Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Al patrulea poet al "Cercului literar" de Ştefan Augustin Doinaş


Două volume compacte (Timp scufundat şi Un ceas de hârtie), apărute în Editurile Universalia (ediţie îngrijită de Doina Uricariu, Mariana Vartic şi Sorana Coroamă, 1999) prezintă întreaga operă literară a poetului, prozatorului şi dramaturgului Dominic Stanca (Cluj, 1 ianuarie 1926 - 26 iulie 1976, Bucureşti), stabilind ordinea - reală şi editorială - a creaţiei sale. Acceptarea acestui scriitor ca "al patrulea poet" al "Cercului literar" s-a făcut oarecum pe nesimţite - vreau să zic: fără a fi consemnată ca atare de către lumea scriitoricească - la câtva timp după ce perioada de afirmare a grupului nostru (anii 1943-1945) trecuse -, adică la Cluj, în timpul ultimelor zvâcniri ale vieţii culturale, înainte de instalarea dictaturii culturale comuniste. Adevărata recunoaştere a meritelor sale literare s-a petrecut, însă, şi mai târziu, la Bucureşti, în perioada când unii "cerchisti" s-au regrupat în Capitală, încercând să revină din "exilul voluntar" pe care şi-l impuseseră. Această întârziere se explică atât prin faptul diferenţei de vârstă, Dominic Stanca fiind cel mai tânăr dintre "cerchişti", cât şi prin uşoara "marginalizare" a textelor sale, prea puţin cunoscute la vremea respectivă. Prezenţa efectivă a omului Dominic Stanca - covârşitoare prin farmecul aparte şi forţa ei - l-a impus atenţiei tuturora, cu profilul său specific, bine determinat.
Odată cu integrarea sa între ceilalţi colegi de scris, Dominic Stanca a fost receptat ca poetul care a adus un spor de modernitate în această grupare de tineri scriitori. Acum, la trecerea atâtor ani, se poate observa limpede în ce constă acest spor. El poate fi identificat şi precizat în trei zone ale inspiraţiei şi realizării artistice: un realism al peisajului natural, prezentat ca fundal al lirismului său, ca "stare de spirit" (ca să utilizez o sintagmă devenită clasică), o autohtonizare a tematicii poetice şi, nu în ultimul rând ca importanţă, o diversificare spectaculoasă de ordin lexical. Voi încerca să explic, pe rând, aceste trăsături caracteristice ale creaţiei sale.
La cei trei poeţi "canonizaţi" ai "Cercului literar din Sibiu" (Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş şi Ioanichie Olteanu) peisajul natural, ca fundal al desfăşurării "actului liric şi ca fundament al sensibilităţii poetice, poate fi definit ca impregnat de un decorativism pronunţat, ca o stilizare estetizantă, propriu fiecăruia: "atmosferă de mister, de ritualitate cvasi-magică, de butaforie şi figuraţie de burg medieval, la Radu Stanca; orizont simbolic şi comportament solemn, eroico-tragic, de inspiraţie antică, la Ştefan Aug. Doinaş; reflexe fruste, aproape elementare, de o anume bizarerie, în zarişte de ciudăţenii şi simţire genuină de tip sătesc, la Ioanichie Olteanu.
Ceea ce aduce nou în această ecuaţie Dominic Stanca este o precizare realistă a peisajului, în cadrul căruia se petrece actul liric. În ce priveşte tematica, Dominic Stanca iese din sfera subiectelor antice (Doinaş), medievale (Radu Stanca) sau rustice (I. Olteanu), pentru a ancora în orizontul bine determinat al istoriei naţionale, eroii baladelor sale, de pildă, nu mai sunt nici figurile mitologice ale Antichităţii, nici siluetele misterioase ale unor burguri din Evul de Mijloc, nici personajele de extracţie socială modestă, ci chiar profilurile reprezentative ale unei societăţi româneşti identificabilă istoriceşte. Prin lirica sa, Dominic Stanca face ca poezia "Cercului literar" să evadeze din ceea ce aş numi "rezervaţia lingvistică" a unui vocabular "nobil", "clasicizat", cult şi pretenţios (poate chiar preţios aş zice), pe care-l foloseau Radu Stanca sau Doinaş, pentru a se afirma ca o arie extrem de diversificată lexical. Poetul Dominic Stanca este stăpân pe toate cuvintele limbii sale natale, utilizând cu rafinament expresivitatea lor, de la regionalismele cu circulaţie restrânsă până la vocabulele care acoperă sfera limbii culte. Nimeni n-a manipulat asemenea lui aria vocabularului românesc de pretutindeni, conferind uneori lirismului său o tentă folclorică.
Aceste trei caracteristici esenţiale fac din lirismul lui Dominic Stanca o expresie poetică marcată de o pecete extrem de personală, inconfundabilă, care-l distinge de cei trei confraţi ai săi. Acesta ni se pare a fi sporul de modernitate pe care autorul "Vesperalelor" îl implantează în "Cercul literar". Confraţii săi n-au beneficiat niciodată de un asemenea amestec particular de ironie, de detaşare lucidă sau angajament sentimental, de această triplă inserţie în identitatea naţională: în lexic, în istorie, în peisajul natural. În plus, Dominic Stanca scrie o poezie în care arta portretizării lirice este atât de fidelă personajului real, încât elimină orice urmă de livresc: figurile lui par a fi smulse, ca nişte plante, din solul în care le-a hrănit, iar rădăcinile lor păstrează încă ţărâna născătoare. Este clar că zona de inspiraţie a tânărului poet a fost chiar experienţa de viaţă imediată, teritoriul unei copilării pe care arta o ridică la nivelul fabulosului. Imaginile sale se hrănesc direct din acest contact nemijlocit cu realitatea de fiecare zi, cu elementele istoriei, cu forţa de expresie a unei vocabule regionale, într-o rafinată montură lirică; sufletul se emoţionează în faţa lor, mâna care le atinge tremură, ochiul care le vede le pătrunde intimitatea.
Dacă, de pildă, în baladele lui Ioanichie Olteanu consemnăm o uşoară undă de ironie, Dominic Stanca îngroaşă această undă până la un naturalism care nu evită grotescul, redimensionarea realului în mod aproape expresionist. Aici, în acest expresionism trebuie căutată contribuţia originală, de o strictă modernitate, a poetului Dominic Stanca. La el clasicismul şi romantismul au fost depăşite tocmai în direcţia unei expresivităţi tranşante, a unui pitoresc care nu trădează niciodată linia gravă a unei lirici majore. Există, fără îndoială, un pronunţat tradiţionalism în lirica lui, dar acesta este supravegheat tot timpul de un ochi calofil.
Pentru cei ce l-au cunoscut personal pe omul Dominic Stanca aceste calităţi nu-i uimesc nicidecum. Dominic a adus în cercul prietenilor săi aceeaşi fervoare a amiciţiei. Dar el i-a adăugat un umor tipic ardelenesc, o sfătoşenie plină de haz, o atenţie îndreptată fără cruţare spre detaliul amuzant. Beneficiind de o vastă cultură clasică - pe care, nu ştiu de ce, nu şi-o etala niciodată -, dotat cu o inteligenţă artistică remarcabilă (nu îndreptată spre teoretizare, ci evidentă în însăşi practica scrisului), el a fost un poet, un prozator, un dramaturg remarcabil, căruia vocaţia teatrală - a interpretat magistral câteva roluri dificile - i-a furnizat elemente pe care numai o critică atentă la diversitatea existenţei şi scrisului său le va putea reliefa cum s-ar cuveni.
Un mare artist al cuvântului, pe care-l îngrijea cu voluptate ca pe o bijuterie rară, - iată ce se simte, de la prima lectură, în scrisul său.