Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Alte premii literare franceze: FÉMINA de Adriana Bittel


Camille Laurens, "Dans ces bras-là" (Ed. POL)


În sfîrşit un nume care n-a fost o surpriză: Camille Laurens e o scriitoare cunoscută, cele trei romane ale sale, Index (1991), Philippe (1995) şi Viitorul (1998), toate publicate la POL, avînd un apreciabil succes de librărie şi multe ecouri critice favorabile. Anul trecut, ea a publicat un eseu intitulat Unii, în care, pornind de la o frază scrisă de Samuel Beckett la bătrîneţe - "Cuvintele au fost singurele mele iubiri. Unele", mărturisea: "Nu, cuvintele nu sînt singurele mele iubiri. Iubesc deopotrivă bărbaţii, copiii. Unii." În cazul iubirii pentru cuvinte, Camille Laurens nu poate distinge care e obiectul şi care subiectul acestei pasiuni. În schimb, în romanul ce a întrunit acum voturile juriului Fémina lucrurile sînt clare: obiectul şi subiectul cărţii îl reprezintă bărbaţii, toţi bărbaţii din viaţa unei femei cuadragenare - bunic, tată, unchi, profesori, fiu, frate, soţ, amanţi, prie-
teni, şefi, colegi, editor. Printr-o bine calculată construcţie narativă, Camille Laurens depăşeşte capcanele autobiografice şi compune un roman cu intrigi şi numeroase personaje exclusiv masculine, disimulînd de fapt portretul unei femei. Bărbaţii sînt mulţi în roman, ea e unică şi stăpîna jocului, fiindcă "îi povesteşte" pentru a-şi seduce cititorul (presupus bărbat). Acesta e destinatarul romanului, "destiné à se taire", dar simţit ca o prezenţă stimulatoare.
Volumul începe cu scena în care o femeie matură, angrenată într-un proces de divorţ şi în scrierea unui roman, zăreşte de la masa cafenelei un trecător care-i place. Bucuroasă de noua ei libertate şi disponibilitate, îl urmăreşte, află că e psihanalist, se programează la cabinetul lui şi decide să-i trezească interesul, vorbindu-i despre bărbaţii din viaţa ei de pînă la 40 de ani. O serie de capitole aparţin povestirii la persoana a III-a - o axă orizontală cu toţi aceşti bărbaţi întîlniţi în viaţă şi faptele lor, alternate cu monologuri la persoana I ale eroinei ce împrumuta numele autoarei, Camille, şi care analizează în plan vertical semnificaţiile tuturor întîmplărilor. Cei despre care vorbeşte şi cel căruia îi vorbeşte, psihanalistul, necunoscutul dorit a fi eroul unei aventuri viitoare au ca verigă persoana acestei femei mult interesate de sexul opus, care i-a determinat viaţa. Diseminaţi în scurte capitole separate, ca şi cum Camille n-ar putea să-şi revadă trecutul decît discontinuu, printre numeroşii bărbaţi ce-şi joacă rolurile în roman se amestecă şi nume precum Vronski, Frédéric Moreau, colonelul Chabert, Aschenbach - personaje din cărţile pe care naratoarea le iubeşte şi care i-au influenţat imaginarul.
Subiectul atrăgător, subtilitatea compoziţională, stilul colorat şi alert au făcut din Dans ces bras-là (titlu inspirat dintr-un cîntec al lui Guy Béart) un concurent serios la premiile literare ale toamnei. Iată doar cîteva din părerile criticilor, dinainte ca juriile să înceapă deliberarea:
"Interesul romanului stă în subiect, în calitatea compoziţiei şi scriiturii, dar mai ales în tonul pe care Camille Laurens vorbeşte despre feminitate, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, luaţi ca indivizi: fără înverşunare şi exagerări, fără părtinire, nici ca victimă, nici ca muiere bărbătoasă" - Daniel Martin, în "Magazine Littéraire" din octombrie.
"Camille Laurens scrie simplu, natural, cu calmul ce o caracterizează, o frază inadmisibilă dintr-un anumit punct de vedere: "Iubirea nu e o relaţie socială". Particulara vibraţie a cărţii sale, calitatea ei literară eminentă ne fac pe moment să-i dăm crezare. Chiar şi numai pentru asta, ea merită elogii" - Patrick Kéchichian, "Le Monde des Livres", 1 septembrie.
"Cu un condei sigur şi bine stăpînit, care înlănţuie cu alegreţe scurtele capitole, Camille Laurens se distrează cu subiectul ei, cîntînd pe toată gama, jucîndu-se cu tot repertoriul sentimentelor, de la ironie la tandreţe/.../ Bărbatul, pe rînd erou şi victimă, sublim şi lamentabil, dar niciodată decepţionant, ocupă toate rolurile, toate paginile, toate frazele. Femeia care iubeşte bărbaţii scrie pentru ei, pentru a le spune că îi iubeşte/.../ Dintr-o idee destul de vagă, căreia i-a dat trupuri şi chipuri, dintr-un proiect fără lirism pe care l-a colorat cu umor şi amor - Camille Laurens a făcut unul dintre romanele cele mai atractive ale anului" - Dominique Bona, "Le Figaro Littéraire", 14 septembrie.



MÉDICIS

Yann Apperry, "Diabolus in musica" (Ed. Grasset)


Tînărul scriitor (n. 1972) e la al treilea roman, dar pînă acum a trecut aproape neobservat în valul de romancieri ce inundă an de an librăriile franceze. Poate şi fiindcă, spre deosebire de colegii săi de generaţie, nu e tentat de contestaţia şocantă, artificii ludice, mizerabilism, dezorientare spirituală şi sexuală, ci de temele romaneşti cele mai ambiţioase - creaţia, viaţa, moartea, iubirea şi de construcţia narativă cu profunzimi simbolice şi rafinamente livreşti. O voce de cap, nu de piept, destinată nu stadionului, ci saloanelor literare. Cel puţin, aşa am dedus din recenziile care nu lăsau să se înţeleagă că Diabolus in musica ar avea vreo şansă să iasă, ca un diable à resort, în vitrina marilor premii literare franceze.
Dacă în "Lire" din octombrie romanului nu i se rezervă decît o notiţă de cîteva rînduri şi e cotat cu două puncte din patru (în timp ce Camille Laurens se răsfaţă pe o întreagă pagină cu poză şi e evaluată cu trei puncte), cronicile din "Le Monde des Livres" - 6 octombrie şi mai ales din "La Quinzaine littéraire" nr. 793 sînt mai generoase, deşi nu lipsite de unele rezerve. Din ele am înţeles că Diabolus in musica e un roman iniţiatic, eroul-narator, Moe Insanguine, bîntuit de tema deposedării de sine, străbătînd drumul de la descoperirea muzicii, ca balsam al rănilor familiale, în copilărie, la compunerea propriei muzici, Balada ad vitam aeternam, "piesă pentru orchestră de cameră şi metronom în două mişcări opuse şi sincrone", sinonimă cu o eliberare interioară. Orfanul Moe e fructul iubirii efemere dintre o moştenitoare bogată, ce moare la naştere, şi un vînător barbar şi taciturn, obsedat de un mistreţ fabulos, un soi de căpitan Ahab ce-şi găseşte sfîrşitul după ce îl răneşte pe acest "mistreţ cu colţi de argint". Copilul are revelaţia muzicii în biserica domeniului familial, unde organistul Paolo Durante, făcînd legătura dintre muzica marilor clasici şi jazz, îşi dă frîu liber trăirilor complexe. Alte întîlniri hotărîtoare pentru Moe - colegul său de la Conservatorul din Roma, Lazarus Jésurum, maestrul Annibale Merlini care vrea să impună propria concepţie academică despre muzică, Arsène Othely - cîntăreţul de cabaret transsexual - îi prilejuiesc lui Yann Aperry tot atîtea portrete ale unor fiinţe torturate, realizate cu acuitate psihologică. Moartea îi atinge într-un mod enigmatic (şi evident simbolic) pe toţi aceşti prieteni ai lui Moe, care îi asculta compoziţia "ad vitam aeternam". Ca şi naratorul compozitor, fascinat de jazzul care aduce în universul clasic, minat de convenţii, al muzicii, viaţa cu pulsiunile, sincopele, excesele ei, Apperry îşi compune romanul improvizînd ca un virtuoz pe tema idealului urmărit obsesional în viaţă şi în artă, un ideal care cere sacrificiul suprem.