Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Al. Paleologu - literatură şi experiment de Iulian Boldea


Al. Paleologu este unul dintre spiritele critice de neîndoielnică autoritate şi prestigiu ale ultimei jumătăţi a secolului XX. Mărcile distinctive ale scrisului său se nutresc dintr-o necesară nevoie de raţionalitate, dar şi din fermitatea unor principii etice de la care eseistul a înţeles să nu abdice niciodată, în numele adevărului şi demnităţii umane şi estetice. Eleganţa exprimării, ţinuta adesea aforistică a stilului, siguranţa aserţiunilor, logica temeinică a demonstraţiei pusă în pagină cu subtilitate şi eficienţă, mefienţa în faţa "metodologiilor" de orice fel - toate aceste trăsături pertinente ale paginilor lui Al. Paleologu aparţin, fără îndoială, unui spirit nu atât apolinic, dominat de certitudini, de lumina exclusivistă a intelectului, cât mai curând interogativ, spirit ce-şi transformă contemplaţiile în avataruri ori nostalgii ale faptei, aflând în tectonica lumii ori în devenirea culturii argumente ale unei concepţii sincretice, în care se împleteşte nevoia de ordine şi neliniştea celui ce coboară în străfundurile existenţei, ritualul confesiunii şi obiectivarea viziunii critice completându-se reciproc.
De altă parte, eseistul refuză cu hotărâre tutela vreunei "metode", fie ea oricât de permisivă ori maleabilă; metoda e percepută ca absolutism ce constrânge relieful viu al operei la un tipar, la un contur teoretic aplatizant. Din acest motiv, pentru a detaşa din structurile operei acele înţelesuri edificatoare pentru o viziune artistică, ori pentru a decela un sens unificator al unei creaţii, eseistul procedează la o interpretare cu caracter amplu, sintetic, în care se regăseşte o pluralitate de metode, principii etc. apte să sugereze un punct de vedere inedit sau o perspectivă nouă asupra unui scriitor. Această modalitate de a integra opera într-un sistem estetic convergent, ca şi rigoarea austeră a interpretării, niciodată însă asertorică, mai curând dubitativă, fac parte dintr-o strategie exegetică extrem de convingătoare din care reiese, în fond, originalitatea frapantă a lui Al. Paleologu.
Cultivând paradoxul, nu în sine, ci ca pe o terapeutică împotriva locurilor comune, eseistul nu se teme să se apropie de adevărurile prestabilite, demolându-le prestigiul iluzoriu şi dându-le, prin aceasta, naturaleţe ori o a doua viaţă. "Simţul practic", de pildă, e definit ca o ipostază a inteligenţei "aplicate", ce-şi verifică în acţiune, în spaţiul faptei, valabilitatea propriilor resurse: "Simţul practic e darul, de pildă, de a-şi reprezenta toate efectele conexe şi probabile ale unei acţiuni, toate variantele previzibile şi eventual imprevizibile ale acestor efecte şi a decide în consecinţă; el face posibilă decizia rapidă şi fermă, după o sumară dar suficientă deliberare. El e însuşirea de a discerne ce e esenţial şi determinant într-o acţiune, ce e esenţial şi definitoriu într-o situaţie sau profund caracteristic la o persoană; e de asemeni însuşirea de a-şi reprezenta mutaţiile pe care acestea le implică virtual". Ţinând dreaptă cumpăna între paradox şi adevărul asimilat de conştiinţa comună, eseistul nu face, în fond, decât să ne ofere imaginea unui intelectual mefient, ce caută necontenit să răstoarne poncifele prestabilite, să dinamiteze prejudecăţile care funcţionează din plin şi în spaţiul esteticului. O astfel de prejudecată, consacrată şi preluată cu nonşalanţă de manuale, profesori şi instituţii e cea a "evului mediu întunecat", lipsit de raţionalitate, cuprins de barbarie, superstiţii şi dogme. Al. Paleologu amendează cu decizie - dar fără ostentaţie - o astfel de imagine lipsită de temei istoric şi, de aceea, nu mai puţin primejdioasă: "Ceea ce aş dori să discut este impresia (răspândită şi printre oamenii cultivaţi) că evul mediu ar fi fost un ev "întunecat" (...). Reprezentarea eidetică a evului mediu a fost falsificată de viziunea nocturnă sub care îl exaltă romantismul. Dar toată civilizaţia occidentală şi toate manifestările ei sunt dimpotrivă concepute pentru lumina diurnă. Nici vitraliile, nici miniaturile, nici frescele, nici arhitectura nu pot fi funcţional destinate decît orelor de plină zi".
Nu e mai puţin adevărat că paginile de critică literară ale lui Al. Paleologu se impun şi prin dinamica frazei, prin energia şi vitalismul ce alimentează chiar observaţiile cu aerul cel mai livresc, cu încărcătura culturală cea mai bogată. În acest fel, dincolo de austeritatea de viziune şi de stil, găsim, mai mult sau mai puţin sugestiv, efigia autorului, aristocratică şi ceremonioasă uneori, alteori ironică ori cu subînţelesuri polemice, totdeauna însă de o altitudine a expresiei şi a "manierei" extraordinare. Omul se străvede în palimpsestul textului, cu lecturile, cu habitudinile, cu aprehensiunile şi preferinţele sale, chiar dacă, într-un loc, autorul Simţului practic repudiază cu destulă fermitate autoscopia ("a ne scociorî la nesfârşit sordidităţile şi turpitudinile, a sta mereu cu nasul în ele şi a ne face un soi de fală din această "sinceritate" nu e câtuşi de puţin ocupaţia unei conştiinţe libere. În repertoriul păcatelor la care se refereau confesorii iezuiţi figura şi aşa-numitul "pérché de scrupule"").
Într-o însemnare liminară la volumul Spiritul şi litera, Al. Paleologu îşi refuză calitatea de critic literar; aceasta nu dintr-un mai mult sau mai puţin justificat răsfăţ aristocratic, cât dintr-o percepere a propriei sale "meniri" dintr-un unghi mai larg şi, în acelaşi timp, mai disponibil. Latura confesivă e, de aceea, deloc de neglijat, pentru că unghiul din care se rostesc adevărurile e acela al subiectului care caută, cu responsabilă fervoare, cu patos al lucidităţii, perspectiva optimă asupra lumii, asupra cărţilor şi asupra vieţii. Declinându-şi competenţele "ştiinţifice", eseistul crede de cuviinţă să-şi trădeze vocaţia de cititor - deopotrivă al "cărţii" lumii şi al cărţilor scrise - dar şi nestatornicia, lipsa de prudenţă, voluptatea de a exista în şi prin literatură: "Paginile acestea cuprind confidenţele unui maniac care simte nevoia să se întreţină cu alţii despre slăbiciunea lui. Autorul lor nu are firea unui cărturar, şi spiritul său e departe de a fi unul ştiinţific. E imprudent şi nestatornic în îndeletniciri şi apucături; n-a ştiut să se ferească nici de influenţe dubioase, nici de atitudini hazardate. Din inadvertenţă, distracţie sau curiozitate, s-a pomenit în variate avataruri, care i-au sporit mult de tot cunoştinţele despre lume şi viaţă. În privinţa aceasta, fără nici o modestie, se pretinde într-adevăr priceput. Dar lumea şi viaţa nu sunt nimic fără cărţi (Există, fireşte, şi cărţi nescrise, dar în esenţă totuşi cărţi). Câtă literatură, atâta viaţă. (Nu invers). De aceea, poate fi pudoare, poate fi ipocrizie, m-am travestit în critic, cu o haină ce nu-mi e pe măsură".
Unul dintre eseurile cele mai substanţiale şi mai demne de interes din această carte e cel intitulat Experienţă, experiment, cultură. Sunt explicitate şi interpretate aici câteva teme la care, se vede, eseistul a meditat îndelung, teme circumscrise în binecunoscutul său stil ceremonios şi exact, riguros şi extatic. La fel ca în alte împrejurări, autorul procedează la o circumscriere lămuritoare a termenilor, degajându-i de zgura habitudinilor şi a prejudecăţilor ce le-a acoperit la un moment dat. "Experienţa" are, cum precizează autorul, accepţiuni mutliple, de la "rutina meşteşugărească", la "experienţa trăită, dar trăită reflectat, conştient, premeditat". A doua accepţiune a "experienţei" a condus, în perioada interbelică, de pildă, la aşa numita literatură a autenticităţii, într-o multitudine de variante, de la "trăirismul" eliadesc la "substanţialismul" lui Camil Petrescu. Experienţa înseamnă, într-o astfel de interpretare, nu doar simpla "felie de viaţă" naturalistă, asumarea nemediată a realului, aşadar, ci, mai curând, asimilarea acestuia pasiona(n)tă, până la ultima consecinţă, în exerciţiul deplinei lucidităţi creatoare.
O disociere pe care o operează Al. Paleologu e cea dintre experienţă şi experiment; se consideră, în acest sens, că "experienţa are o accepţie materială, pe când "experimentul" are una formală". "Fireşte, are dreptate să precizeze eseistul, nu urmează de aici că acesta ar fi ceva accidental şi de suprafaţă; totdeauna în artă problemele formale sunt de substanţă". În ceea ce priveşte experimentul, acesta ia naştere şi îşi extrage mobilurile estetice într-un moment de criză a expresiei. Din această perspectivă, o altă distincţie între cele două noţiuni se bazează pe "pasivismul" ori "activismul" lor ("fiind materială, experienţa nu inovează, pe când experimentul, fiind formal, e prin esenţă inovator şi presupune un punct de vedere a priori"). Datorită aspectului şi demersului său înnoitor, experimentul are tendinţa de a-şi lua în sprijin o anumită metodă, să-şi anexeze aşadar o cale de urmat, dar, în acelaşi timp, el simte nevoia de a-şi consolida structura prin adaosuri teoretice: "Cu atât mai mult experimentul, venind, cum spuneam, la un moment de criză a expresiei, ca o tentativă de a o depăşi, sau (ceea ce în fond nu e altceva) de a o accentua, are nevoie de explicaţii şi teoretizări legate într-un fel de mutaţiile mai particulare sau mai generale, mai obscure sau mai vădite, survenite din diverse cauze în sensibilitatea şi mentalitatea epocii şi determinând criza de expresie".
Se pot aduce, precizează Al. Paleologu, o serie de acuze experimentului; mai întâi, acuzele se întemeiază tocmai pe caracterul şi fundamentarea preponderent teoretică sau teoretizantă a experimentului, care îşi pierde naturaleţea, spontaneitatea artistică, căpătând, oarecum, alura unei imposturi, ori rigiditatea unei dogme estetice. O altă obiecţie se leagă de faptul că experimentul nu e un "produs finit", ci, mai curând, o încercare, un exerciţiu, o eboşă, astfel încât "nu e onest a-l propune publicului ca "operă"". În fine, se obiectează experimentului că este un fenomen tranzitoriu, prin excelenţă caduc, aşadar, pentru că "nici nu apucă bine să-şi dea măsura şi aflăm îndată că e depăşit, că "arta revine la normal"". Nu e nimic paradoxal în faptul că experimentul are un caracter demonstrativ şi, în acelaşi timp, şocant. El îşi propune în mod deliberat să desacralizeze, să demonteze inerţiile de gust ori poncifele receptării, aducând un suflu cu totul nou, primenind climatul estetic şi conferind noi dimensiuni şi conotaţii unor tehnici artistice prestabilite. Evident, la toate acestea contribuie şi reacţia publicului, cum precizează eseistul: "Reacţia publicului este un factor constitutiv al experimentului ca atare, efectul de şoc, eventual chiar de scandal pe care-l produce reprezentând una din funcţiile lui esenţiale. Efect, se înţelege, nu scop, şocul scutură clişeele gustului, îi clatină idolii şi, deconcertând receptivitatea sclerozată de stereotipiile "culturale", o revirginizează mai mult sau mai puţin, făcând-o aptă să primească (sau să respingă, dar nu mecanic) mai curând sau mai târziu noua modalitate de expresie. Aşa au fost, după multă ceartă, asimilate încetul cu încetul de public şi până la urmă consacrate cele mai strălucite experimente din ultima sută de ani, pictura impresionistă şi suprarealismul".
Se înţelege că experimentul capătă, în cele mai multe cazuri, o alură iconoclastă, un aer de frondă, tendinţa sa fiind aceea de a răsturna ierarhiile prestabilite, de a impune o nouă ordine a lucrurilor şi de a curăţa terenul "de toţi saprofiţii academici închistaţi în jurul capodoperelor, restaurându-le pe acestea în aria lor spirituală originară". În acest fel, subliniază Al. Paleologu, "cultura se revoltă din când în când contra "culturalului"". Sunt îndreptăţite, însă, toate acuzele care se aduc experimentului? Este acesta un fenomen cultural pernicios, ce conduce la degradarea normelor estetice fixate de tradiţie, la dereglarea gustului? Răspunsul pe care îl dă Al. Paleologu e, pe cât de tranşant, pe atât de revelator prin încărcătura sa semantică, etică şi estetică totodată: "Experimentul, cu tot ce presupune el aleatoriu şi riscat, apare totuşi cu o finalitate proprie, cu şansele lui în sine, nu ca o schelărie provizorie pentru altceva. Poate să rămână doar atât? Desigur. Implică un pariu, ce se poate, eventual, să-şi impună produsele. În definitiv, orice operă e un pariu pe care-l decide posteritatea. Cultura e făcută din cele care s-au câştigat, printre care sunt şi câteva "experimente". Cum zice o vorbă veche: urma alege".
Aserţiunile lui Al. Paleologu despre experiment se impun prin spiritul lor judicios, prin alura extrem de disponibilă, dar, nu în ultimul rând, şi prin dinamica implicării în discurs a eului critic, cu subiectivitatea sa uşor trucată, osândită la austeritate şi rigoare.