Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
al treilea pilon de Răzvan Voncu

Ion Pop, Avangarda în literatura română, ediţia a III-a, definitivă, Editura Cartier, Chişinău, 2017, 513 pag.

în 1969, când publica Ion Pop cercetarea Avangardismul poetic românesc, recuperarea avangardei interbelice, după două decenii de interdicţie, de-abia făcea primii paşi. În 1967 apăruse volumul întâi al sintezei lui Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, în care, în contextul presei literare şi al publicaţiilor de stânga, erau menţionaţi şi unii scriitori de avangardă, iar în 1968 Gellu Naum se întorsese (cu Athanor) la literatura adevărată, după o îndelungă rătăcire realist-socialistă. Nu apăruseră nici memoriile lui Saşa Pană – Născut în ’02 (1973) –, nici vreuna din puţinele ediţii care, înainte de 1989, puseseră literatura de avangardă sub ochii cititorilor. Perspectiva istoricoliterară asupra fenomenului era, în cel mai bun caz, aceea a lui E. Lovinescu, deabia recuperat el însuşi: avangarda reprezenta un apendice „extremist” al modernismului şi o literatură de manifeste, care nu produsese cine ştie ce valori estetice. Interbelicul, în consecinţă, era configurat ca o tensiune între doi poli, modernismul şi tradiţionalismul, dincolo de care nu se mai aflau decât manifestări disparate.

Îi revine, aşadar, profesorului clujean meritul pionieratului şi, totodată, al fixării unghiului sub care privim astăzi avangarda, prin ediţiile şi studiile critice consacrate lui Ilarie Voronca şi Stephan Roll, înainte de 1989, prin coordonarea colecţiei „Avangarda” de la Tracus Arte, azi, dar mai ales prin Avangarda în literatura română (versiunea extinsă a studiului din 1969).

Ajunsă la a III-a ediţie, definitivă, Avangarda în literatura română este mai mult decât o aducere la zi, în stilul şcolii istorico-literare franceze, a primei versiuni. Ion Pop a profitat de deschiderea de după prăbuşirea comunismului, spre a lărgi perspectivele cercetării atât în direcţia arhivelor literare, cât şi în cea a interpretării fenomenului complex al avangardei.

Căci ce a fost straniu, în perioada comunistă, a fost ocultarea cu predilecţie a literaturii de avangardă. În alte arte (pictura, sculptura, arhitectura şi chiar muzica), oficialitatea a tolerat mult mai bine manifestările constructiviste sau suprarealiste. Numai un orb nu observa că tablourile cu oţelari şi şantiere ale lui M. H. Maxy sau grafica „pe linie” a lui Perahim erau avangardă curată, după cum numai un incult nu ştia că, în spatele ideilor arhitecturale şi urbanistice ale lui Horia Maicu se afla şcoala lui Le Corbusier, parte integrantă, la rândul ei, din avangarda interbelică.

Dar Ion Pop, abandonând întreaga tradiţie de receptare critică a fenomenului, a scos, prin această sinteză fundamentală, avangarda din condiţia ei subalternă, de „literatură de manifeste” şi de „anexă” repudiată a modernismului, şi i-a redat amplitudinea spirituală, de a treia dimensiune a interbelicului românesc. Recuperarea se produce pe două paliere: a) cantitativ, prin cuprinderea a tot ceea ce fusese ascuns (în arhive private) sau interzis (din cauza exilului autorilor), în timpul comunismului, şi b) calitativ, prin relevarea complexităţii inextricabile a literaturii de avangardă, care nu se rezumă la manifeste şi fronde juvenile, ci comportă o reflecţie profundă asupra limbajului artei. De-abia acum, după Avangarda în literatura română, poate demara o cercetare care, interfaţând literatura cu celelalte arte, să redea avangardei caracterul sincretic pe care l-a avut, încă de la primele reprezentaţii de la Cabaret Voltaire.

cartea profesorului Ion Pop, în versiunea ei definitivă, este organizată cronologic şi începe, pe bună dreptate, cu dadaismul. Tristan Tzara era deja, în 1917, un auto-exilat care, împreună cu alţi pacifişti, înţelegea să îşi ia rămas bun de la o artă pe care o considera, în parte, responsabilă de carnagiul care însângera Europa. Dadaismul, de asemenea, nu a fost creaţia sa exclusivă, ideea de creaţie colectivă fiind înscrisă în ADN-ul mişcării. Însă Tzara nu e altcineva decât fostul S. Samyro, pseudonimul lui Samuel Rosenstock, elev la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti şi co-editor, împreună cu Ion Iovanache (alias Ion Vinea), al revistei „Simbolul” (1912-1913), la care mai colaboraseră Adrian Maniu şi Marcel Iancu. Există, cum arată Ion Pop, o legătură între acest nucleu pre-avangardist bucureştean şi inovaţia pe care o va lansa Tzara, de pe scena mondială a cabaretului elveţian.

Acesta este, de altfel, meritul liminar al cărţii lui Ion Pop, care o şi diferenţiază de (multe) alte cercetări consacrate avangardei, după 1989: în locul extazului exegetic şi al hiperbolei (ne)critice, el alege studiul pozitiv al textelor şi contextelor, şi mai ales al relaţiilor dintre ele. Pentru profesorul clujean, avangarda nu e nec plus ultra al literaturii române – în pofida circumstanţei că mai ales prin ea suntem cunoscuţi în literatura universală –, ci un moment din evoluţia ei istorică şi, în acelaşi timp, o componentă esenţială a peisajului intelectual interbelic. De înţelegerea ei şi a relaţiilor ei cu celelalte modalităţi literare depinde însuşi felul în care privim istoria literaturii române. Sau, cum spune Ion Pop în Concluzii, „Şi totuşi, aşa cum bănuiau de fapt toţi militanţii săi, avangarda nu a putut evita raportarea la un context cultural, evaluarea, «recuperarea»; nici în momentul declanşării sale, nici mai târziu, când a devenit fapt de istorie.”

Această raportare la contextul cultural a momentelor definitorii ale avangardei în literatura noastră – după dadaism, constructivismul, apoi futurismul, integralismul şi suprarealismul – nu ţine numai de interpretarea a posteriori. Oricât de radical ar fi un curent literar, el are, vrândnevrând, o verigă prin care este legat tocmai de ceea ce contestă, căci altfel nu ar mai fi inteligibil. Sau, cum spunea, în alţi termeni, Roland Barthes, orice revoluţie utilizează limbajul societăţii pe care tocmai o dărâmă. A studia avangarda nu înseamnă, pentru Ion Pop, a metaforiza în marginea metaforelor ei abstracte, ci a-i restitui inteligibilitatea. Cu atât mai mult cu cât noi suntem, astăzi, şi produsul ei.

de asemenea, menirea istoricului literar este, pe lângă aceea de a arhiva onest şi cuprinzător fenomenele, şi aceea de a le restitui istoricitatea. Chiar şi manifestările care au început prin a proclama ruptura şi opoziţia faţă de tot ce fusese înainte (şi aproape toate „şcolile” şi grupurile de avangardă au făcut-o). Însă ideea care subîntinde cercetarea de faţă este că avangarda înseamnă şi ruptura, dar şi o reflecţie, finalmente, constructivă asupra limbajelor artistice şi o re-întemeiere a artei, fie şi prin refuz. Fiecare grupare care şterge cu buretele ce a fost înainte şi începe, teoretic, de la zero adaugă ceva la acest proces complex de regândire a artei, în care nu totul e agitaţie juvenilă şi inteligenţă neserioasă. Dimpotrivă.

Apreciez şi măsura critică a lui Ion Pop, care ştie când să meargă pe mâna receptării anterioare a mişcării (care a pus accentul pe manifeste şi pe reprezentaţii scandaloase, ce ţin de ruptură) şi când să scormonească pe cont propriu în, de fapt, puţin cititele volume ale poeţilor şi prozatorilor. Din care criticul scoate numeroase exemple care îi susţin afirmaţia, conform căreia avangarda nu înseamnă doar „literatura de manifeste”, care lui Lovinescu îi displăcea. Vinea, Bogza, Voronca sau Naum sunt poeţi de recitit oricând, care au reformat metafora şi au deschis calea pentru cel puţin două generaţii: cea zisă „pierdută” (a lui Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Constant Tonegaru), respectiv, cea optzecistă.

Dar probabil că aspectul cel mai uimitor al acestei sinteze, care depune mărturie cel mai pregnant despre personalitatea critică a autorului, este felul în care Ion Pop reuşeşte să transforme o mişcare „revoluţionară”, turbulentă şi convulsionată, într-un discurs critic senin, luminos şi echilibrat. Fără să sacrifice nici una din nuanţele disputelor de idei, fără să piardă „vârfurile” şi „abisurile” prin care trece fenomenul în existenţa sa, istoricul literar găseşte calea de aur a unei sinteze complete şi, în acelaşi timp, personale. Se-nţelege, desigur, că Ion Pop preferă, ca element de personalitate, înţelegerea corectă, profundă, a fenomenului, nu ostentaţia critică a unor construcţii spectaculoase, dar superficiale şi, prin aceasta, contestabile.

Avem în Avangarda în literatura română o sinteză fundamentală, care reconstituie şi restituie culturii române interbelice cea de-a treia ei faţetă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara