Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Alb şi negru de Gina Sebastian Alcalay


Îmi puneam, cu alt prilej nişte întrebări, mai mult sau mai puţin retorice, despre incompatibilitatea – cînd nu e chiar dihotomia – dintre operele literare strălucite ale unor scriitori şi personalitatea lor individuală şi socială, nu o dată acuzată de cele mai grozave culpe.

Despre Arthur Koestler, marele căutător al adevărului, demascatorul proceselor trucate de la Moscova, autorul faimosului Zero et l’infini, un biograf al său a relatat că în viaţa de toate zilele devenise cunoscut ca un bătăuş şi un violator de femei (lucru confirmat şi de un martor atît de serios precum Simone de Beauvoir în scrisorile ei către Nelson Algren, iubitul ei american din anii ’50, strînse nu de mult în volum).

Şi cine era mai autentic? Mircea Eliade, istoricul religiilor, autorul unor povestiri de neuitat, precum La ţigănci sau tînărul propagator al ideologiei legionare, a urii de rasă? În cazul lui Eliade şi al altor prestigioşi gînditori români de dreapta evoluînd în contextul social al epocii interbelice se poate vorbi de rătăciri ale tinereţii, pe care le-au regretat sau dezavuat ulterior prin opera lor (în paranteză fie spus, nu văd – repet – de ce ar trebui judecate cu mai multă severitate rătăcirile lor decît cele nu mai puţin încărcate de consecinţe ale mult prea zeloşilor „ingineri ai sufletelor” din epoca hei-rup-ului conunist).

Dar francezul Céline? Dar poetul american Ezra Pound? E vorba în aceste două din urmă cazuri de doi dintre cei mai influenţi artişti ai cuvîntului din secolul nostru, ale căror opere au atras pe orbita esteticii lor generaţii de tineri scriitori, dar care au stîrnit totodată repulsia lumii civilizate prin luările de atitudine – politice, sociale, umane – ale respectivilor artişti.

Céline, autorul celebrului Voyage au bout de la nuit, a practicat un antisemitism de o virulenţă neegalată în literele franceze din zilele noastre. Nu este mai puţin adevărat că Céline este descris de contemporani drept un temperament hirsut, arţăgos, un ins veşnic nemulţumit care se socotea nedreptăţit de confraţi şi cultiva cu nesaţ imprecaţia, ocara şi epitetul jignitor. O dovedesc într-o măsură şi recent publicatele Scrisori către NRF, al căror destinatar predilect era aristocraticul editor Gaston Gallimard. Răspunsurile acestuia, ponderate, politicoase, pline de nedezmiţită curtoazie, contrastează izbitor cu tonul „scrisorilor”.

În schimb, în relaţiile cu semenii, Ezra Pound pare să fi fost generozitatea şi omenia înseşi, ajutîndu-i pe cei mai tineri sau mai puţin norocoşi decît el – nu numai cu informaţii, sfaturi şi idei, dar şi în plan material.

Iată cum îl descrie Ernest Hemingway în volumul său autobiografic A Movable Feast (în traducere românească, Parisul e o sărbătoare): „Ezra era scriitorul cel mai generos din cîţi mi-a fost dat să cunosc, şi cel mai dezinteresat. Îi ajuta pe poeţii, pictorii, sculptorii şi prozatorii în care credea, şi ar fi ajutat pe oricine avea nevoie de el, chiar şi fără să creadă în artistul respectiv. Îşi făcea griji pentru toată lumea. În momentul în care am făcut cunoştinţă cu el se frămîntă îndeosebi pentru T. S. Eliot, care, potrivit lui Ezra, era nevoit să lucreze la o bancă din Londra cu un program de lucru deosebit de apăsător şi cu foarte puţin timp disponibil pentru poezie. Ezra a întemeiat atunci o societate ce s-a numit «Bel Esprit» (...) şi al cărei scop a fost să ne stimuleze să vărsăm o mică parte din veniturile noastre respective pentru a crea un fond care să-i permită d-lui Eliot să părăsească banca şi să scrie versuri, fără nici un fel de griji materiale”.

Aproape că nu-mi venea a crede ochilor citind toate acestea. Mă întrebam dacă era vorba de acelaşi Pound pe care istoria l-a consemnat ca pe unul din cei mai feroci şi activi antisemiţi din perioada celui de al doilea război mondial, cînd prin articolele sale inflamatorii şi turneele sale de conferinţe lansa neobosit, de la înălţimea staturii sale poetice, cele mai otrăvite atacuri împotriva neamului evreiesc... De acelaşi Ezra Pound, care, judecat după război în America, s-a declarat nebun pentru a scăpa de pedeapsa cu închisoarea pe viaţă sau chiar scaunul electric, petrecînd 13 ani într-un ospiciu.

Spre deosebire de Céline (sau de Richard Wagner, ca să ne întoarcem în timp la o altă pildă, deja menţionată, de sciziune între artist şi caracterul său), la Pound disparitatea nu este numai între estetic şi etic, ci – în plus – între diferitele aspecte ale eticului.

Asemenea contradicţii nu sînt uşor de explicat, oricît am ţine seama de natura imperfectă a omului, de faptul că nu sîntem îndeobşte nici demoni nici îngeri, sau că sîntem într-o măsură şi una şi alta. Să subscriem la părerea (de bun simţ) a dramaturgului Peter Schäffer, a Margueritei Yourcenar şi a multor altora, că scriitorul şi artistul vorbesc în primul rînd prin opera lor? Sau, dimpotrivă, să întoarcem spatele artistului din cauza omului? Răspunsul nu poate fi unul singur.