Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Americanii (Tablă de materii) de Cosmin Ciotloş

Andrei Dósa, American Experience, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 2013, 64 pag.

La Andrei Dósa remarcam, în urmă cu doi ani, faptul că nu e sensibil la mode sau emulaţii. Poet foarte bun încă de la debut, acesta se încăpăţâna, notam atunci, să nu plătească tribut nici unui mentor mai rodat.

Venea, în literatură, emanând un soi de independenţă. (Iar dacă, prin forţa lucrurilor, critica l-a plasat în compania unui Dan Sociu, de pildă, afinitatea nu trebuie privită decât aşa, ca afinitate, şi nu ca descendenţă sau dependenţă). Inteligent şi dotat cu o bună intuiţie tactică, Dósa se delecta, în plus, cu mici artificii prin care să- şi deruteze cititorul. Cel mai frapant dintre toate era reprezentat de ultimul poem al volumului (care, de altfel, îi şi împrumuta parţial titlul) în care regimul cotidian şi direct al discursului lăsa locul unuia amplu, incantatoriu, melanj de furori apocaliptice şi de puternice veleităţi erotice. Ar fi fost de aşteptat (cel puţin eu la asta mă aşteptam) ca acest tonus amoros să dicteze discret măcar „ambreierea” unui volum ulterior.
Nu se întâmplă, însă, asta în American Experience. „Libertarianismul” stilistic al lui Dósa e atât de accentuat încât poetul ajunge să se delimiteze (pe cât se poate) inclusiv de propriile tabieturi. Nu mai există, aici, nici un poem de dragoste (iar cele care ar putea fi, la rigoare, interpretate astfel conţin, de fapt, nişte simple conjecturi pe teme sociale). Este şi cazul empaticului tatiana cântă-ne ceva, care se revendică mai degrabă dintr-un scenariu spectacular decât dintr-unul afectiv:
„când am cunoscut-o tatiana schimbase/ lenjeria dăduse cu aspiratorul curăţase baia/ după câteva mii de americani şi străini/ mă întrebam ce va face în dimineaţa/ plecării spre vermont unde se duceau şi ceilalţi basa/ să lucreze la negru în industria laptelui şi să plătească/ un comision de doi dolari pe oră rakeţilor/ de la manpower moldova singura modalitate/ de a obţine caimac în vermont ce va face tatiana/ înainte să-şi amestece fluidele corporale/ cu vreun redneck pentru a obţine cetăţenia/ va lăsa totul vraişte în camera de hotel unde/ au cazat-o sau va lucra profi/ aşa cum a făcut-o în camerele ocupate de străini?” (p. 30).
Altundeva, „îndrăgostirea” e mărturisită într-un singur vers şi pare să nu dureze mai mult de o clipă (p. 15). Fără urmări, fără reverberaţii, fie ele faste sau nefaste. Noua experienţă, transcontinentală, aduce cu sine alte urgenţe. Cel mai probabil în mod voluntar, Dósa abandonează unul câte unul toate reflexele locale. Dacă în prima carte, poezia lui era oricum una „rece”, lipsită de efuziuni sentimentale, în aceasta se poate vorbi chiar despre una pur şi simplu „îngheţată”, aflată la limita de sus a reportajului interior. Nu întâmplător, până şi cel mai personal poem de aici e unul în care voinţa însăşi e anulată, iar individul adoptă o postură, aşa zicând, minerală: „forfota portavioanelor/ pe încălţările mele de lucru/ muştele se pregătesc de decolare// oamenii vin se aşază lângă mine/ lasă în urma lor mucuri de ţigară/ hârtii înnegrite de cifre/ cu zerouri mari şcolăreşti/ sume în dolari macheta marelui oraş/ o bucată de plastic tocit/ de atâtea mângâieri şi atingeri// n-am niciun chef să mă ridic de aici/ mă uit în continuare la muşte/ ca la un documentar despre eficienţă” (p. 14). Dósa extrage din cele patru luni de viaţă în SUA (despre a căror autenticitate ne dă asigurări site-ul Editurii Cartea Românească) tot ce i se pare profitabil pentru literatura lui. În primul rând ca recuzită. Pretutindeni apar detalii specific „americăneşti” (aşa cum s-au impregnat ele în mentalul colectiv european): motociclete Harley, homari, Coca Cola, Huckleberry Finn, Holden Caulfield, spălătorii, cosmopolitism haotic, maşini Pontiac, bacşişuri eliberatoare. Sigur că, puse laolaltă, ele sună oarecum ready made, de nu chiar uşor snob, şi că numeric sunt atât de copleşitoare încât pun sub semnul întrebării coerenţa întregului.
Numai că, personal, întrevăd în scrisul lui Dósa (cel de ieri şi cel de azi) o fibră polemică. Prejudecăţile îl intrigă. Este motivul pentru care închid ochii la destule dintre defectele sau inegalităţile acestui volum. Acestea din urmă, sunt, oricum, semnificativ mai puţine decât momentele de excelenţă şi de precizie. Dósa opune America trăită aceleia livreşti, faţă de care cultura română a dezvoltat reacţii în fond naive (de admiraţie sau, dimpotrivă, de respingere semidoctă). Nu e nimic „literar” în experienţa lui Dósa în afară de calitatea literară a cărţii. Nu sunt întâlniri cu poeţi (mari sau mici), nu sunt participări, ca insider sau outsider, în cenacluri, nu sunt lecturi de nici un fel. (Iar dacă vor fi existat şi asemenea momente de răsfăţ, ele sunt trecute sub tăcere). E experienţă sută la sută, curăţată de impurităţi. Munca în restaurante, printre vase murdare şi detergenţi cu mirosuri necunoscute ocupă, ea şi numai ea, prim-planul. Nu din ignoranţă, fiindcă numai de ignoranţă nu-l suspectez pe autor. Mai curând din calcul. Dósa vrea să transcrie America lui, nu pe-a altora.
A doua preconcepţie cu care se răfuieşte volumul e legată de marota arhitecturii intime a poeziei. În cei opt ani de cronică literară m-am lovit adeseori de acest paradox: mai toate volumele demne de atenţie vădeau mai degrabă o acută preocupare pentru construcţie, pentru structură, pentru succesiune şi combinatorică, dar păreau mai degrabă indiferente la (să mi se ierte barbarismul) efecte. Fără să aibă nici un vers slab sau mediocru, poeme întregi rămâneau, totuşi, mediocre. Lucrate până la virgulă, ele trădau o frică pe care eu unul nu mi-o pot explica, mai ales în cazul celui mai permisiv (şi mai curajos) dintre genuri. Dósa riscă. S-ar putea antologa, în American Experience, secvenţele nu prea convingă toare (mai cu seamă din piesele lungi, de o pagină sau două). Numai că, eliminându-le, am face un troc dezavantajos, dând o serie de poeme bune pentru câteva poeme cel mult corecte.
Poezia nu „funcţionează” după un principiu al randamentului. Uneori remarcabilul şi amendabilul se întâlnesc şi comunică extrem de fragil: „separ tacâmurile nu mai deosebesc/ linguriţele de supă de linguriţele pentru desert/ cuţite înţepenite în dinţii furculiţelor/ furculiţe îmbârligate cu alte furculiţe/ mi-e frică de un nou val de clienţi/ japonezi europeni americani/ încleştarea dinţilor sub feţele relaxate/ ochii scăldaţi în lumina sepia a lumânărilor/ mestecă mestecă înghite/ mestecă mestecă înghite/ dinţi la fel burţi japonezi europeni americani/ văd un om care loveşte două pietre una de alta/ şi îmi doresc să fi rămas aşa să nu evolueze/ să nu inventeze societatea de consum/ să construiască maşini să extragă petrol/ de ce să fiu eu cel care alunecă înapoi la stadiul primitiv” (p. 23).
În sfârşit, o problemă pare să aibă Andrei Dósa şi cu fetişizarea ciclurilor în volumele de poezie. (O aveau şi junimiştii, care le considerau mai degrabă o scuză pentru bucăţile mai puţin izbutite). În această privinţă, dezacordul e dintre cele mai subtile, căci American Experience conţine, totuşi, trei grupaje: American Experience (care ar fi fost scris chiar acolo, dincolo de Ocean), Ultimul party cu americani şi Nueva York (puse în pagină după revenirea în ţară). Decizia de a repartiza poemele astfel nu e lipsită de o anume ironie. Mari diferenţe nu sunt între cele trei părţi. Ar fi putut fi, la fel de bine, comasate. Căci, aşa cum la începutul cărţii nu se simte vreo presiune sau vreo angoasă, nici finalul nu înscenează vreun filon nostalgic. De altfel, capodopera volumului rămâne this is not a photo opportunity (pp. 46 / 49), în care dispunerea în versete ambiguizează până la ultimele consecinţe ideea totalităţii:
„în washington square o tipă pictează după peisaj. dacă ai aşeza tabloul între kitsch-uri, nu s-ar deosebi cu nimic de ele. dar performance-ul în sine, retuşarea continuă a detaliilor redefinesc actul picturii. să încerci să ţii pasul cu un fenomen în plină schimbare nu mai e kitsch” (p. 47).
Pentru ca jocul de-a nuanţele să fie complet, fiecare din cele trei aşazise cicluri e însoţit, în felul său, de o „tablă de materii”. Prima dintre acestea (p. 24) e chiar un colaj de sintagme separate prin cratime (întocmai ca în faimosul text al lui Caragiale). Un colaj, în fond, din poemele anterioare, al cărui singur rol e de ordin tehnic: mimează încheierea unui capitol de viaţă. Cea de-a doua e o găselniţă de traductologie: în chip de refren, verbul „a mesteca” (cu toate conotaţiile lui) e transpus în aproape zece limbi, de la română la, dacă nu greşesc eu, sanscrită şi chineză (p. 42). Ultima asemenea „indexare”, Dósa o livrează sub forma unei colecţii de citate în engleză căreia îi adaugă, o scrupulosacademică listă de note bibliografice (p. 57). Lennon, Sandburg, Whitman, Crane, Garcia Lorca, toţi contribuie cu câteva vorbe la acest poem de adio.
De la „ceea ce este desăvârşit” din prima carte la „dispariţia acestei mici perfecţiuni” (p. 56) din American Experience, Andrei Dósa n-a evoluat prea mult. Dar, lucru cu totul lăudabil, nici nu a coborât ştacheta.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara