Alex Văsieş,
Oana Văsieş,
Editura Charmides,
Bistriţa, 2016,
63 pag.
Poetica celuilalt volum din 2016 al
lui Alex Văsieş era conturată chiar
în textul eponim: „Instalaţia cu
lumini albastre, o văd seara înainte/să
adorm, e mai puternică decît mine./Îmi
va rezista. O închid în beci o sută de
ani şi ea/tot va lumina. Eu o văd seara
cînd mă uit în sus./Eu nu voi mai lumina
din persoana mea.//Numai să apară cineva
să mă răsfeţe,/să-mi facă plăcerile retorice,
în scurt-/circuitul neînţeles şi de asta
îngrozitor în creştet./Scut energetic pentru
un băiat supradotat care nu/iese în lume.
Şi care nu sînt eu.” (Instalaţia) Aveam
acolo conştiinţa unui fel de autism care
periclita discursul, a unui eu care s-a
predat defetist eonului contemporan.
Scufundat la limita vizibilităţii, gonflat
de inextricabile, depăşit de realitate, eul
era aproape mat, inclusiv pentru el însuşi.
În placheta Oana Văsieş, procesul de
opacizare e dus până la capăt şi e anunţat
atât de perechea ambigenă autor-titlu
(nu importă aici implicaţiile biografice),
cât şi de ruptura stilistică dintre cele două
secţiuni. Ermetism, paratactic, neoavangardism,
efect holografic spontan
al imaginilor (în locul interesului pentru
senzaţiile simbolizate de ele) – cam aşa
s-ar putea caracteriza prima secţiune.
Ceea ce contează e doar ceea ce se susţine
vizual, doar „ţiuitul cald dinăuntru”,
nu şi melodia. E o poezie-colaj, bazată
pe asocierea stranie dintre regnuri, o
poezie în care cuvintele caută obsesiv nu
coerenţa mesajului, ci antonimia, paradoxul.
Principiul e digital, imprevizibil ca-n
Instalaţia, doar că de data asta mecanismul
funcţionează ca să oblitereze şi mai
puternic referinţele clare, prea convenţionale.
„Realitatea moale şi insalubră” poate fi
reglată oricum, din setări, dintr-o omnipotentă
„Reţea” transpersonală sau din butoanele
unui „late night-show”, în care nu se ştie
ce va dezvălui sacadarea intenţionată a
luminilor sau rotirile bruşte ale
potenţiometrelor. Eul poetic, excedat de
povara tuturor modernităţilor, dispare
deleuzian sub „sictirul subiectului
nesatisfăcut”, lăsând să vorbească
doar „miezul pupilei”, şi aşa se explică
de ce nu există niciun peisaj dominant,
care să alcătuiască vreun fundal. Sunt
frânturi din toate, alcătuind un imaginar
hermafrodit, o combinatorică a senzaţiilor
tactile-sonore-vizuale, deplasate pe plaja
largă dintre rural-urban, celest-terestru,
extim-intim, real-digital. „Cronometru”
şi „minune” sunt bornele ce deschid şi
închid, relevant, la un moment dat, un
poem. Iată exemple în care am subliniat
cuvintele din câmpuri lexicale voit distanţate:
„Prima afacere/compactă/şi care e
blocaj/prăbuşire în mortar/ticăit necesar
introspecţiei şi vibraţio/în zonă fină de
autism”; sau: „în grădină cad prune/ca
grindina/cineva cu o bâtă în mână şi cu
tricou rock/râde şi se uită mai departe”.
Atunci când apare, metafizica e expediată
în formulări vagi („îngăduinţa superioară”,
„un fior de nicăieri”, „ordine şi har”),
sunt rare şi zonele de concret („prietena
mea sapă o groapă/pe tricou transpiraţia
delimitează şoldurile/o pată mare ca o
mască topită pe abdomen/soarele bate
tot mai tare”), iar lipsa titlurilor dă impresia
unui megapoem compact, mozaicat,
un „flux masiv şi diferenţiat”, aglutinat
din flash-uri disparate şi impersonale.
A doua secţiune (are titlu: Fete din
România) e expresionistă, senzaţiile
explodează refulat, discursul e mai colocvial,
mai relaxat, mai referenţial. Atât cât
există, neo-avangardismul e soft, poetul
face un pas înapoi înspre primordial
(zăpada, soarele, liniştea, pădurea, noaptea),
apar câteva personaje tinere care se mişcă
într-un peisaj recognoscibil, cu o toponimie
antică, de unde tonul ceremonios. Asumarea
făţişă a unui eu feminin („M-am simţit
înălţată într-un mod teribil”) ambiguizează,
din nou, dar, simultan, amplifică grila
afectivă (se-ntâmplă câte-o plimbare, o
întâlnire, se face dragoste, se declară
sentimente), perspectiva devine tandră,
apropiată de potenţialul estetic al lucrurilor
simple, care trezesc „vibraţia interesului”.
„Diviziunile şi contradicţiile reale ale
acestei lumi” sunt rezolvate printr-o
interioritate fantastă, imponderabilă,
securizantă („Un băiat care stă la ţară/Şi
când nu e la ţară/Cercetează înăuntrul
lui/Îngeri aurii pe fundal albastru”). Nu
ştiu dacă această întoarcere la coerenţă
e ironică sau doar afirmă pur şi simplu
o diversitate imaginară, egal valabilă
cu cea din prima parte. După jocurile
iniţiale cu antitezele, tipice, altfel, unei
supermoderne „instalaţii”, poetica volumului
se încheie retro. Şi asta poate nu-i
chiar atât de surprinzător, pentru un
eu ambigen.
Între colegii post-douămiişti (Vlad
Drăgoi, Radu Niţescu, Vlad A. Gheorghiu,
Ştefan Baghiu), Alex Văsieş pare cel mai
experimentalist, cel mai puţin dispus să
se lase prins de previzibilităţi. Să sperăm
că nu a epuizat terenul, căci Oana Văsieş
e o carte de poezie absolut frecventabilă.
