Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Alte aspecte lirice contemporane de Cosmin Ciotloş

Volumul acesta, Unelte de dormit, apare la scurt timp după ce autorul a publicat (chiar aici, în paginile revistei) o destul de complicată confesiune privitoare la raporturile pe care, student fiind, le-a avut cu Securitatea comunistă.
Sigur, nu conţinutul articolului cu pricina mă interesează. Dacă am un reproş a-i face (unul singur!) lui Ioan Es. Pop, acesta se referă exclusiv la o propoziţie din paragraful final. În care discuţia, individuală altminteri până la carne şi unghii, e proiectată pe ecranul imaginarului colectiv. Pactul cu diavolul, scrie acolo poetul Ieudului fără ieşire, nu e reziliat odată cu Fauştii lui Marlowe, Goethe sau Mann. Clauzele lui continuă până mai ieri. De acord, dar de ce dă Ioan Es. Pop exemple aşa de ocolitoare când avea atâtea altele la îndemână? Oricum, mai relevante, acestea, în situaţia de faţă. Căci toate cărţile lui problematizează răul într-o manieră cât se poate de concludentă.
Independent de acest amănunt nefast, Ioan Es. Pop rămâne un extraordinar poet. Doar că a ocoli complet episodul şi a vorbi, acum, cu nonşalanţă, despre poezia lui (şi numai despre poezia lui) denotă, din partea unui critic literar, o inexplicabilă încăpăţânare. Şi spun încăpăţânare, ca să nu spun ipocrizie.
Încă o dată, nu conţinutul articolului ar trebui avut în vedere, ci tonul acestuia. Vibraţia umilităţii, la ea mă refer, e aceeaşi din volumele anterioare. Şi reverberează asupra celui de azi. Tematic, Unelte de dormit activează toţi centrii nervoşi ai vinovăţiei. Şi nu doar ai vinovăţiei. Li se adaugă cei ai ruşinii. Ai disperării. Ai dezgustului. Ai mustrărilor de cuget. Ai panicii.
Nu mai e vorba, însă, de metafore. Ce interpretare oblică, aseptică ar putea face versurile acestea mai bune, mai sfâşietoare, decât le lasă să fie adevărul adevărat?
„când afli, aproape din leagăn,/ că fericirea e egală cu păcatul// şi când până la douăzeci de ani/ ţi se tot spune asta,// spaima de fericire se instaurează/ definitiv, mână-n mână/ cu spaima de păcat.// din clipa aceea greşeşti tot mai des./ nu că ai vrea să fii mai fericit,/ ci pentru că, străduindu-te să devii mai puţin fericit,/ devii tot mai păcătos.// e drept însă, acest păcat care te face/ de la zi la zi mai neînsemnat şi mai/ doldora de nefericire,/ după ce te umileşte treizeci-patruzeci de ani,/ s-ar putea să-ţi dea o mână de ajutor,// însă nu ca să te salveze:/ oricând eşti pe cale să devii fericit,/ ştii că nu-i bine să ţi se întâmple asta/ ca să nu-ţi distrugi adevărata fericire –/ aceea de a fi un păcătos/ care-şi poate controla păcatul// şi care l-ar putea chiar şi vinde acum,/ pentru că o groază de fericiţi care nu l-au/ avut niciodată vor să cumpere,/ arşi de amărăciunea că fără el/ adevărata fericire nu există.// acesta e al doilea motiv/ pentru care oamenii se roagă.” (pp. 18-19)
Ioan Es. Pop poate fi citit, în sfârşit, literal. În cele aproape două decenii cât au trecut de la debutul său, exerciţiul acesta elementar nu s-a prea făcut.
Eu cred că e cazul. Contururile trebuie să se precizeze. Şi, deodată cu ele, valoarea. Altfel cum?
„am 52. o mai fi mult până la capăt?/ atât de speriat am fost de viaţă/ că toate mi-au ieşit pe dos.// acum, în nopţile mele pline de remuşcări,/ visez doar la iertare, mica iertare care odată şi-odată/ i se cuvine chiar şi celui mai păcătos dintre muritori./ şi dac-aş primi-o poate-aş trăi trei ani nevinovaţi/ şi aceia ar fi cei mai frumoşi ani ai mei./ o clipă de iertare m-ar face iar om.// dar pe lumea asta nimeni nu iartă/ pe nimeni.” (p. 32)
Totuşi, mi se pare greşit să se înţeleagă că Unelte de dormit ar fi, în esenţă, o spovedanie. Nici vorbă. E o carte de poezie care pune în mişcare, ca toate cărţile de poezie, o experienţă umană răscolitoare. Căinţa. Mai puţin frecventată, e drept, dar indiscutabilă. De-aici decurg, de altminteri, liniile de forţă ale volumului. Am citat două poeme aşa-zicând nodale. Nu singurele citabile, dar meritând să fie reproduse înaintea altora.
Unii vor pune, poate, începutul Uneltelor de dormit (conţinând secvenţe în cea mai mare parte a lor potatorice) sub semnul Cărţii Alcool, a lui Ion Mureşan. În primă instanţă, autorul însuşi a cochetat cu ideea un asemenea raport onorant. O variantă mai veche a unuia dintre poemele de-aici încheindu-se cu o provocare amicală: mury, fereşte-te!. Între timp, versul acesta a fost abandonat. Nu-i greu de presupus de ce. Pentru Ioan Es. Pop, alcoolul are un regim ignobil. Are valenţe negative. Nu solidarizează, ci însingurează. E o unealtă de adormit remuşcările:
„o, da, anul omului tocmai se-nnoieşte./ numai că va fi mai lung ca alţi ani,/ deci de aceiaşi bani voi bea mai puţin ca anul trecut/ şi cu doza înjumătăţită cum să te mai rogi/ cu aceeaşi ardoare şi cu ardoarea înjumătăţită cum să mai speri la mântuire/ şi fără mântuire cum să mai crezi că-ntr-o zi/ duhovnicul va reveni şi te va lua de mână şi te va duce acolo unde/ nu-i dependenţă, cheltuială şi suspin.” (pp. 9-10)
Mai puţin reuşit, în acelaşi calup iniţial (p. 15), e un poem care nu face decât să lungească epic o celebră epigramă a lui Coşbuc. Uneori, sub presiunea uneltelor, se vede treaba, adoarme şi spiritul critic. Şi nu-i un caz unic. Mai există în carte câteva asemenea momente de paloare, ilustrate de texte slăbuţe.
În general însă, somnul remuşcării naşte imagini splendide. Ceea ce urmează după „lumină cu vene aurii şi groasă ca funia” (p. 27) e minunat. O constatare formulată de nici cinci versuri (dar cât de dense!) are irizări de capodoperă: „un fir de nisip înfăşurat într-o sută de piei de vită,/ transportat în miez de noapte din siberia/ până la marea moartă şi lepădat pe plaja/ plină de nisip, atâta ne-a fost dat să fim.” (p. 63)
Când presiunea devine, aici, insuportabilă, Ioan Es. Pop îşi construieşte un dincolo din reziduurile realităţii. Jumătate geografic, jumătate metafizic, acesta dă titlul (dar şi măsura) ultimului ciclu din carte.
Cam atât la o primă vedere. Despre Ioan Es. Pop ar mai trebui spus un lucru important. Anume acela că a reuşit să-şi fixeze un stil. Un set numărabil de mărci verbale proprii. Ordinea cuvintelor, într-adevăr, dar şi subtila distribuţie a accentelor contribuie la aceasta. (Tonul despre care vorbeam mai sus.) Sunt puţini poeţii care izbutesc asta. Ioan Es. Pop e printre cei aleşi. Lui şi numai lui îi sunt specifice anumite construcţii, anumite întorsături, tot atât de imprevizibile ca acelea ale amprentelor digitale. Chiar şi în mijlocul banalităţii, monograma e vizibilă. O mostră e de-ajuns:
„dar când ne-am arătat lângă şosea,/ cei treji ne-au spus că el deja trecuse/ şi că trecuse-atât de dimineaţă,/ încât nici nu-l putuseră vedea.” (p. 58)
Scrisul lui Ioan Es. Pop se recunoaşte dintr-o mie. Un ciclu din carte se numeşte potriviri după alecsandri & co. Sunt, aici, un fel de pasteluri dark, morbide şi infinit tensionate. Şi, deşi pleacă totdeauna de la versuri arhicunoscute, abia modificate („zi cu stele, ger cu neguri, hai iubită la primblare”, spune el într-un rând), nu se poate vorbi de pastişă. Ci, cel mult, de aglutinare. Controlul tehnic e desăvârşit. Şi, pe cât e de desăvârşit, pe-atât de greu sesizabil.
E drept că, în asemenea cazuri, există un risc major. Acela al manierei. Nu cred însă că Ioan Es. Pop are de ce-şi face griji, maniera fiind, vorba cuiva, subiectivitate fără personalitate.
Or, Unelte de dormit e cartea unui extraordinar poet. Am mai spus-o? O mai spun o dată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara