Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Al şaselea simţ, al istoriei de Ioana Pârvulescu


Jurnalul Monicăi Lovinescu (Humanitas, 2002) are o particularitate care-l face insolit: deşi e scris în vest, se referă la est. Toate întîmplările trăite de autoarea însemnărilor timp de patru ani (1981-1984) sînt atrase de magnetul istoriei României şi de istoriile scriitorilor din ţară. Orice "eu" al Monicăi Lovinescu poartă cu sine un alai de voci. Este primul jurnal care arată că, la nivelul spaimelor, al speranţelor, al mişcărilor sufleteşti şi al preocupărilor intelectuale faptul că cineva a trăit "epoca Ceauşescu" în Occident sau între graniţele ţării poate fi destul de puţin important, cu condiţia să nu-i lipsească dimensiunea empatică. Ipoteza este uşor de verificat: citiţi, în paralel, Jurnalul lui Mircea Zaciu din aceiaşi ani şi Jurnalul Monicăi Lovinescu. Faptele intră într-o uimitoare consonanţă, iar privirea dinăuntru şi cea din afară se întîlnesc şi se potrivesc. Aceleaşi evenimente (scandalul E. Barbu, meditaţia transcendentală, disidenţa lui Tudoran, curajul unor scriitori în discuţiile de la Uniune etc.), aceleaşi zvonuri cu privire la Ceauşescu, (dar mai repede confirmate sau infirmate la Paris, totuşi), aceeaşi agitaţie, suspiciune, hărţuială şi apăsare. Desigur, Jurnalul Monicăi Lovinescu are privilegiul de a consemna şi mici întîmplări "proaspete" despre exilul parizian.

Seară la Eliazi. Nu e bine la vîrsta asta să te desparţi prea mult: iar mi se pare îmbătrînit [...]. Nu trebuie dramatizat însă: e mereu întreg. Dovadă: cele trei prime capitole din al doilea volum al Amintirilor sale pe care ni le-a dat să le citim [...] O singură anecdotă în aceste pagini: Cioran îi trimite de la Paris o carte poştală în care-i scrie că e gata să vină în România numai pentru a mînca o mîncare gătită cu sarea scoasă din ocnă de Nae Ionescu. Mircea o tăiase în text, V.şirgilţ îl imploră s-o lase (Joi 9 iunie 1983).

Monica Lovinescu prinde în pagină un Eliade cu umbre şi lumini. Orgoliul celui care ar fi în stare să se întoarcă în România lui Ceauşescu dacă i s-ar "asigura" Nobelul sau alte mici semne de întrebare asupra omului sînt acoperite de sentimentul bun al prieteniei şi de fervoarea intelectuală de la fiecare reîntîlnire. în plus, autorul prozei în care un trăsnet redă tinereţea e tot mai uzat, tot mai aproape de moarte. Spectacolul îmbătrînirii lui o înfioară şi o îmblînzeşte pe Monica Lovinescu: Eliade îşi lasă barbă, mîinile, cu degete contorsionate de reumatism nu-l mai ascultă, iar memoria lui fabuloasă scade vizibil. Cioran este mai mult o prezenţă telefonică, un compatriot chinuit de vizitele compatrioţilor, un interlocutor tonic, plin de umor şi de farmec. Ionescu e abia vizibil în jurnal, în schimb Paul Goma este, în această perioadă, unul dintre oamenii cei mai apropiaţi. Dar întîlnirile cu Cioran, Eliade, Ionescu sau cu alte personaje ale exilului sînt sau par a fi mult mai rare decît cele cu intelectualii veniţi din România. Explicaţia e simplă: cei veniţi din est sînt mesageri din "lumea cealaltă", orice călător e, precum navigatorii de odinioară, un personaj cvasimitic şi tot ce spune dobîndeşte o importanţă capitală. Discuţiile cu Nicolae Manolescu, (care apare exact în ipostaza din Jurnalul lui Zaciu), cu Mircea Dinescu, cu Doinaş şi Irinel Liciu, cu Lucian Pintilie, cu Dan Hăulică, cu Florenţa Albu, cu Dana Dumitriu, cu Ileana Mălăncioiu, cu Mihai Stănescu şi Nicolae Breban (aceştia doi din urmă primiţi sau priviţi şi cu unele rezerve) etc. sînt apă vie pentru diaristă. în urma veştilor aflate din România se declanşează un adevărat tir al telefoanelor şi al luărilor de poziţie la microfonul radioului, ascultat în România şi de virtualii oponenţi, dar şi de putere. Citirea jurnalului mi-a lăsat o certitudine: nenumărate lucruri (se subînţelege din ce categorie) nu s-au întîmplat în România pentru că a existat microfonul la care vorbea Monica Lovinescu.

Am ajuns să fac numai cronici "tactice", avîntul anticultural al familiei Ceauşescu e atît de demenţial încît nici nu mai ştim ce mai poate fi salvat din naufragiu: textele noastre se situează între ţipătul de alarmă şi semnul exclamării (Vineri 30 septembrie 1983).

Într-o altă carte autobiografică (La apa Vavilonului), Monica Lovinescu povesteşte cum, studentă fiind, aude că Virgil Ierunca s-ar fi mirat că fata lui E. Lovinescu a fost atît de lipsită de imaginaţie încît să se înscrie la Litere şi că ar fi trebuit, dimpotrivă, să aleagă Politehnica sau să facă orice meserie care nu are tangenţă cu literatura. Or, vremurile au făcut din Monica Lovinescu altceva decît o simplă scriitoare, altceva decît un simplu critic literar. Ea şi-a sacrificat vocaţia moştenită de dragul uneia, mult mai împovărătoare, impuse de istorie. Căci coarda politică, simţul istoriei şi nevoia implicării în luptele celor nedreptăţiţi sînt dobîndite în timp, nu înnăscute. Dintr-o fată visătoare şi romanţioasă, cum o arată paginile de roman publicate în 1940 în Revista Fundaţiilor Regale (mai tîrziu şi le va ridiculiza dar, pentru că le-am citit de curînd, pot afirma că e prea aspră cu sine), dintr-o persoană timidă, nesigură, Monica Lovinescu devine un om lucid, puternic, care ştie "pe ce lume se află". într-o epocă normală, ţi-o poţi închipui pe Monica Lovinescu simplu critic literar care, vorba tatălui ei, nu este nici mai mult, dar nici mai puţin decît atît, o voce echilibrată şi tranşantă, de care galeria critică feminină din România ar fi avut mare nevoie. Prizonieră însă între două lumi, cu microfonul în vest şi ecoul în est, Monica Lovinescu e mai mult decît un critic: ea face, împreună cu Virgil Ierunca un fel de comando, o echipă de intervenţie pentru toate cazurile de urgenţă.

Mărturisesc că notaţiile fugare despre felul în care îşi scria cronicile pentru microfonul Europei Libere şi problemele de conştiinţă critică mi s-au părut una dintre cele mai impresionante părţi ale jurnalului. Pe lîngă grija oricărui cronicar onest, de a-şi controla subiectivitatea, de a cîntări corect şi de a spune limpede rezultatul, Monica Lovinescu are o răspundere în plus, mai grea decît cele pur literare: să ia în calcul efectul politic din România al verdictelor ei din Franţa. E nevoită să-şi schimbe de azi pe mîine intenţiile, să scrie în pripă despre un autor ameninţat sau care e persecutat politic, să-şi cenzureze opiniile negative despre o carte a unui scriitor marginalizat de puterea comunistă, întrucît ar intra în consonanţă cu "răii". Cum nu acceptă minciuna de circumstanţă, cronicarul găseşte soluţia, compromisul nu numai acceptabil, dar chiar obligatoriu: pune doar accentele interzise în ţară sau apasă pe etic atunci cînd critica românească e obligată să se menţină în estetic. Strînge informaţii despre instituţii culturale aflate în pericol, cărţi cenzurate, oameni daţi afară din serviciu pe bază de dosar şi reacţionează prompt cu o "contralovitură". Duce adevărate campanii radiofonice, ia partea gesturilor de curaj (Dorin Tudoran este unul dintre cei aflaţi în dificultate în aceşti ani, la fel Mihai Botez) pentru că ştie că, atîta timp cît vocea ei se aude în ţară funcţionează ca un scut, ca o armură. Şi-i îmbaracă în armura vocii ei pe toţi cei în care crede.

De atîta vreme ne doream să-i vedem împreună pe Liiceanu cu Pleşu -şi iată că s-a întîmplat. Toată ziua aici, de la 4 după-amiaza pînă la miezul nopţii, împreună cu Culianu şi soţia. (1 ianuarie 1984)

Una dintre surprizele anilor consemnaţi în acest jurnal este că, dintre toţi cei care îi vizitează, discipolii lui Noica sînt oamenii cu care se înţelege cel mai bine. întrebarea care se citeşte printre rînduri este cum de tocmai Noica, cu care a fost în dezacord decenii la rînd (căci diarista nu crede în cultura ermetic izolată de istorie, iar poziţia lui Noica arată pentru ea ca un compromis), a modelat oameni cu care se simte în perfectă armonie şi de care e imediat legată sufleteşte. întîlnirea cu ei, în primul rînd cu Liiceanu, cu care comunică de la început în "aceeaşi limbă", apoi şi cu "mezinul" Pleşu, reprezintă pentru Monica Lovinescu un fel de cadou, de care nu încetează să se mire şi să se bucure, ca orice om care nu mai aştepta nimic bun de la viaţă. Dincolo de afecţiunea personală se află însă, în bucuria descoperirii unor oameni tineri şi de calitate, adică de încredere, enorma uşurare a adultului că viitorul e "asigurat", că atîta timp cît asemenea oameni se pot forma într-o istorie vitregă, mai există, pentru toată lumea, o şansă. De aceea, poate, jurnalul Monicăi Lovinescu are, în ciuda vremurilor, o neaşteptată notă de optimism.