Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Amintiri cu Lyggia Naum de Ioana Pârvulescu


Pe strada

Cristofor Columb



In apropiere de Grădina Icoanei şi de Parcul Ioanid, există o stradă a cărei formă bizară, de cerc netrasat până la capăt, i-a făcut, poate, pe edilii oraşului s-o boteze Cristofor Columb. Aici se afla o casă cu geamuri la stradă, cu storuri de lemn batante, care, la parter, se închideau seara, şi cu pisică la fereastră. Pisica era a Doamnei Fleury, tante Andrée cum i se spunea mai des, fata unui pictor de la curtea lui Carol I, autor al unui frumos tablou cu Regina. Prin anii 1993-94, când am cunoscut-o, Tante Andrée îşi lua în serios ziua de naştere şi o sărbătorea cu multă lume care abia încăpea în mica ei cămăruţă. Avea şi de ce să-şi numere anii cu atâta interes: născută în secolul al XIX-lea, se apropia de sută, vârstă pe care a şi depăşit-o. La una din aceste aniversări, cred că la cea de 99 de ani, am cunoscut-o pe Lyggia. Era foarte tânără sau aşa mi s-a părut (oricum, doamna Fleury îi trata pe toţi cei cu vârste sub 90 de ani ca pe nişte tinerei, iar pe cei sub 70 ca pe nişte copii). Este ciudat că, deşi Lyggia era practic nedespărţită de Gellu Naum, eu am cunoscut-o singură sau, mai precis, însoţită de o tânără prietenă, pe care mi-a prezentat-o cu o bucurie asemănătoare cu cea a mamelor, când îşi prezintă copiii, cum avea să i se întâmple pe urmă de atâtea ori, cu noi şi noi prieteni. Am simţit de la început la ea acea comunicare fără umbre sau reţineri, un soi de căldură, de fair play pe care numai femeile care au iubit frumos şi care au fost iubite frumos o au. Într-adevăr, mai târziu, când mi-a povestit mai multe, am văzut că nu mă înşelasem. Iar la Gellu Naum, exista o înţelegere a femininului care se apropia de mitic sau poate de mistic, fără idolatrie, desigur, ci doar cu ceea ce apropie misticul de mitic şi de femeie: poezia. La acea primă întâlnire, Lyggia a ţinut să-mi spună, cu promptitudinea oamenilor formaţi în alte vremuri, că recenzia pe care o scrisesem la o carte a lui Gellu Naum îi plăcuse şi lui, şi îi plăcuse şi ei. M-a invitat imediat să-i vizitez acasă la ei şi am promis că o voi face. Dar, luată de vârtejurile de noutăţi bune şi rele ale anilor '90, nu m-am ţinut imediat de promisiune. Nici nu mi-am dat seama, atunci, că există măcar două amănunte care, la această primă întâlnire, făceau parte din universul ei, al lor, în care eram invitată şi eu: vecinătatea cu Parcul Ioanid, cel din Zenobia, şi...pisica.

A mai trecut cu mare repeziciune un an, aşadar, şi iar am întâlnit-o pe Lyggia, tot singură, tot cu tineri în jurul ei, tot la aniversarea doamnei Fleury din strada Cristofor Columb. Am făcut o fotografie împreună şi, de data aceasta, m-am ţinut de promisiune şi m-am dus, cu bucurie, să o vizitez şi să-l cunosc pe cel de care ea era nedespărţită, chiar când era singură.



Pe strada

Aviator Petre Creţu, la numărul 64



In apropiere de Caşin încep străzile aviatorilor. Nu le prea ştiam şi am rătăcit puţin înainte să nimeresc, într-o zi toridă, eliadescă, pe strada lor. Era umbrită de copaci imenşi, ale căror rădăcini spărseseră asfaltul şi te făceau să te simţi la munte, nu în mijlocul unui oraş. La numărul 64 am împins cu grijă poarta cu grilaj de fier şi am pătruns într-o curte lungă şi îngustă. Am urmat traseul descris la telefon de Lyggia, am trecut pe lângă o cutie poştală pe care scria, cu vopsea, Gellu Naum, am ajuns în fundul curţii, am urcat câteva trepte de piatră şi am sunat la uşa cafenie. Imediat s-a auzit un glas vesel şi în prag a apărut, mai tânără ca oricând, Lyggia Naum, iar îndărătul ei, înalt şi ocrotitor, cel care o inclusese atât de original în numele lui, dublându-şi consoana-pereche, Gellu Naum. M-au primit ca pe o prietenă dintotdeauna şi am avut timp să-mi dau seama mai târziu că aşa erau ei, aşa primeau ei, fără piruete inutile, cu braţele deschise. Căsuţa era mică şi destul de întunecoasă, cu un copac mare la fereastră şi, mai ales, plină de căldura vieţii lor, de fetişurile poeziei lui, de încărcătura dragostei ei. Pe pat, un leu de pluş, cu ochi trişti, leul care avea să fie lângă el, amintind de zodia lor comună, până în ultimele clipe. Puzderie de cărţi, puzderie de fotografii, desene, obiecte, care fiecare avea o semnificaţie, amintea de cineva, aducea la lumină o întâmplare cu resorturi ascunse. Apoi a început o discuţie care avea ceva straniu, într-atât aveam impresia că cei doi sunt unul singur. Gellu Naum povestea diferite secvenţe ale vieţii lui, cu scânteieri în ochi şi în voce care-şi schimbau mereu consistenţa, de la bucurie la supărare, de la umor la dispreţ, de la taină la revelaţie, iar Lyggia era parcă undeva în interiorul poveştii şi de acolo completa sau sublinia sau corecta câte un detaliu. Orele după-amiezii au trecut, nu ştiu când, nu ştiu câte, iar la plecare am avut o senzaţie de ireal pe care Bucureştiul adormit de căldură nu mi-a putut-o risipi. Mă invitaseră la ei, la Comana, locul unde-şi petreceau verile, despre care-mi povestise de atâtea ori Leo Şerban, unde aveau să plece curând. Poate vii la ziua lui Gellu, pe 1 august, a spus Lyggia. Dar nu m-am dus.



La Comana



La Comana am ajuns abia în 2003, când Gellu Naum nu mai exista şi Lyggia era singură, însă în felul ei, care nu-i permitea să se despartă de Gellu şi îl făcea să fie, nu prezent, dar prezenţă printre noi. ("Era singură" e un fel de a vorbi, pentru că n-am întâlnit-o niciodată altfel decât înconjurată de prieteni, foarte diferiţi între ei, dar alături datorită ei. Orice oră petrecută cu ea era întreruptă şi de soneria telefonului care-i aducea voci de pretutindeni din lume, aşa că uneori mă întrebam când mănâncă şi când doarme. Avea un adevărat talent de a strânge oamenii laolaltă). La Comana se ajunge pe o şosea şerpuită, la sud de Bucureşti, trecând prin sate cu nume ciudate. Era tot vară, 2 august, iar cu o zi înainte fusese aniversarea lui Gellu, care ar fi împlinit 88 de ani. Pentru că eram prima dată acolo (mai toţi ceilalţi erau obişnuiţi ai locului) Lyggia m-a plimbat prin camerele de la etaj şi prin camera de lucru a lui Gellu. Casa era o splendoare pentru un poet, avea un nu-ştiu-ce atât de avangardist, atât de frumos, atât de proaspăt, încât n-aveai cum să nu te simţi vrăjit din prima clipă. De data asta am văzut o mulţime de obiecte literare, adică acele lucruri adevărate care deveniseră literatură şi care apăreau în volumele de poezii şi în Zenobia, de la pipele lui Gellu la pisici (de lemn), de la descoperirile arheologice la tobele şi instrumentele muzicale exotice, de la tablouri cu semnături celebre la fotografii cu prieteni. Casa de la Comana nu are, totuşi, nimic de muzeu, ci e un loc plăcut, unde îţi vine să tot stai şi unde ştii că o să te simţi bine. E înconjurată de o curte plină de verdeaţă, din pomi se puteau "fura" deja pere şi prune, după cum ne îndemna Lyggia, iar dincolo de gard fusese cândva un lac, acum secat. Lyggia continua să vină aici, vara, ca înainte. Curând după întoarcerea la Bucureşti s-a mutat de pe Aviator Petre Creţu, în zona în care, în tinereţe, locuise împreună cu Gellu.



Pe strada

Paul Greceanu,

bloc 20 A, etajul I



Nu uita codul, 059", mi-a spus Lyggia la telefon, când am vizitat-o prima oară la ultima locuinţă, cu acea grijă a ei pentru detalii practice care să-ţi vină în întâmpinare. Apartamentul era mai mare şi mai luminos decât cel vechi. Într-adevăr, lucrurile pe care le văzusem dincolo, arătau altfel aici, se vedeau, erau în lumină. Prezenţa lui continua să fie şi aici, datorită ei. Ceva nu mai era ca înainte însă, căci Lyggia nu se mai putea bucura deplin de această schimbare. "Ce lumină bună ar fi avut Gellu aici, să scrie", mi-a spus ea, după ce mi-a oferit o cafea şi şi-a aprins o ţigară, cu un gest ştrengăresc, de elev care fumează deşi n-are voie. Era extraordinar de activă în noua locuinţă, unde, din nou, prietenii fideli pe care nu ştia cum să-i răsfeţe mai bine (şi reciproc) o ajutau să pună în ordine arhiva "Gellu Naum", dar plâgea şi ofta şi râdea şi începea o frază din două cu Gellu. Aici am văzut-o pentru ultima oară, în februarie, înainte de a pleca din ţară pentru 3 luni. Nu ştiam dacă o s-o mai găsesc la întoarcere. Pe 7 martie am aflat că n-o voi mai putea vizita de acum înainte decât aşa ca acum, în amintire, umblând pe străzile acestea dintre care, poate, vreuna, se va numi Gellu Naum, poet. Şi mă bucur că va fi şi ea acolo, ascunsă în prenumele lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara