Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
America literară (2) de Mircea Mihăieş


Lindsay Waters nu şi-a ascuns deloc intenţiile atunci când a decis să gireze scrierea unei noi istorii literare. În momentul intrării la tipar a lucrării, el anunţa, fără emfază, dar si fără a glumi câtuşi de puţin: „Cu modestie vorbind, ceea ce-mi propun e să transform ştiinţele umaniste."

Am văzut părerea lui Waters despre „starea umanioarelor": declasate, condamnate la irelevanţă şi la dezinteresul cititorului, tehnicizate până la ermetism, supuse modei şi superficialităţii ale căror unic scop este promovarea academică. Într-un cuvânt, ele au atins pragul putrefacţiei. Din acest punct de vedere, atât Greil Marcus, cât şi Werner Sollors sunt alegeri atent cumpănite. Primul a strălucit în scrierea unor cărţi despre Bob Dylan ori Elvis Presley, despre rock and roll ori despre relaţia dintre film şi politică. Al doilea, profesor american de origine germană, venea cu experienţa studiilor inter-rasiale - o cerinţă obligatorie când e vorba de cultura americană -, dar nu s-a aplecat în mod sistematic, în afara unor studii despre Mark Twain, asupra autorilor „canonici."

Cu toate acestea, Lindsay Waters a decis să le încredinţeze coordonarea Istoriei, pentru că identificase în scrisul lor ceva ce lipsea marii majorităţi a „academicilor" cu care intrase în contact: scriau despre lucrurile care-i pasionau şi nu erau prizonierii perspectivelor înguste, dictate de ruşinoasa dependenţă de „programul de cercetare" al catedrei. Probabil că un titlu la fel de bun al cărţii ar fi fost „Istoria eseistică a Americii literare." Fiecare capitol în parte e un eseu pe temă dată, o exersare subiectiv-inteligentă a talentului autorului de a-şi vinde cât mai scump marfa. Deşi păstrează criteriul istoric, acesta se reduce la dispunerea relativ cronologică a subiectelor şi evenimentelor. Altminteri, în interior, avansăm ca într-un labirint de nume, evenimente şi situaţii culturale selectate într-o modalitate care combină „roata norocului" şi „ruleta rusească." Intrarea în selecţie ţine de hazard (un hazard atent controlat!), supravieţuirea ţine de miracol!

Cartea este şi nu este o istorie a literaturii americane. Înainte de orice, volumul e o amplă scriere epică, o poveste a Americii văzută prin fragmente de literatură. Eseurile propriu-zise sunt prinse în copcile unor date şi în rama unei sumare descrieri. Iată câteva exemple: „1507. Numele «America» apare pentru prima dată pe o hartă"; „1740. Predicatorul itinerant George Whitefeld converteşte un membru al congregaţiei lui Johnathan Edwards"; „30 iunie 1821. Junius Brutus Baath aduce interpretarea romantică în America"; „1850. Nathaniel Hawthorne îşi mărturiseşte dorinţa «de a ucide publicul»"; „1912. Crescut de maimuţe, un lord britanic cucereşte lumea"; „1944: Dreptul la odihnă, recreere şi aventură"; „1956. Chuck Berry înregistrează o declaraţie de independenţă culturală"; „11 septembrie 1965. Un articol de ziar acuză că «editorii au participat la o lobotomie culturală.»" „31 martie 1981. O «femeie de culoare între două vârste» apare pe coperta revistei Newsweek"; „1995. Preşedintele Clinton vorbeşte cu familiile victimelor atacurilor cu bombă din Ocklahoma: «Aţi pierdut prea mult, dar nu aţi pierdut totul. Şi aveţi cu siguranţă America»."; „2001 «Camarazi, nu fiţi în doliu»."

Unele din propoziţiile de mai sus au legătură directă cu subiectul eseului, altele sunt menite doar să trimită la contextul public mai larg în care e plasat comentariul literar şi cultural. Multe contribuţii se revendică de la spaţiul istoric pur, excelând în prezentarea sintetică a unei epoci sau a unor evenimente ce depăşesc cadrul literar propriu-zis. Intenţia autorilor, atent supravegheaţi, pentru coerenţă şi - atât cât se poate - omogenitate stilistică de Marcus şi Sollors, e vizibilă în fiecare pagină: ceea ce-i interesează e şiistoria Americii prin prisma subiectivă a literaturii, şi nu doar o istorie literară propriu-zisă.

Trebuie subliniat faptul că ne aflăm în faţa unei cărţi care-i va deruta pe cei dornici să se instruiască la minut, să-şi facă o imagine rapidă şi superficială. Dacă refuză cu obstinaţie un lucru, A New Literary History refuză platitudinile de tip „enciclopedie academică." Cartea e gândită în aşa fel încât să incite la dialog, să propună puncte de vedere şi nu să elucideze definitiv mistere mai mult sau mai puţin literare. Ca s-o poţi citi, e nevoie să fii tu însuţi informat, să fii capabil de reacţii, să selectezi ceea ce-ţi foloseşte şi să respingi inevitabilele parti-pris-uri de natură ideologică sau culturală. Doar astfel te vei bucura de posibilitatea de a parcurge un material de o incredibilă bogăţie şi diversitate.

„A New Literary History of America începe devreme, în secolul al şaisprezecelea; secolele al nouăsprezecelea şi al douăzecilea domină povestea pe care o spune, şi aceasta e povestea unei naţiuni autocreate, care în multe privinţe şi-a precedat societatea. Literatura ei n-a fost moştenită, ci inventată...", susţin editorii în Prefaţa cărţii. Până la un punct, au dreptate, şi anume partea referitoare la felul în care s-a născut şi s-a dezvoltat societatea americană. În privinţa culturii, lucrurile stau, totuşi, ceva mai nuanţat: oricâtă bunăvoinţă am avea, până în secolul al nouăsprezecelea, cu câteva excepţii, literatura americană a urmat destul de servil modele şi stilurile europene, îndeosebi cele britanice. E greu să negi, de pildă, puternicul filon „victorian" care a brăzdat, aproape de la un capăt la altul, literatura americană a veacului al nouăsprezecelea. Doar vocile unor Mark Twain, Herman Melville şi Walt Whitman corespund ideii de „inventare", de „întemeiere" despre care vorbesc Greil Marcus şi Werner Sollors.

Fireşte că aici nu e vorba de „protocronism", de ambiţia de a descoperi, cu orice preţ, întâietatea şi originalitatea. E mai degrabă o exhortaţie cvasi-obligatorie atunci când porneşti într-o aventură de asemenea proporţii şi atât de îndelungată (finalizarea proiectului a durat patru ani). Ceea ce nu înseamnă că ne aflăm în faţa unei încercări de rescriere a adevărului istoric. E vorba de o „reexaminare", din perspectiva unor profesionişti, pentru profesionişti, a experienţei americane privite „prin lentilă literară, lucrul disputat fiind limbajul, în multiplele sale forme. De-a lungul cercetării, au fost căutate acele puncte temporale sau de imaginaţie în care s-a schimbat ceva, când ceva ce fusese mai înainte imposibil a prins fiinţă, când au fost ridicate noi întrebări, când ceea ce înainte părea imposibil ajunge să pară necesar şi inevitabil."

Încă mai precis, în intenţia editorilor, cartea e o istorie culturală, „o istorie a Americii în care literatura înseamnă nu doar ceea ce e scris, ci şi ceea ce e rostit, ceea ce e exprimat, ceea ce e inventat, indiferent de formă."