Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Tropice Surâzătoare:
Aleijadinho de Mihai Zamfir


Reprezintă culmea barocului brazilian; picturile si mai ales sculpturile sale marchează punctul cel mai înalt atins vreodată de arta din această ţară.

Încă o dovadă, am putea spune, că în esenţa ei Brazilia este barocă.

Numele acestui covîrşitor artist desemnează o nefericită poreclă: Aleijadinho este diminutivul de la aleijado, adică „estropiatul, diformul". Să-i spunem deci „micul invalid"? E greu de găsit un cuvînt românesc care să nu sune peiorativ în acest context: n-are importanţă! În Brazilia, de multă vreme, Aleijadinho s-a suprapus peste ideea de perfecţiune.

Se numea Antonio Francisco Lisboa, nume portughez dintre cele mai tipice şi mai banale; s-a născut în Ouro Preto, capitala căutătorilor de aur, probabil în 1738, fiu al unui sculptor şi pictor de la care va învăţa de tînăr arta figuraţiei cu penelul şi cu dalta. De fapt, nu ştim precis cînd a văzut lumina zilei: unii cercetători avansează anul 1730. Însăşi incertitudinea datei naşterii înseamnă primul pas către legendă. Ceea ce se ştie însă cu siguranţă e că era mulatru, purtînd specificul şi complexele Braziliei pe propriul său chip. Amestecul raselor braziliene devenise deci atît de natural, încît putea deja produce genii.

În acea vreme, Ouro Preto era unul dintre cele mai mari şi mai bogate oraşe din America, număra 50.000 de locuitori, în timp ce New York-ul abia trecuse de 10.000, iar Lisabona, capitala Imperiului, avea 170.000. Poate că viaţa lui Antonio Francisco s-ar fi desfăşurat normal, poate că ucenicul ar fi ajuns doar un onorabil artist, ca şi tatăl său, dacă o boală ciudată şi infernală nu şi-ar fi făcut apariţia. Cînd se apropia de patruzeci de ani, artistului îi cad pe neaşteptate degetele de la picioare: de acum încolo, nu va mai putea merge decît tîrîndu-se pe genunchi. La fel s-a întîmplat apoi şi cu degetele mîinilor: nu mai poate ţine pensula şi dalta decît cu două degete ale fiecărei mîini, degetul mare şi arătătorul. Pînă la sfîrşitul vieţii, se va mişca doar purtat în spate de un sclav şi va lucra doar cu preţul unor chinuri fizice greu de imaginat. Oamenii încep să-i spună, cu o milă amestecată cu repulsie, Aleijadinho.

Marile sale opere se ivesc după ce artistul ajunsese ciung şi şchiop. Parcă pentru a întruchipa cu antecedenţă adagiul romantic despre suferinţa inseparabilă de condiţia artistului şi despre existenţa artistului maudit, blestemat. Cînd Aleijadinho se stinge din viaţă, în 1814, în depărtata Europă (de care brazilianul nu ştia probabil mare lucru) izbucnise deja romantismul, adică starea de spirit pe care - de cealaltă parte a Oceanului Atlantic -Aleijadinho o personificase deja sub formă aproape paradigmatică.

Opera acestui nefericit stăpînit de flacăra sacră e imensă. Conceperea şi pictarea de altare şi de fresce în cîteva dintre cele mai importante biserici din Ouro Preto, ori în alte oraşe ale zonei aurifere, s-a îmbinat cu arta de sculptor şi de arhitect: biserica Săo Francisco de Assis din Ouro Preto, unul dintre cele mai frumoase edificii religioase din oraşul-muzeu, este opera lui Aleijadinho. Dar marea sa creaţie o reprezintă suita de sculpturi enorme ce formează ansamblul de la Congonhas, o mică localitate aflată nu departe de Ouro Preto; scările ce urcă spre catedrala Nosso Senhor Bom Jesus sunt ornate cu statuile gigantice a doisprezece profeţi din Vechiul Testament, unii cu bărbile în vînt, în cele mai ciudate atitudini. Iar panta abruptă care urcă pînă la catedrală are, de o parte şi de alta, mai multe capele, adăpostind grupuri de statui - de data asta de mărime umană - reprezentîn-du-l pe Isus în diversele momente de pe Via Crucis, un Crist urcînd încet şi penibil Calvarul.

Statuile celor doisprezece profeţi, de culoare gri-închis, aproape neagră, au fost săpate într-o piatră calcaroasă numită pedra sabăo („piatră-săpun"), uşor de modelat faţă de marmură ori granit, dar suficient de rezistentă pentru a fi înfruntat neatinsă două secole. Se pare că imensul ansamblu ar fi fost creat în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, după 1796; el reprezintă oricum apogeul artei lui Alejadinho.

Statuile ni-i înfăţişează pe profeţii celebri (Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel), dar şi profeţi mai puţin cunoscuţi, aleşi de artist în funcţie de gestul lor definitoriu: Iona - abia ieşit din pîntecele balenei, Amos - păstor de capre şi de oameni, Habacuc - în gest oratoric suprem, anunţînd apropiata prăbuşire a tiranilor etc.

Impunătoare şi terifiante, aceste figuri sunt sculptate cu un realism desăvîrşit şi cu o pregnanţă admirabilă a chipurilor. Geniul artistului s-a consumat în imaginarea unor corpuri mobile, care execută, fiecare, un gest specific; teatralitatea statuilor, concomitent fixe şi aparent în mişcare, provoacă admiraţie de două secole încoace.

În funcţie de poziţia privitorului, de unghiul nostru vizual, profeţii îşi schimbă atitudinea şi semnificaţia gesturilor: ai zice că îşi schimbă chiar şi mimica, pentru că nuanţele fiecărei figuri depind şi ele de direcţia privirii; orbitele goale, în care se reflectă neantul, oglindesc stări de spirit variate; profeţii lui Aleijadinho nu sunt statui ce ar putea locui într-un muzeu; artistul le-a conceput înconjurate de văzduh şi de libertate, proiectate pe fondul sever al bisericii şi al munţilor din depărtare. Sunt statui umanizate la maximum, urcate pe socluri de pe care pot parcă, oricînd, să coboare.

Capelele de pe panta ce urcă spre Profeţi, aşa numitele Cúpulas dos Passos, par la fel de şocante: statui ale unui Crist chinuit, înconjurat de călăi şi de oameni obişnuiţi, reprezentînd poate cele mai impresionante figurări ale Mîntuitorului din toată arta braziliană - de la originile ei, pînă la viitorul incomensurabil şi ascuns.