Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Alecu Văcărescu şi poezia epocii de Mircea Anghelescu

Dan Grădinaru, Alexandru Văcărescu. Insula Sf. Elefterie. Un geniu din secolul 18, Bucureşti, Editura Nord-Sud, 2015, 688 pag.

Familiar doar unor specialişti în epoca de început a modernităţii literaturii noastre, Alecu Văcărescu, fiul mult mai cunoscutului Ienăchiţă Văcărescu, este considerat cel mai important şi mai talentat dintre poeţii manierişti de la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Câteva dintre poeziile lui, păstrate într-o „condicuţă” (ms.287 de la Bibl. Academiei) au fost reţinute în antologiile prezentând epoca şi în comentariile istoricilor literari.

Figură interesantă, dar de un interes limitat prin chiar condiţia tranzitorie a epocii şi a poeziei sale, care o reprezintă, Alecu Văcărescu este subiectul unei operaţii de revalorizare prezentată într-un volum masiv pe care i-l consacră Dan Grădinaru, profesor bucureştean, autor al câtorva monografii între care teza sa de doctorat despre Creangă, din 2002, un Eminescu şi un Leonid Dimov, construite – ca şi volumul recent – pe o documentare foarte bogată, slujind fiecare în felul său unui demers reparator.

Spre deosebire de volumele anterioare, cartea de faţă nu este însă o monografie, cum pare să anunţe titlul, ci o ediţie a operei, cu ample comentarii şi anexe, toate pentru a argumenta ideea că „Alexandru Văcărescu e un literat ieşit din comun şi că ar trebui să vedem în el pe întâiul liric important din literatura noastră, aşa cum au fost în secolele lor Eminescu, Alexandru Macedonski şi Nichita Stănescu” (Câteva lămuriri, p.22). În acest scop sunt inserate o foarte detaliată Viaţă sub semnul anonimatului a lui Alexandru Văcărescu, poet grec şi poet român (p.31-215), o ediţie a textelor considerate ca fiind ale lui Alecu Văcărescu (cele acceptate anterior şi încă cincizeci propuse de noul editor), fiecare nouă atribuire fiind susţinută pe larg, precum şi alte materiale documentare: fragmente din Erotocritul lui Cornaros tradus de Alecu (după studiul şi ediţia Eugeniei Dima din 2014), diverse documente din agitata viaţă a poetului, o largă selecţie din literatura critică, precum şi o anexă care reproduce un număr consistent de exemple din poeziile Văcăreştilor, ale lui I. Cantacuzino, Al.Beldiman, N. Dimachi şi Conachi pentru a facilita comparaţia poeziilor lui Alecu cu cele ale contemporanilor săi, ca un element important al discuţiei despre paternitate.

Repunerea în discuţie a operei lui Alecu Văcărescu şi a locului pe care ea îl ocupă în epocă este binevenită şi face parte dintre procesele fireşti prin care istoria literaturii repoziţionează periodic autori şi opere plecând fie de la descoperirea unor noi documente, fie de la noi viziuni propuse de istoriile literare, noile dicţionare sau monografiile apărute între timp. Operaţia pe care o propune editorul nu este însă prilejuită de apariţia unor noi documente sau de interpretări noi ale operei, ci de privirea nouă pe care Dan Grădinaru o aruncă asupra poeziei epocii în ansamblu şi de felul neobişnuit în care utilizează rezultatele acestei investigaţii. Prezentată încă acum zece ani într-un eseu din „Caiete critice”, viziunea sa este dezvoltată acum într-un masiv volum, cu un titlu sugestiv, desuet şi atrăgător în acelaşi timp.

Partea centrală a volumului, justificarea demersului, este desigur noua ediţie cuprinsă între p.216-345, pusă sub un titlu care nu-i aparţine poetului şi care nu este explicat: Insula Sfântului Elefterie, ci este doar însoţit de două citate din cartea lui Fr.J.Sulzer despre călătoria sa la Bucureşti, în 1774: descriind locurile de petrecere ale domnului Alexandru Ipsilanti, ofiţerul austriac pomeneşte o petrecere dată de marele vornic Filipescu „pe unul din braţele Dâmboviţei, faţă în faţă cu insula Sf. Elefterie... la o depărtare de nici un ceas de suburbiile domneşti. Lacul de lângă această vilă este mare şi foarte curat şi are la mijloc o mică insulă căreia principesa... îi dă ocol de obicei într-o şaică sau barcă mare... ele cântă între timp cântece turceşti” etc. Neexplicate şi preluate dintr-un text al cărui titlu nu este nici măcar pomenit, cele două citate şi ingenioasa apropiere care putea sugera o atmosferă existentă (parţial) în poeziile lui Alecu Văcărescu îşi pierd în mare parte efectul. Lipsa de rigoare din acest detaliu este continuată însă în ediţia propriu-zisă, în care piesele româneşti acceptate până acum ca aparţinând poetului (ele sunt în număr de 26) sunt amestecate cu cele cincizeci de noi atribuiri în trei capitole, tematice în intenţie, dintre care doar al treilea beneficiază de o scurtă justificare: aici „iubirea nu mai există, există doar amărăciunea decepţiei amoroase” (p.318).

Nefiind separate prin vreun procedeu ordonator, în sumar, cititorul află doar din amplele comentarii care dintre poezii este atestată a fi a lui Alecu Văcărescu şi care este noua propunere a editorului: prima din ediţia sa, Grele chinuri m-au cuprins, este a lui Barbu Paris Mumuleanu, a doua (Într-un copac zarifior) este atribuită lui Alecu de Eugenia Dima într-un articol din 2013, şi aşa mai departe, cele mai multe dintre noile atribuiri fiind luate din Spitalul amorului al lui Pann. Unele dintre atribuirile recente nu au nici o motivaţie, de pildă Patima, poezie cunoscută ca a lui Iancu Văcărescu, apărută sub această semnătură întâi în volumul lui Pann Cântece de lume, din 1831. Ea este atribuită de editor lui Alecu Văcărescu pe baza simplei supoziţii că fiul său Iancu şi-ar fi „însuşit cu inocenţă acest text, declarându-i lui Pann că-i aparţine”. Poezia are opt strofe, formă „tipică” pentru Alecu la maturitate, ni se spune, deşi are şi fiul său astfel de poezii, şi că invocă „simţirea” de care este plină şi poezia lui Iancu Văcărescu, începând cu Primăvara amorului („Înlăţită mi-e simţirea/ Acum simţ deosebit,/ Simţind văz deosebirea/ De simţit şi de simţit”) ş.c.l.

Uneori, noul editor încearcă chiar să refacă fizionomia textului „autentic” al lui Alecu Văcărescu, cel din Naştere slăvită de pildă, pe care i l-ar fi furat Mumuleanu publicându-l în volumul său intitulat Rost de poezii, din 1822, cu un procedeu „dezgustător ca procesul înscenat lui Alexandru de către Moruzi”, deşi chiar editorul recunoaşte că „nu avem acest text în altă parte”, adică doar la lectura volumului lui Mumuleanu poezia i s-a părut suspectă şi i s-a părut că pare mai degrabă a lui Alecu Văcărescu! Mai mult, editorul încearcă să ghicească ce versuri ar fi modificat Mumuleanu: „bănuiesc şi încerc să recompun fizionomia autentică a poeziei” (toată discuţia la p.265). Metoda fusese de altfel anunţată încă din introducerea Câteva lămuriri: „Cunoscând bine sunetul atât de particular al poeziilor lui Alexandru Văcărescu, am fost frapat de asemănarea dintre acestea şi unele texte anonime ori sub semnătura unor autori din sec. 19 încât le-am inclus în prezenta ediţie cu argumente de atribuire subsecvente...” (p.20). Pe temeiul unor asemenea argumente, asupra cărora nu stăruiesc aici, este ridicată mai fiecare atribuire a celor cincizeci de noi poezii propuse a intra în patrimoniul lui Alecu Văcărescu.

Încercarea ambiţioasă a dlui Dan Grădinaru are însă şi un mare merit, în afară de acela de a aduna cu un efort considerabil mai toată documentaţia legată de problema versurilor lui Alecu Văcărescu şi de atmosfera vremii: ea repune implicit în discuţie o trăsătură comună a poeziei din această epocă, asupra căreia atrăgea atenţia universitarul clujean Gh.Perian, într-o carte necitată de dl.Grădinaru, A doua tradiţie, din 2003, consacrată „poeziei naive” româneşti. Gh.Perian arată în cartea sa că în această poezie dinainte şi de după 1800 „predomină anonimatul”, atât din cauza modestiei versurilor, de care autorii (adesea cu lecturi din mica poezie franceză a epocii) erau conştienţi, cât şi din cauză că statutul de poet era pe atunci incert, nehotărât. Autorii „uneori dispar cu totul în dosul cântecelor de lume pe care le scriu” (p.188) şi alţi autori preiau de acolo sintagme, versuri sau chiar texte întregi, reproduse aproximativ, ca în folclor, sau le împrumută altora pentru a le trimite iubitei conform unui protocol amoros comun în epocă, precum în Cyrano de Bergerac al lui Rostand. Cel mai caracteristic poet de acest tip a fost chiar Alecu Văcărescu şi, probabil, şi cel mai utilizat, fie din textele circulând oral, fie din copii scrise, între care ar putea fi şi unele versuri din traducerea Erotocritului editat de Eugenia Dima după ms. 1319 de la BAR. Mai trebuie spus că această flotare oarecum liberă a versurilor şi sintagmelor caracteristice din poezia erotică a epocii (în cronicile rimate din epocă a fost discutată de N.A.Ursu în 1966) a fost sugerată încă de N.Cartojan, într-un articol vechi din „Revista filologică” de la Cernăuţi: Contribuţiuni privitoare la originile liricii româneşti din Principate, din 1927, unde este semnalat manuscrisul lui Ioniţă Popa cu motive şi formulări similare, dar „anterior lui Conachi şi Văcăreştilor”.

Această poezie nu este considerată de contemporani a fi a unui autor anume pentru că ar fi scris-o, ar fi „compus-o” el, ci pentru că o revendică, pentru că se identifică cu eul poetic dintr-o versiune la care şi-a adus şi el contribuţia, într-un fel sau altul. Epoca este şi pentru literatura „cultă” ceea ce e pentru folclor: un spaţiu al formulelor şi sintagmelor care se trag una din alta, se perfecţionează şi produc variaţii minore în funcţie de posibilităţile şi preferinţele celor care le vehiculează, căci nu suntem încă în epoca poeziei individuale, ci în anticamera ei. Acest proces de definitivare a identităţii poeziei (şi poetului) nu pare numai rezultatul unui travaliu de scriitor, ci şi al unuia de cititor: cititul este cel care inspiră dorinţa de a deveni autor, de a imita acest proces şi produsul care rezultă, început tocmai cu conştientizarea individualităţii şi deci cu afirmarea identităţii. Dovada ar putea fi faptul că Niţă al lui Ilie Rădulescu, încă nedevenit Heliade, îşi începe prima operă literară la vârsta de nouă ani nu cu primul vers al tragediei plănuite, ci cu pagina de titlu a viitoarei „cărţi”, pe care pune numele său.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara