Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
America nu crede în lacrimi de Iulia Iarca


Volumul de poezie al lui Marius Oprea, America! America! respiră, în ciuda renumelui când optzecist, când nouăzecist al poetului, o sensibilitate cu desăvârşire douămiistă. Aerul de confesiune organico-lirică, pe care tinerii poeţi douămiişti şi l-au însuşit cu discreţie, pătrunde şi în poezia lui Marius Oprea. Atenţia încordată până la halucinaţie asupra propriului trup şi a propriilor mişcări interioare este binecunoscută tinerilor poeţi români. Iar Oprea adaugă acestor tipicuri contemporane o doză proprie de melancolie - însă lipsită, din fericire, de orice urmă de patetism - şi o muzicalitate foarte plăcută.

Cum se face că autorul Marius Oprea reuşeşte să fie un important cercetător al istoriei contemporane, scriind volume documentare foarte convingătoare despre istoria perioadei comuniste (a publicat de curând volumul semidocumentar foarte bine primit de specialişti Şase feluri de a muri) şi să fie - totodată - un poet cu o sensibilitate de poet? Atunci când abordează chestiuni politice, trecute sau prezente, ia o atitudine serioasă şi creditabilă, iar când scrie poeme este un poet care trăieşte liric. Aşadar, se pare că Marius Oprea şi-a consolidat un renume de autor, dar cu două roluri întru totul deosebite şi care nu se influenţează reciproc.

America! America! este un volum notabil, proaspăt şi care - în ciuda titlului - nu prea are legătură cu America. Fireşte, veţi spune, că poeţii îşi construiesc nişte spaţii numai ale lor pe care le numesc într-un mod arbitrar, după gustul şi inspiraţia lor. Şi că ar fi o naivitate ca noi, cititorii, să cautăm în cartea lui Marius Oprea tocmai America, acea ţară pe care chiar şi în mod obiectiv o vedem confuz de la o asemenea depărtare. Nu este nici măcar America lui Alain Ginsberg, fiindcă de aceea se apropie mai mult România lui Ianuş, decât America lui Marius Oprea. De fapt, în această carte, autorul scrie Despre tristeţe, Despre putere, cu Pauză de respiraţie între Solo de tamburină şi Cimitirul elefanţilor. Iar America (pentru că trebuie să aflăm cine e America!) este "America mea, dorinţa fierbinte de a avea o femeie,/ acolo pe o saltea, / sub un deal tot timpul verde şi plin de păpădii!" America are "acel miros amestecat de ţigări şi de vin" şi "tresaltă uşor / sub apăsarea mea nepricepută, spunându-mi: / Iubitule, mă dor sânii." America pare a fi, de fapt, marca erotismului bine reprezentat pe parcursul întregului volum.

Poezia lui Marius Oprea este delicată, misterioasă, când suavă şi feminină, când puternică şi masculină. Partea yang a spaţiului poetic este copleşită de dorinţa de a avea curaj, suferă când acesta lipseşte, se exprimă prin sonorităţi ascuţite, precise, aproape metalice. Această parte yang caută nopţile puternice, momentele când soarele e "încă un ou negru". Jumătatea yin este melancolică, are priviri scăldate în vise, iar tonul confesiv stăpâneşte şi sonurile muzicale exprimate, şi tonurile interne, apelând la numeroase aliteraţii unduitoare. Dar dincolo de această dualitate, în fond, universală, cartea este unitară, iar poemele urmează o continuitate vizibilă.

Acest volum cuprinde, pe lângă acele anxietăţi şi nelinişti specifice poeţilor contemporani, o adevărată poezie de dragoste. Nu este inspirată din maniera, atât de popularizată, a lui Eminescu, nici din cea a lui Shakespeare, nici măcar din cea a lui Mircea Dinescu. Ci este o poezie umană, de dragoste şi blândeţe, care reuşeşte să se distingă printr-o voce personală. Doar arareori, autorul simte enorm şi vede monstruos. În rest, totul este aşezat şi echilibrat. Nota care individualizează poezia lui Marius Oprea este faptul că, deşi se integrează foarte bine în curentul literar al timpului său, caută să manevreze substanţa poeziei cu o atenţie sporită. El ţine în palme, cu delicateţe, un nucleu poetic sensibil, personal şi emoţional şi priveşte acest gen literar într-un mod mai degrabă tradiţional, decât postmodern: "vreau să fiu ajutat, înţeles, ascultat... ezitând / între ură şi admiraţie, schimbând sila de sine / în dragoste - uite, când gândurile se împrăştie ca o / casă / din vis / tulbure poemul iese de sub bolovani trăgând după el / perdele / de lintiţă şi mătase, orăcăie./ Passons..."

Timpul, ca temă poetică foarte răspândită în literatură, este şi pentru Marius Oprea un generator de tensiune lirică. Şi se poate ca întreaga nostalgie care îşi aruncă nuanţele fumurii asupra poeziei lui Oprea să pornească din acel sentiment sufocant al trecerii timpului: "Prin şaptezecişinouă era cu totul altceva, atunci/ oasele pieptului au început să se lăr­gească,/ la cincisprezece ani / m-am îndrăgostit fără greutate, am şi plâns - între / timp / stăpânit se un morb ciudat alergam pe dealuri / descoperind vestigiile trecutului, descoperind libertatea / naturii, frunzele / putrede, muşuroaiele, zmeura, capricornii sub băligi / uscate / iar acasă oglinda îmi întorcea mutra cuprinsă de acnee / ca o înjurătură - şi totuşi / fata a consimţit să se sărute cu mine şi chiar / să-şi desfacă la piept cămaşa, stăteam / pe capacul unui closet / şi o ţineam în braţe, parcă totul / se petrecea undeva la un capăt, totul, mâinile, muzica, / arheologia, clavicula încă subţire / se îndepărtase. Doar sfârcurile mici tresăltau...// ... şi simt degetele / că adună încetişor între vârfuri faţa de masă: / nici măcar nu mă înfurii, e doar linişte amară, / Doamne / Dumnezeule, şi usturime - poemul ăsta e o căpuşă / mizerabilă. // Acum / au răsărit pe pulpe şi piept şi braţe fire negricioase ca / pe / o statuie de hârtie. / Mai beau, paharul se goleşte încetişor / cu mişcări răcoroase dragostea face semne din urmă, / tolănită / pe fânul cosit. Poate e oboseala / vocea înecată care îmi apleacă fruntea - mă poate / frânge?" Tot din perspectiva timpului este privit şi Alexandru Muşina, poetul optzecist care a sprijinit mişcarea braşoveană "maşcriistă" (din care a făcut parte şi Marius Oprea). Lui îi dedică un poem unde are, asemenea altor scriitori, ciudata bănuială că Muşina deţine secretul veşniciei: "Sângele tău se îngroaşă, prietenii mor sau dispar în / trecut. / Dar zâmbetul tău e veşnic, chiar şi frica asezonată/ de o privire sfredelitoare." Spun asemenea altor scriitori pentru că un lucru asemănător observă şi Ioana Pârvulescu în capitolul dedicat timpului din recentul volum Întoarcere în secolul 21. Într-o discuţie cu Alexandru Muşina, autoarea se nelinişteşte teribil aflând că, în vreme ce - pentru ea - timpul s-a comprimat şi momentele care înainte păreau o veşnicie s-au transformat acum în clipe care trec infinit mai repede, pentru Muşina, clipele şi veşnicia au rămas aceleaşi dintotdeauna. Oare să fi aflat poetul optzecist puterea de a opri timpul?

Poezia lui Marius Oprea are muzicalitatea visării şi a curgerii apelor. În America! America! întâlnim adeseori imagini cu o sonoritate palpabilă, care se repetă simbolic. Un asemenea refren este "clipa ce vine va fi rază în râu". Repetat pe tot parcursul cărţii, refrenul induce acea senzaţie hibridă pe care o avem în prezenţa amestecului luminii cu apa şi care naşte o substanţă din altă lume şi din alt timp, cu uşurătatea luminii şi greutatea apei. Puterea se află în celălalt talger, în balanţă cu nostalgia şi cu tristeţea: "Fiinţele create de Dumnezeu sunt înzestrate / cu puterea Lui şi acoperite de dragoste şi născute / din poftă şi durere. Apoi calea către putere se clădeşte / încet. Apoi zi de zi se aude un fel de clipocit de / departe. / E zăpada ascunsă a trupului. ş...ţ Cine nu vede puterea e orb. / Cine o ascultă e surd. Cine o poate privi o poate / descrie. / Cine nu o descrie e lacom. Cine e lacom / e prost: cum ai putea, culcat în iarbă, / să fii şi rădăcină şi coasă? // Armele nu sunt ale zeilor şi zeii nu au chipul victoriei / şi curajul nu este ultima lor masă / în găleata autopsierului. / Cine vede muşchii încordaţi ai mamei şi mândria / tatălui? / dulceaţa inimii?"

Volumul, remarcabil, America! America! conţine o poezie a zilelor noastre, a sensibilităţii omului de acum, însă respirând într-un timp lichefiat de puterea mi­tu­rilor.