Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Alexandru George şi restul lumii de Alex. Ştefănescu

Alexandru George este, înainte de orice altceva, un eseist, chiar dacă se consideră un prozator care scrie şi eseistică. Un eseist strălucit, cu un mod capricios de a-şi dezvolta ideile şi cu izbucniri de furie graţioase (dar şi comice, întrucât te fac să te gândeşti la cineva care dă palme politicos). Cunoscând foarte bine literatura română şi literatura franceză, dar fiind informat şi în legătură cu alte literaturi, urmărind de zeci de ani, cu atenţie, viaţa literară românească postbelică, el are acoperire pentru orice afirmaţie (ceea ce nu înseamnă că are întotdeauna şi dreptate).

Eseistul îşi îngăduie plăcerea copilărească de a arăta cu degetul şi a striga "Împăratul e gol!". Din nefericire face aceasta şi când împăratul e îmbrăcat în haine fastuoase. Dar, oricum, este preferabilă demistificarea necruţătoare, chiar şi nejustificată uneori, stereotipiilor de gândire practicate de atâţia comentatori de literatură de la noi.

Publicistica de dată recentă a lui Alexandru George, reprodusă în volumul Litere şi clipe, dovedeşte că autorul nu a obosit intelectual (şi nici nu a devenit obositor), deşi se apropie, oricât ar părea de greu de crezut, de optzeci de ani (s-a născut în 1930). Orice subiect se arată a fi, tratat de el, interesant. Asistăm captivaţi, ca la un spectacol, la regândirea unor idei de largă circulaţie, la corectarea unor informaţii care păreau sigure, la rediscutarea unor cazuri considerate, de multă vreme, închise. Principala calitate a eseistului o constituie luciditatea, dar nu luciditatea "clasică", combinaţie de calm şi obiectivitate, ci una subiectiv-revendicativă de justiţiar solitar. Lui Alexandru George îi datorăm cea mai clarvăzătoare caracterizare a comunismului. Ea ar trebui înscrisă în "raportul Tismăneanu", dar şi în memoria tinerilor născuţi după 1989, care îşi arogă dreptul de a judeca reacţiile celor dinaintea lor faţă de regimul comunist:
"Experienţa vieţii în comunism este incomunicabilă celor rămaşi în afara ei, aşa că până şi unii analişti intelectuali foarte perspicaci şi insistenţi (mă gândesc la excepţionala Hannah Arendt) ajung să greşească tocmai prin exces de logicism.

Căci regimul comunist (cu aspecte totuşi variate în multele ţări în care s-a implantat) nu e doar o eroare şi o monstruoasă crimă, ci şi o absurditate." (Aberaţia ca semn al normalităţii).

Intrând pe teritoriul literaturii, eseistul îşi păstrează această libertate de a fi intransigent. Numai că, aici, din cauza fragilităţii formelor literare, pentru înţelegerea cărora este nevoie de delicateţe şi de un simţ al nuanţelor, radicalismul provoacă un zgomot infernal de sticlărie spartă, în loc să ducă la clarificări. Alexandru George dezvoltă, de exemplu, o teorie a "barbarizării" literaturii române, al cărei semn distinctiv l-ar constitui numele personajelor unor scriitori:
"În fapt, comunismul adusese nu doar un nou program artistic (de fapt, propagandistic), ci deschisese şi porţile unei barbarii mai înainte zăgăzuite, sau cu totul pierdute în Ťadâncuriť şi la periferie. Sciţia aceasta existase dintotdeauna; acuma, fără a fi chemată la suprafaţă, ieşise printre coloanele de combatanţi din Ťfrontulťliteraturii (Eu cred că fenomenul se explică prin politica generală a comunismului de a cultiva, în luptă!, virtuţile negative şi, în genere, urâtul, scrisul bolovănos, recunoscut în estetica sa încă de Rebreanu şi fiind un semn mai mult ca sigur al realismului.)

Stancu, născut în satul cu numele aşa de frumos, Salcia, l-a schimbat pe acesta, în ficţiune, prin Omida, în lumea lui Desculţ apărând nume stranii precum Uţupăr, Tutan, Turtică, Gângu, Trăcălie, Alviţă, Tiţă Uie, Bicoi, Toma Ocî, Diman, Bizarca, Picică, Cleşie - o onomastică hidoasă sau pocită.

Marin Preda, venind din aceeşi zonă Ťcumanăť, cum i-am zis eu, invadează literatura prin }ugurlan, Cocoşilă, Ghioceoaia, Modan, Boţoghină, Bilă, Oaubei, Dimir, Giugudel, Isosică, Plotoagă, Boldeaţă, Zdrocan, Bădârcea, Dănălache, Şutică, Bâznae, Valache, Besensac, depăşind cu mult realismul Ťcrudť al apropiaţilor săi Ion Iovescu, Damian Stănoiu sau pe I. C. Vissarion - pentru ca Petre Pandrea (care făcea caz chiar şi de fizionomia sa de tătar) să rişte şi teorii în acest sens." (Totuşi, nu se poate!)

Această onomastică silnic-pitorească, despre care s-a mai scris (şi care nu este pură invenţie, ci a fost preluată din repertoriul antroponimelor specifice zonei), ilustrează, mai degrabă, o lipsă de talent a localnicilor în găsirea de nume şi porecle decât "barbarizarea" literaturii române. La Zaharia Stancu (ale cărui scrieri suferă - dacă suferă cu adevărat de ceva - de o confuzie între proză şi jurnalism), identificăm pagini lirice de o mare duioşie, care numai barbare nu pot fi considerate. Iar la Marin Preda ne farmecă spiritul contemplativ, umorul fin, raţionalismul proprii extraordinarului său personaj, Ilie Moromete, un ţăran din Câmpia Dunării cu vocaţie de intelectual. Ce este barbar în modul de a fi al lui Ilie Moromete?

Mai remarcăm, în Litere şi clipe, candoarea cu care Alexandru George practică un cult al propriului său eu. Eseistul vorbeşte pătruns de respect şi chiar uşor intimidat despre sine. Mai exact, istoricul literar Alexandru George examinează cu toată gravitatea cazul romancierului Alexandru George, căruia îi dă o importanţă maximă:
"Întrucât priveşte situaţia mea, ea e extrem de rară, pentru că mi-am realizat opera majoră de romancier fără absolut nicio speranţă că o voi vedea publicată. N-am exclus să apară după moartea mea, chiar dacă ar fi survenit în regimul comunist. A fost conceput şromanul Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, n.n.ţ ca un testament a ceea ce păream a fi în 1959, atunci când l-am încheiat. Nici după explozia de la mijlocul anilor '60, nu m-am gândit la el. Când am debutat (tot cu scrieri de sertar!, ceva mai recent elaborate), am mers pe alte căi.";

"Ciudăţenia Ťcazuluiť meu (dacă-mi iau voia să-l numesc aşa) constă în aceea că am desfăşurat după debut, în decurs de 20 de ani, o activitate publicistică risipită şi variată, mai puţin de prozator de imaginaţie şi mai mult de eseist, traducător, critic şi istoric literar, editor şi revelator de aspecte neştiute sau controversabile din trecut, lăsându-mi de o parte, cu destulă inconştienţă, realizarea mea majoră..." (Aberaţia ca semn al normalităţii).

Vestea bună este că Alexandru George nu scrie numai despre sine, ci despre şi o mie de chestiuni diverse şi inclasificabile, despre Titu Maiorescu şi Lili Marleen, despre propaganda nazistă şi literatura de sertar din timpul comunismului, despre vechiul Bucureşti şi inteligenţa lui I. L. Caragiale, despre culoarea neagră a feţei lui Nae Ionescu şi campionatul mondial de fotbal, despre capacitatea intelectualilor de a-şi imagina viitorul şi bătrâneţea lui George Bacovia. Iar despre toate acestea scrie cu mai puţină evlavie decât despre sine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara