Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Evocări:
Amintirea lui Petru Creţia de ---


Ce aş putea spune în plus despre Petru Creţia, pe lângă lucrurile importante care s-au spus sau, cunoscându-i pe vorbitori, ştiu că se vor spune? Doar bucuria de a-i fi fost studentă. Fiindcă suntem aici ca într-o familie, îmi permit să povestesc într-un fel mai personal.

Totul a început în 1961. Ajunsesem în anul al II-lea, iar el urma să ţină un curs de verbe greceşti. Ce poate fi aşa interesant aici? Poate fi, pentru că şi acest curs de verbe cred că îl reprezintă pe Petru Creţia!

După primul an, ajunsesem, cu multă silinţă, la o năuceală morfologică totală, gramatica grecă era un haos fără limite, iar cuvintele refuzau hotărât să se lege între ele...

Apoi, se poate spune că lumea celor care s-au întâlnit cumva cu greaca veche se împarte în două: cei care au învăţat verbul cu Petru Creţia ... şi ceilalţi.

Totul începea să se aşeze, avea noimă, formele cele mai stranii ţi se aşezau la picioare, ca un câine care te mârâie ameninţător şi deodată se dă pe spate, cu labele în sus, ca să-l mângâi; fiecare afix îţi raporta supus cine este.

Ne dădea extemporale de zece minute la începutul fiecărui curs: subiectele ni se puteau părea, pe atunci, oarecum sadice; alegea de fiecare dată ce putea fi mai sucit (de exemplu "scrieţi formele tematice de la un verb atematic"). Te silea de fapt la un exerciţiu al minţii care te făcea să participi dinlăuntru la limpezire: erau un fel de modele de înţelegere a sistemului. După ce am rămas la catedră şi a trebuit să predau şi eu gramatica greacă, ani de zile reciteam în ajunul lecţiilor acele extemporale!

Mai veneau pe la noi studenţi de la alte facultăţi, care învăţaseră ceva şi voiau să se perfecţioneze. Îmi aduc aminte de un tânăr şef de promoţie, doldora de forme gramaticale: când am început să-i explic verbele greceşti secundum Petrum, exclama fericit la răstimpuri: "Aha!"... "Aha!"...

Notele la extemporale nu erau prea grozave la început. Dar Petru Creţia nu avea nici un fel de aroganţă profesorală: râdeam împreună de prostiile noastre spuse sau scrise, dar nu ne făcea să ne simţim prost: nu vedeai la el nici umbră de satisfacţie - cum se întâmplă la unii - de a te prinde că ai greşit.

Avea uneori o anume poză, dar era o glumă, un fel de joacă. De pildă, hotărâse că trebuie să traducem verbele cu indicativul prezent, persoana întâi, aşa cum se dau în greacă, şi nu cu infinitivul, cum e obiceiul. Mergea bine la lýo, "eu dezleg". Exclama cu un gest larg: "maínomai: sunt nebun!". Când a ajuns însă la "a naşte", a hotărât că revenim la infinitiv!

Era un fel de joacă, dar se forma o anume tacită complicitate: într-o dimineaţă mohorâtă, întâlnindu-mă cu Dl. Liiceanu, pe post de salut şi-a aţintit degetul spre mine poruncind crunt: "Imperativ aorist pasiv de la títhemi!"

Au urmat seminariile de texte. Întâi Tragedia greacă. Citeam, traduceam... Felul cum ne explica textul, ne-am dat apoi mai bine seama, presupunea enorm de multe lecturi, multă ştiinţă, multă metodă, multă reflecţie, dar nu le înşira ostentativ, pe puncte şi numere: ne refăcea lumea aceea, cu extraordinară graţie şi discreţie, de ni se părea că am descoperit-o, că am intrat în ea noi înşine: am fost pe insulă cu Filoctet, l-am auzit urlând de durere, am stat cu sufletul la gură să nu cumva să se lase amăgit să dea arcul... Au fost apoi Troienele lui Euripide: auzeam jelania aspră a femeilor în faţa cetăţii incendiate, în timp ce zeilor, încremeniţi în fericirea lor, nu le păsa de oameni.

- În tot ce spun, sunt la marginea citatului, din amintire

Şi după toată frământarea de sânge şi moarte, dintr-un loc şi un timp anume, intra corul, lărgind înţelesurile pentru oricând şi pentru oriunde, iar când cuvântul nu mai era deajuns, izbucnea în cântec şi în mişcări de dans...

Aşa era şi în scris. Îmi amintesc mai ales de primul text al lui Petru Creţia pe care l-am citit: "Marea homerică", apărut în Studii Clasice. Erau acolo adunate toate pasajele, cu trimiterile lor, dar nu ucise a doua oară în scheme şi explicaţii docte, ci regândite, readunate, reaşezate: îţi arătau o adâncă frumuseţe a lumii; frumuseţe pe care ne-a ajutat mereu să o descoperim, şi în cuvânt, şi în cele înconjurătoare.

A urmat Marcus Aurelius: Marcus, cum îi spunea Petru cu firească familiaritate. Nu era o teorie despre stoicism, ci descoperirea unui om: am privit cu Marcus de la fereastra palatului imperial, am fost cu el departe, în campania împotriva marcomanilor, căutând să pătrundem şi noi, alături de el, în armonia cosmosului.

Între timp ne apropiasem, discutam îndelung, de toate. De exemplu dacă e aşa cum spune Marcus, că pentru Divinitate suntem ca boabele de tămâie aruncate pe altar, unul ca altul, indiferent, sau suntem fiecare unic şi irepetabil, iubit personal de Dumnezeu. Dar şi despre cum vorbesc oamenii de la Rusca sau cum poartă vântul norii pe cer. Odată mi-a dăruit o carte minunată, care apăruse pe atunci, cu fragmente din piesele lui Shakespeare. Cartea mi-a fost furată de mult, dar dedicaţia pe care mi-o scrisese pe ea Petru mi-a rămas prezentă până azi: "Que Dieu te bénisse, petite-soeur!": era o definire a acestei relaţii.

Era mult mai în vârstă, mult mai învăţat decât mine, era Domnul profesor Petru Creţia, superior în multe, dar niciodată nu aveam sentimentul că ne priveşte sau ne vorbeşte de sus, că vrea să ne domine: avea o calitate excepţională a relaţiei umane, a prieteniei.

Apoi a fost seminarul de epigramă greacă. Adunase pentru noi, cu răbdare de benedictin, ce socotea că e mai frumos din poezia scurtă; le copiase pe toate, dar cum să le înmulţeşti ca să aibă fiecare textul în faţă, într-o vreme când te temeai că te arestează numai dacă pronunţi cuvântul "xerox"? Ne-am adunat un grup de nebuni, care copiam în fiecare săptămână zeci de versuri greceşti, cu indigou, pe foiţă. Era acolo o lume întreagă, adevărată, cu tristeţea, cu hazul, cu frumuseţea ei. Era cel care a murit într-un naufragiu şi nu are un mormânt mărginit, definit, ci paăsa thálassa táphos "marea toată îi este mormânt". Era câinele care a binemeritat slujindu-şi cu credinţă stăpânul, iar acum, după ce a murit, noaptea, uliţele, la răspântii, îi păstrează lătratul, care încă răsună, venind de dincolo. Treceam de la siguranţa dăinuirii mormântului lui Midas, cât vor curge apele, cât vor lumina soarele şi luna, până la conştiinţa sfârşitului unei lumi, când oracolul de la Delfi trimite vorbă regelui că acolo nu mai este nimic: nici incinta sacră, nici laurul foşnitor, s-a stins şi apa care grăia: apésbeto kaě lalón hýdor.

Toate acestea le-am trăit noi, o grupă de tineri de 18-20 de ani, datorită profesorului nostru Petru Creţia.

Am rămas la Catedra de Clasice, a început traducerea operei lui Platon. Petru mi-a încredinţat Apărarea lui Socrate. Era prima traducere serioasă pe care o făceam, aşa că la sfârşit l-am rugat să se uite pe ea. A lucrat mult cu mine, îndreptând, explicând. Şi atunci am învăţat multe: pe scurt, dacă am ajuns să lucrez la traducerea Bibliei, i-o datorez şi lui Petru, la distanţă de câteva decenii!

Multe am învăţat, multe îi datorez, să spun pe scurt, în a descoperi frumuseţea lumii, cu încărcătura, cu misterul ei. O singură, ultimă amintire: La un moment dat m-a îndemnat să mă apuc să citesc Iliada pe greceşte. Ca să mă încurajeze, mi-a dat caietul lui în care scosese cuvinte la vremea când o citise prima dată. Stăteam de una singură, zi de zi, cu caietul, cu dicţionarul, învăţam cuvinte, citeam, la început mai căznit, apoi tot mai uşor. Îmi amintesc până azi sfârşitul. Ajunsesem la Cântul 24, se făcuse noapte, citeam deja cu sufletul la gură, nici nu-mi mai dădeam seama că era în greaca veche. Ahile, turbat de durerea morţii lui Patrocle, târa prin ţărână trupul lui Hector. Apoi Priam vine să-i ceară leşul fiului său. Şi în noaptea aceea, în faţa Troiei veşnic bătute de vânt, cei doi duşmani de moarte plâng împreună, înfrăţiţi în durere, până în zori, când vraja se rupe şi fiecare îşi urmează calea...

De fapt n-am povestit texte greceşti: am vorbit despre Petru Creţia, de care cred că tuturor celor de aici ne este dor şi acum.