte mulţi scriitori români pe care i-am revăzut la Paris, din 1974 până la căderea comunismului. Liberate de detalii, întâlnirile din acei ani (la garaj, acasă, prin cafenele etc.) ca şi figurile călătorilor îmi revin assez floues. Am uitat datele şi locurile diferitelor treceri, până la anotimpuri şi chiar la ani. Nume se înşiruie în dezordine: Teodor Mazilu, Mircea Horia Simionescu, Marcel Gafton, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Marcel Mihalaş, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, N. Prelipceanu, Petru Popescu, Ştefan Bănulescu, N. Breban, Ioan Petru Culianu, Alexandru George, Dorin Tudoran - şi câţi alţii încă...
Unii din aceşti "strigoi" (dar nu mai puţin strigoi le păream eu lor, fără îndoială!) ai trecutului meu de scriitor pe cale de a se îndepărta încercau, în mod mişcător, să-mi dea impresia că eu continuam a face parte din peisajul literar românesc. Dar, pe măsură ce timpul se depunea între noi, eu eram tot mai conştient că era vorba de o prietenească ficţiune... În realitate, ei îl uitaseră binişor pe scriitorul ce se agitase odinioară printre ei şi le venea greu să-l recunoască în straniul animal ce devenisem în cuşca mea de beton parizian. În ţară oamenii uitau iute, în acel timp, mai ales în cazuri ca al meu în care memoria slabă era puternic recomandată de prudenţa politică.
Unul din poeţii care au trecut să mă vadă, în primăvara lui 1978, la locul meu de muncă a fost Mihai Ursachi. Am avut tot răgazul pentru a evoca lumea cândva comună, fiindcă el a rămas în cabina mea patru ore în şir! La sfârşitul orarului meu, a sosit Sponsa care ne-a invitat la un restaurant rue Marbeuf. Tovarăşa mea de viaţă era fascinată de povestirile roşcatului călător care, la 20 de ani, încercase să fugă din România înot, spre Iugoslavia. Rănit de o rafală a grănicerilor naţionali, el s-a resemnat să revină la ţărm. Arestat, judecat repede, el s-a pomenit într-o celulă, la 15 m sub pământ, cu o condamnare de zece ani. Ca atâţi alţi deţinuţi politici, Ursachi a fost salvat, trei ani mai târziu, de virajul liberalizant al regimului, din primăvara lui 1964.
După studii de filosofie la Universitatea din Iaşi, el s-a hotărât să trăiască din munca sa de scriitor:
- E posibil, credeţi-mă, cu condiţia de a te mulţumi cu foarte puţin!
Locuia în casa părintească, ajutat material de fratele său - preot ortodox. Succesul literar nu a întârziat, şi aştepta cu nerăbdare să i se permită a călători în străinătate; pentru a putea să se bucure de acest drept legal, Mihai Ursachi a ameninţat autorităţile că se va transforma în disident politic activ! Trecea poate drept un năzdrăvan (şi era chiar derutant prin unele reacţii), dar ameninţarea a fost luată în serios. I s-a dat permisiunea să profite de o bursă oferită de o societate culturală austriacă. De la Viena, s-a dus în Italia, unde a avut bucuria să-l regăsească pe un vechi deţinut politic, frate de suferinţă la Jilava - un catolic german, devenit între timp episcop...
După seara noastră la "Le Valparaïso", călătoria prietenului nostru avea să continue şi cu o incursiune în Portugalia. Posed ca mărturie a acestui periplu lusitan o carte poştală, datată 27/IV/ '78:


Când înfloreau castanii la
Paris
eu am plecat la Lisabona
n-aveam nici bani nici sifilis
speranţă numai în Madona

Mihai Ursachi



Reîntors la Paris, poetul filosof m-a mai sunat odată, cu puţin înainte de a lua trenul spre Bucureşti. El îşi luase câteva măsuri de precauţie pentru eventualitatea că Securitatea l-ar aresta: lăsa în urma lui un anumit număr de înregistrări la postul de radio Europa Liberă, care şi-ar fi făcut datoria de a le transmite pe unde în sprijinul unei campanii internaţionale de protest. În ce mă privea, şi alături de alte persoane trăitoare în Franţa, trebuia să fiu atent la o carte poştală - de oriunde şi de la oricine ar fi venit ea - cu textul: "La mulţi ani, Melania!"; ar fi însemnat o chemare în ajutor, un SOS...
În 1979, mi se pare, Virgil Mazilescu a coborât rampa dinspre rue Jean Goujon spre cabina mea din parking, adus de Paul Goma. Acesta din urmă nu a avut niciodată darul pentru un veritabil dialog - cel puţin, cu mine, el fiind poate un interlocutor agreabil în alte companii. În prezenţa mea, Goma se mulţumea să emită unele scurte observaţii, încărcate de o ironie haotică, cu hohote de râs lipsit de bucurie. Vorbăreţul Mazilescu îi semăna întrucâtva dinspre partea inconfortului oricărei convorbiri la rând, arătându-se sistematic de o opinie opusă alei mele. Poetul a şi început trialogul subteran prin reflecţii neplăcute şi insistente asupra situaţiei mele familiale; i-ar fi plăcut oare să mă vadă strivit de dezolare şi remuşcări, gata să mă întorc orbeşte în ţară?
Peste câteva zile, Sponsa şi eu l-am primit în vizită, acasă la noi. Tovarăşa mea de viaţă (ea se dezola în faţa prea puţinei pofte de mâncare a invitatului, care accepta neostenit băuturile) a abordat ea însăşi subiectul între toate mai dureros al familiei mele din România. Atunci Virgil Mazilescu s-a grăbit să precizeze că nu mai resimţea aceeaşi indignare faţă de evaziunea mea, cu şase ani mai înainte. Între timp, aflase că, de departe, Sponsa şi cu mine ne ocupam de ai mei în toată măsura posibilului: bani trimişi oficial dar, mai ales, prin pensionari călători, pachete, etc. În momentul fugii mele (de fapt, al neîntoarcerii mele!), el crezuse că mă dezinteresam total de cei care continuau a-mi purta numele; se povesteau asupra mea, la Bucureşti, nenumărate răutăţi...

Gheţarul comunist, pe a cărui pantă mă rostogolisem spre Occident, părea de neclintit pentru un veac. El s-a dislocat cu toate astea în ultimele luni ale lui 1989. În ianuarie 1990, la FNAC rue de Rennes, noul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mircea Dinescu - alături de Alain Paruit, traducător al unei culegeri de poeme de-ale sale abia apărute, care-i serveşte şi de incomparabil interpret în direct - îşi întâlneşte cititorii şi semnează exemplare...
Pe ecranele TV din întreaga lume, el se ivise, cu faţa halucinată, pentru a anunţa că: "Tiranul a fost răsturnat!" În Auditorium, atmosfera e destul de încordată. Exilaţii români umplu sala, şi se arată foarte neîncrezători faţă cu puterea ieşită din revoluţia de pe 22 decembrie 1989. Oratorul interpelat răspunde destul de bine, dar noul său rol pare a-l stâjeni...
Mircea Dinescu şi cu mine ne cunoaştem demult, încă de la debutul său la 19 ani. L-am mai văzut la Paris (o dată, la Liège), cu ocazia călătoriilor sale în străinătate din anii '70 şi '80. Îmi e cunoscut faptul, că "fuga" mea îi displăcuse foarte tare; după opinia sa, şi a multor altora, ar fi trebuit să rămân şi să mă bat acolo, în România, pentru ideile mele. Este ceea ce el însuşi a făcut, asumându-şi serioase riscuri în ultimele luni ale lui Nicolae Ceauşescu... După dezbaterea din Auditorium, FNAC-ul oferă un cocteil, într-o altă sală. Mă apropii şi eu de Mircea Dinescu şi ciocnesc un pahar cu el. El îmi lansează, cu un glas călduros - dar cam încordat, ca şi cum s-ar adresa şi altora din cei ce ne înconjoară:
- Îmi pare bine să te revăd, Ilie Constantin. Te invit să te reîntorci la Bucureşti, unde-ţi voi da o locuinţă şi o slujbă!
- Şi dacă-ţi ia locul altcineva?
- Orice se poate întâmpla pe lumea asta. Gândeşte-te, totuşi, la propunerea mea - avem nevoie de oameni ca tine acolo.
- Mulţumesc, Mircea, dar nu putem să ne reluăm la nesfârşit firul vieţii. Am şi făcut-o, o dată de două ori, după fuga mea...
Fugă, fugari, fugiţi... În limba franceză, fugue, cu sens muzical ca în italiana de unde a fost împrumutat - dar desemnând, ca şi verbul fuguer, fuga din familie a unui minor, găsesc fuite şi fuyard (de la verbul fuir) - mulţumitoare pentru a reda acţiunea unor locuitori din Estul Europei, şi a mea printre celelalte. Mă întreb însă dacă există un echivalent pentru substantivul masculin fugit. A traduce prin fuyard este o soluţie aproximativă, fiindcă un fugit are acţiunea în spatele său, iar un fuyard - într-un prezent indeterminat, mereu posibil.

Vineri, 6 noiembrie

Am cinat într-un restaurant pe avenue Jean Moulin, împreună cu o tânără femeie de o frumuseţe excepţională: fiica mea mai mare, Prima! Înaltă şi sveltă, ea face multe capete să se întoarcă spre ea, pe stradă. Şi-a schimbat coafura, cea nouă dându-i un aer de tinereţe rayonnante - la 29 de ani, totuşi! Vorbeam despre planurile ei complicate pentru a-şi continua studiile. "Ce rost are să le termini vreodată?", am tachinat-o eu. Ea pare a se orienta spre un doctorat în sociologie.
Pe neaşteptate, nişte degete au bătut uşor la geam, din stradă; ne-am întors şi am descoperit un băiat şi o fată; ei aveau, probabil, vârsta pe care şi Prima o acceptă cu plăcere când îi este propusă: 22 de ani. Cuplul ne privea cu admiraţie şi făcea semne pentru a-şi exprima acest elan... Fiicei mele i se făcuse frică:
- Tată, ce vor de la noi?
- Te găsesc foarte frumoasă, şi le-a plăcut să-ţi arate asta!
Prima a surâs, încă neîncrezătoare:
- Dar te-au arătat şi pe tine, la fel!
- O eroare explicabilă: tu ai şi unele trăsături de-ale mele, care nu strică prea mult frumuseţea moştenită de la mama ta.


Duminică, 8 noiembrie


La vreo patru ani după divorţul de Sponsa, într-o duminică în care îmi vedeam copiii în casa bunicilor lor, la Vélizy, Delphine m-a întrebat à l'improviste:
- Papa, de ce trăieşti SINGUR?
Pasionat, la vârsta de 5 ani, de dinozauri, Jérôme s-a alăturat surorii sale; mă scrutau amândoi cu un fel de curiozitate intensă: Papa, pourquoi tu vis seul? Cu iscusinţă, bunicii au trecut la alt subiect de discuţie, înainte ca eu să mă fi înglodat în explicaţii asupra solitudinii; două minute mai târziu, râdeam cu toţii de ceva.
Când vorbesc despre copiii mei, farmecul celor trei fete riscă să mă arate (să mă facă să par, mai bine zis) mai puţin atent la calităţile celor doi băieţi - separaţi de o diferenţă de vârsta importantă, de un deceniu şi jumătate, şi care, ei, n-au avut încă bucuria de a se cunoaşte personal, pe când Delphine le cunoaşte pe Prima şi Tertia... Un tată ciudat şi frustrant, cum sunt eu, regăseşte o alură părintească respectabilă împărţindu-şi sentimentele în mod nu doar loial ci şi foarte natural. Toţi îmi datorează partea de viaţă pe care le-am dat-o - şi unele trăsături; iar eu le sunt dator, fiecăruia din ei, cu o parte a maturităţii mele.
Dintr-un punct de vedere mai limitat, cel al creaţiei literare, îmi place să-mi amintesc de un poem, scris în 1995, care pleacă de la un desen al lui Jérôme. Pe un carton de 25 cm pe 16 cm, în interiorul unui riguros dreptunghi vertical, tras cu rigla în creion roşu şi albastru, băiatul meu dispusese: un arbore simplificat, văzut mai ales ca trunchi maro, cu câteva largi foi verzi pe creştet; spre stânga, o pasăre îşi lua zborul; un Soare zâmbitor; un profil muntos - simplă ondulare de linii cu creionul albastru; în afara dreptunghiului, Jérôme scrisese: Papa est derrière l'arbre, il joue à cache-cache avec moi ("Tata este în spatele arborelui, el se joacă cu mine de-a v-aţi ascuns").


Ca într-o povestire hasidică


Ca într-o povestire hasidică,
un copil
a desenat un arbore, dincolo
de care
el spune că tatăl său prezent-
absent
se joacă cu el de-a v-aţi
ascuns.

Respectând regula, am
închis ochii
şi am numărat multă vreme
înainte de a începe să te
caut.
Am pierdut, nu-i vorbă, tu ai
învins:
atunci, dece nu te arăţi?

Densă-i absenţa ta jur-
împrejur.
Uneori, îmi vine să cred
că m-am jucat întotdeauna
singur.
Dar, statornic deasupra
speranţei,
copacul e de faţă, ieşit de
sub creionul
unui copil ce-şi caută tatăl.

Aici, un rabin hasidic ar
putea observa
că băiatul ce desena mai ieri,
de vreme ce-l ştie în spatele
copacului
prinşi împreună în jocul
de-a v-aţi ascuns,
nu-i cere Tatălui său să se
arate.



Vineri, 18 decembrie


Partea greoaie a jurnalului de zi m-a făcut adesea să dau înapoi, iată de ce am păstrat atât de puţine pagini din multele tentative de a ţine unul. Cu câtă fervoare, vecină cu panica, m-am aruncat în "confesiunea de caiet" după plecarea mea din ţară, la sfârşitul lui octombrie 1973! În timpul celor nouă săptămâni iniţiale, petrecute la Perugia, Roma, Florenţa, Trieste - în condiţiile tensiunii faţă cu neîntoarcerea, cu "desprinderea de ţărm" devenită inevitabilă - am înnegrit pagini după pagini. Mi-am continuat şi intensificat însemnările după ce am cerut azilul politic, la Paris.
După cele 200-300 pagini în româneşte, am trecut în mod brutal la limba franceză, conştient că acele foarte lungi note intime îmi serveau şi de unealtă de studiu. Sponsa îmi putea citi jurnalul, în măsura în care o interesa (ori, în acei ani, ea părea curioasă de tot ce făcusem sau făceam...). Treisprezece ani mai târziu, în 1987, viaţa mea (curios de bogată în schimbări pentru un ins cu tendinţe casnice!) a cunoscut încă o ruptură, chiar dacă, geografic, rămâneam la Paris. Pregătindu-mi plecarea într-o altă locuinţă, vreme de o lună întreagă, am răsfoit-citit caietele de jurnal, şi le-am rupt pe măsură ce le retrăiam. Reflecţii grave dar şi simple văicăreli, aproximaţii de tot felul au umplut cu vacarmul lor sufocat un mare sac de plastic, recuperat de o benă a salubrităţii publice. La ce bun să fi salvat ceva din acele însemnări? Scriem în timp, şi pentru un timp. Aceste foi mă ajutaseră să mă reclădesc din ezitări, frici, confuzii, vinovăţii, revelaţii, erori şi speranţe exprimate în scris, ca într-un lung exorcism în şoaptă. Iar caietele existaseră, fuseseră văzute şi, în parte, citite şi de altcineva de-a lungul anilor. Rupând foile, mă eliberam de lumea răsfrântă în cioburile de hârtie. Mulţumită lor, găsisem un sprijin în neîntrerupta confesiune de sine şi pentru sine.
Iar acum observ că nu mai am nici aplicaţia pentru a lua măcar aceste scurte note în scheletul de jurnal care este o agendă! Când notez mici evenimente şi lucruri de reţinut, o fac parcă împotriva voinţei mele - chiar dacă, ulterior, aceste "firimituri mnemotehnice" (bribes d'aide-mémoire) mi-ar putea fi utile...


Marţi, 22 decembrie


De-a lungul week-endului, am tradus opt poeme din Cezar Baltag; Alain Paruit, Odile Serre şi eu ne împărţim versiunea franceză a ultimului său volum, Chemarea numelui. Cartea va apărea în co-ediţie bilingvă (o editură din Bucureşti şi alta din Paris), şi va fi prezentată la Salon du Livre, în martie 1999.
Eram nefericit şi sumbru traducând versuri de-ale prietenului meu mort. Iar azi, pe la 21,15, un telefon din ţară îmi vesteşte că un altul din prietenii mei s-a stins: Dan Laurenţiu.



Duminică, 27 decembrie


Papa, dacă tu ai fi un băiat de vârsta mea, te-ai îndrăgosti de mine?
Din adâncul inimii, proclam că Delphine ar fi cea pe care aş adorat-o!
Când eu însumi aveam cei 12 ani ai fiicei mele (în ziua când mi-a pus această întrebare), mamei îi plăcea să ne vorbească - sorei mele şi mie - despre iubirea ei pentru un flăcău de odinioară. La vârsta de 16 ani, măritată încă şi mai devreme de către autoritarul ei tată cu un cizmar dintr-un alt sat - care avea peste 40 de ani -, ea îl iubea pe un băiat de seama ei, gata de orice nebunie în pasiunea ei fără viitor... Ascultând pudicele confidenţe ale mamei, eu trăiam un fel de "panică-dinaintea-fiinţei": ea TREBUIA, cu orice preţ să-l întâlnească pe viitorul meu tată, pentru ca eu să pot veni pe lume!

(Din Înaltăparte, 2 - jurnal şi proză -, în curs de apariţie la Editura Vinea)


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara