Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

scripta manent:
Alte definiţii critice de Alex. Ştefănescu

ŞTEFAN CAZIMIR. Personaj inclasificabil şi derutant, care îşi rosteşte glumele cele mai trăznite pe un ton grav şi având o privire fixă, om delicat şi prietenos, capabil să devină pe neaşteptate caustic, bun cunoscător al istoriei literaturii române atras însă mai curând de jocurile de cuvinte decât de solemnitatea comunicărilor ştiinţifice (care practicate de el ar căpăta o tentă parodică), Ştefan Cazimir a ajuns în Parlament ca preşedinte al unui partid fictiv, votat de alegători în glumă. Iar în Parlament i-a cucerit pe deputaţi şi senatori citindu-le din Anton Pann, autor de care ei probabil nu mai auziseră, judecând după exploziile de entuziasm cu care reacţionau la aceste lecturi.

VITALIE CIOBANU. Intelectual de elită şi patriot lucid, care urmăreşte atent evoluţia situaţiei din Basarabia şi este la curent cu ce se întâmplă în lume, Vitalie Ciobanu stă de veghe, 24 de ore din 24, ca şi cum ar fi o instituţie, şi nu un observator solitar.
Din nefericire, el se străduieşte să-şi standardizeze afirmaţiile, înscriindule în perimetrul a ceea ce americanii numesc political corectness. Această preocupare – oarecum obligatorie pentru un avocat internaţional al poporului său – îl costă. Textele pe care le scrie, deşi aparţin unui scriitor foarte înzestrat, tind să ajungă limfatice, ca textele lui Gabriel Andreescu.

LIVIUS CIOCÂRLIE. Cineva s-ar putea întreba cum se împacă proverbiala apatie a lui Livius Ciocârlie cu agitaţia sa din viaţa zilnică, minuţios descrisă în paginile de jurnal. De fapt, prezenţa acestui personaj la cozi, în redacţii, la şedinţele de la facultate reprezintă o dovadă în plus a nepăsării sale absolute, a sentimentului zădărniciei oricărei iniţiative. El nu participă, ci se abandonează cursului vieţii. Refuzul pretinde energie, ca orice altă acţiune.
Este straniu şi de neuitat acest spectacol al aparentei participări la viaţă, pe care ni-l oferă, prin jurnalul său, Livius Ciocârlie. În timp ce-l urmărim, ne gândim, prin cine ştie ce asociere de idei, la un manechin ridicat, împins, îmbrăcat, aşezat într-o vitrină de către lucrătorii dintr-un magazin.

BARBU CIOCULESCU. Nu există articole politice mai caustice decât acelea ale lui Barbu Cioculescu. Dar toate sunt scrise într-un stil de o desăvârşită eleganţă. Barbu Cioculescu ne face să ne aducem aminte de acel personaj pitoresc din unele filme de western – pistolarul cu costum şi cravată, care îl salută pe adversar înainte de a-l împuşca, iar după ce îl împuşcă îşi şterge pistolul cu o batistă de mătase.

DENISA COMANESCU. Ca document sufletesc, poezia Denisei Comănescu din anii optzeci înregistrează momentul trecerii de la ingenuitatea unei fete care încă se joacă cu păpuşile la luciditatea unei femei mature. Este o trecere bruscă şi într-o oarecare măsură dureroasă. Noaptea magică a copilăriei se subţiază, devine albăstruie şi lasă în cele din urmă locul unei lumini matinale triumfătoare şi devastatoare. Trezită din luma poveştilor ei, femeia-copil se simte în bătaia soarelui ca sub lampa de birou a unui anchetator cosmic.

IOANA CRACIUNESCU. Ioana Crăciunescu e Ondine a lui Giraudoux. Ea ignoră protocolul comunicării (care cuprinde formule retorice obligatorii, jocuri de aluzii, tabu-uri) şi se exprimă direct, provocând cu fiecare enunţ un scandal (virtual).

NICHITA DANILOV. Nichita Danilov are o fantezie inepuizabilă, asociată în mod neobişnuit cu o seriozitate maximă, ireductibilă, aproape sumbră. El sculptează fluturi în marmură neagră.

ANDREEA DECIU. Mintea ei funcţionează – încă din studenţie – ca o maşină de evaluat şi interpretat texte, care nu poate fi influenţată nici de sentimentalism, nici de teamă, nici de perspectiva obţinerii unor avantaje. Ca o maşină în sensul infailibilităţii şi nu în acela al lipsei de personalitate. Când colabora la România literară, aşteptam cu nerăbdare fiecare nou comentariu al Andreei Deciu, dornic să aflu dacă rezistă şi cum rezistă scriitori pe care mizasem de-a lungul carierei mele de critic. Mi-ar fi plăcut să văd trecând prin această minunată maşină chiar şi texte neliterare, cartea de telefoane sau mersul trenurilor, pentru a-i măsura performanţele.

PUŞI DINULESCU. Puşi Dinulescu a involuat ca scriitor. De la o superficialitate agreabilă a ajuns la incoerenţă, vulgaritate şi plăcerea de a denigra. Comentând într-o carte de 344 de pagini Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, el seamănă cu o babă rea care îl afuriseşte pe şoferul unui autobuz pentru că n-a oprit în staţie.
Nicolae Manolescu n-a oprit ca să îl ia în Istoria sa. Drept urmare, revoltat (dar declarând, cu vizibilă ipocrizie, că este revoltat de absenţa altor scriitori), Puşi Dinulescu („Dumitru Dinulescu”, pe vremea când era mai rezonabil) îl numeşte pe critic cum îi vine la gură (la stilou, la computer etc.).

BEDROS HORASANGIAN. Citim romanele lui Bedros Horasangian cu interes, dar la sfârşit regretăm că le-am citit. Oare de ce le-a scris Bedros Horasangian? Şi cum se face că în timpul lecturii avem mereu impresia că urmează să ni se comunice ceva important, deşi nu ni se comunică absolut nimic?

EMIL HUREZEANU. În a doua jumătate a lui decembrie 1989, postul de radio „Europa Liberă” a intrat într-o stare de alertă fără precedent, ţinându-i la curent pe români zi şi noapte cu ce se întâmpla în România. Dacă nu exista acel dispecerat al informaţiilor, conştiinţa de sine a ţării ar fi rămas multă vreme fragmentată şi scufundată într-o ceaţă de presupuneri.
Dintre vocile de neuitat care au răsunat atunci, una era a lui Emil Hurezeanu, poet de o remarcabilă inteligenţă artistică, metamorfozat din propria-i voinţă într-un publicist militant. Îmi aduc aminte foarte clar cum vorbea Emil Hurezeanu în acele momente. Era surescitat, dar, în loc să se isterizeze, îşi accelera relatarea şi o făcea mai eficientă ca oricând. Semăna cu un supercrainic care ar fi transmis în direct un meci de fotbal dintre Infern şi Paradis.

ANGELA MARINESCU. Dorinţa poetei – un fel de nesaţ care frizează nebunia – este să ajungă, cu intensitatea trăirilor, acolo unde n-a mai ajuns nimeni, cu orice preţ, chiar şi cu preţul unei autoincendieri a conştiinţei. Sinceritatea pe care o practică are ceva sfâşietor. Iar decenţa de care vorbea Nicolae Manolescu nu este decenţă propriu-zisă, ci o înălţime spirituală care înnobilează indecenţa, ferind-o de orice cădere în proza vieţii.
De fapt, poezia Angelei Marinescu este fundamental indecentă, un streaptease metafizic, o dezbrăcare în văzul lumii de ceea ce opacizează fiinţa.

DORIN TUDORAN. Mereu lucid, Dorin Tudoran a devenit în mod fatal indezirabil pentru regimul comunist, care cultivă mistificarea. Dar poetul îi incomodează nu numai pe susţinătorii comunismului, ci şi pe mulţi alţii, aproape pe toată lumea. El nu se solidarizează euforic nici cu anticomuniştii, pentru a sărbători prăbuşirea comunismului, ci îi priveşte critic şi pe ei. În orice împrejurare, refuză să se îmbete cu iluzii.
Inclusiv pe sine se judecă exact, cu o obiectivitate inumană, ceea ce inspiră respect, dar şi teamă şi chiar un fel de aversiune, ca un indiciu că judecătorul nu va face nimănui vreo concesie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara