Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Altă lume de Simona Vasilache


Se vorbeşte - cînd se vorbeşte... - despre poezia lui Camil Petrescu, în treacăt, ca despre o încercare necesară, la autorul care le-a încercat pe toate, o luptă cu filosofia, aceeaşi care-i va fi menirea operei întregi. Într-o cronică din Adevărul literar şi artistic, Călinescu scria că deja romancierul Ultimei nopţi... voia, în Transcendentalia, volumul de şapte poeme din 1931, de la Cultura Naţională, "transcenderea mediului liric de toate zilele, într-o preocupare de marile probleme ale existenţei noastre". Un verdict simplificator, la prima vedere, dacă nu cumva pasibil de suspiciunea unei fine ironii, de aşteptat întotdeauna cînd se aduc în discuţie marile cauze. Însă Camil Petrescu însuşi, încă (doar) poet, îi răspunde, în 1929, lui Ralea, legîndu-se de prozaicii eroi mîncători de măsline ai atît de rîvnitului roman, cu cuvintele: "Literatura presupune, fireşte, probleme de conştiinţă." Literatura, deci, şi nu un gen anume. Aşa se explică, poate, la poet-romancier-dramaturg, omogenitatea trans-categorială a unor obsesii. Obsesia unei înălţimi, în toate sensurile cu putinţă, departe de banalul de care, într-un fel sau altul, întreaga lui generaţie s-a ferit, departe şi de acele toane reci pe lîngă soartă din Un luminiş pentru Kicsikem, departe, într-un cuvînt, de fărîme.

Într-adevăr, impresia cea mai puternică pe care o lasă poemele, mai mult, şi altceva, decît filozofie pre versuri tocmită, e aceea de întreg în mişcare. De sferă rotindu-se frumos, în spaţiul vag matematic, învelit în cuvinte cu înţelesuri din altă lume, ca-ntr-o cabală: "Pe cărări spre luna moartă,/ dincolo de scări de apă,/ unde gândul ca o grapă/ nefiinţa mai desgroapă,/ s-a oprit. Dar nu e toartă/ căci acolo şi crisparea/ e-o cădere, o săgeată/ ce se-ntoarce parcă beată/ fără să pătrundă zarea." (Cercul). Ce delicată, sunînd romantic şi rostuin­du-se ermetic, e această mărturisire a unei neputinţe, neputinţa liniei de-a se-ntrece cu cercul. Dragul de geometrii deraiate după toanele unei intuiţii de poet al celui de-al doilea modernism pare că se naşte aici.

Iată o Interioară privire deznădăjduită, în colivia pe care fiecare şi-o contestă cu înfumurări de grec răzvrătit în contra destinului: "Din colivia logicei scăpată,/ privighitoarea 'nebunită cîntă,/ spre spaţii fără sprijin se avîntă/ încălecări de tril şi fibre toată.// În tine însuţi, gol pescar,/ din văi şi munţi de apă te alegi./ Mărgean din fund de mare să culegi/ afară laşi unelte mici şi far." O imagine cvasi-argheziană, a zădărniciei măsurătorilor tipicare, în faţa atotcuprinderii revelaţiei. Fără repere, fără ajutoare, pe cont propriu, abandonat nu de Dumnezeu, ci de Idee. Sub cerurile ei e o nehotărîre lichidă, dezarmantă, dătătoare de disperatele deznădejdi ale celui pe cale să se-nece. Ale celui neputincios să despartă apele: "Trimite-ţi gândul galben să aleagă/ din praf, bob de nisip şi bob de mei./ Trimite-ţi gândul înainte dacă vrei,/ şi dacă poţi, acolo unde zarea se încheagă/ din aer, întuneric şi din gol/ la începutul nesfârşitului ocol." Un gînd lutos, trăgînd spre pămînt, dar neştiutor de rosturile lui, regăsind în lume iureşul din jocul ielelor. "Să poţi vedea deodată moneda'n două feţe,/ să fii unde ţi-e gândul, şi să te vezi apoi/ în locu'n care acuma eşti prins ca'ntre ostreţe.../ trimite'n lume umbra, cercând să te desdoi." (Aspecte) E o întreagă dramă a acestor năzuinţi pe care Camil Petrescu le survolează cu un calm ce nu-l va regăsi niciodată, în proză, ori în teatru. Poezia lui, ciudat, e limpede, glosă a văzătorului înţelept, peste toată gloata de orbeţi. Chinurile lor, căci chinuri sînt, se desfăşoară la persoana a doua, şi sfaturile pe care n-o să poată niciodată să le urmeze, tot la aceeaşi persoană le primesc. Au, poate de aceea, nu zăngănitul metalic al manifestului, ci lucirea statului de vorbă. Simplu, omeneşte, făcînd filosofia bucuriilor permise: "E mai jos un plai de visuri omeneşti,/ miei de vată, îngeri mici de zahăr roz/ un covor de iarbă fină, plus o baltă cu rogoz/ pentru barcă şi idilă. Suflete-ai putea să te opreşti." (Iubire). Aproape bucolic. De ce-ţi refuzi, încremenit într-un surîs "transcris", copiat, va să zică, dintr-un text oarecare, dintr-o situaţie trecută, această oprire?

Răspunsul, provizoriu, sub un titlu definitiv, Închinare apocaliptică, poate veni din această strofă închisă într-o sticlă înaintînd hîrşiit pe fundul fostului ocean secat: "Vreau să-ţi trimet un mesaj în spre marginea lumii.../ Melc care poartă în spate un pat, să-l măsoare/ cum măsura şi Procust, eu din mlaştina humii/ deapăn cu patimă strigătul meu care moare." Iată că, pentru prima şi ultima dată, persoana a doua îşi capătă majuscula. Un fel de psalm, resimţindu-se de pasivitatea celui care nu mai aşteaptă nimic, decît să fie auzit, in memoriam. Poezia devine protoistoria romanului. În pacea ei, aproape neverosimilă, sprijinită pe angoase amorţite, îşi strigă adunarea toate figurile refuzului. Ale celor îngrădiţi, ca şi ale celor liberi. Oricum, faţă cu vama de care nimeni nu trece întreg, cumplită născocire a mitologiei, la răscrucea căilor eleusine, la ce bun libertatea?