Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cinema:
Amnezii şi anamneze de Alexandra Olivotto


Ca şi dedublarea personalităţii, pierderea memoriei, fie ea permanentă sau temporară, a fost un subiect intens utilizat la Hollywood. Asupra ei părea să planeze speranţa revenirii amintirilor, a cărei împlinire (declanşată de vreo traumă sau de vreun indiciu atotrevelator) reprezenta adeseori climaxul filmului. Dar amnezia a devenit desuetă destul de rapid, şi a fost relegată sferei celei mai comerciale: filmul de consum şi soap opera. Mai mult, la o dată recentă, tratarea amneziei de către filme a devenit incorectă politic, fiind privită ca exploatarea unei boli sau a unui handicap. Dar cum tradiţia nu piere atât de uşor, se găsesc câteva filme contemporane care fac mai mult decât să recicleze reţeta; găsesc forme rare de amnezie sau inventează unele şi le distribuie în varii genuri: film noir (Memento, film difuzat la tv), comedie (Mereu la prima întâlnire, noutate video) sau film de dragoste (Strălucirea eternă a minţii neprihănite, pe marile ecrane).

Nu e întâmplător faptul că psihanaliza a devenit populară la Hollywood în acelaşi moment în care filmul noir devenea genul predominant (deceniul patru al secolului XX). Nevroza, schizofrenia, paranoia, amnezia sunt resorturi importante în lumea iremediabil coruptă a acestui tip de lungmetraj, în care motivele care determină personajele la acţiune sunt cinice (egoism, lăcomie, cruzime); singurii inocenţi sunt cei păcăliţi sau cei incapabili să se orienteze în această lume, iar uneori incapacitatea lor de orientare e explicată prin tulburări psihice. Acesta e şi cazul lui Memento, care de altfel are multe dintre caracteristicile formale ale filmului noir: decorul (urban impersonal), personajele (poliţist corupt, femme fatale), laitmotivele tematice (flashbackuri). Dar aici nu mai e vorba de convenţionala amnezie; protagonistul, Leonard Shelby (Guy Pearce), fost investigator al unei firme de asigurări, suferă de pierderea memoriei pe termen scurt (minute), cu toate că pare a-şi conserva amintirile dinaintea traumei suferite (soţia sa a fost violată şi ucisă, iar el - lovit la cap în timp ce încerca s-o salveze). Scopul lui e să-l descopere şi să-l execute pe asasin. Are şi un sistem, bazat, spune el, pe instinct, rutină şi obicei, pentru a continua investigaţia: ia notiţe (materializate uneori în tatuaje) şi fotografii pentru a-i identifica pe cei cu care intră în contact.

Lungmetrajul introduce însă un mecanism de identificare forţată cu protagonistul (aparent unicul inocent) care e inedit în raport cu convenţiile filmului noir: povestea e spusă invers, în segmente care corespund cu intervalele de timp în care Leonard îşi menţine memoria. Astfel, spectatorul şi personajul fac o muncă de detectiv identică, fiecare trebuind să reconstituie investigaţia din acelaşi punct. Mai există un alt plan al poveştii, care se va intersecta cu precedentul, nedeterminat temporal, filmat alb-negru, şi care pare să conţină flashbackuri (deşi acestea permează, ca inserturi, şi primul plan). Deşi porneşte de la o structură labirintică a naraţiunii, regizorul Christopher Nolan mizează pe familiaritatea publicului cu convenţiile noir şi produce un fiasco al aşteptărilor: el respectă complexitatea faptului psihic - problema lui Leonard nu e doar că nu poate avea amintiri recente, ci şi că le falsifică, semi-conştient, pe cele mai vechi. Iar efectul e din nou unul neobişnuit pentru filmul noir: pentru spectator, evoluţia e de la identificare cu protagonistul la dez-identificare, iar pentru personaj, de la inocent la vinovat! Pentru că Leonard, folosit (ca ucigaş în serie) şi ajutat de poliţistul corupt Teddy, şi-a împlinit răzbunarea de mai multe ori, prima dintre victimele sale fiind chiar violatorul real, alegând de fiecare dată să uite crima comisă...

Tot lipsa memoriei pe termen scurt, dar cu consecinţe comice, nu morbide, e explorată de filmul lui Peter Segal, Mereu la prima întâlnire. În decorul luxuriant al unei insule hawaiene, veterinarul marin afemeiat Henry Roth (Adam Sandler) se îndrăgosteşte de Lucy (Drew Barrymore), care, din cauza unei lovituri la cap, nu poate reţine ce i se întâmplă decât 24 de ore; ea retrăieşte constant ziua în care a avut loc accidentul, ajutată de tatăl şi de fratele ei... Dar Henry, după ce o cucereşte zi de zi, se hotărăşte să spulbere iluzia, din nou în fiecare zi, cu ajutorul unei casete, şi apoi, cu ajutorul unui jurnal ţinut de Lucy. Speranţa că personajul care suferă de pierderea memoriei îşi va transcende amnezia şi-şi va aminti momente cruciale era sortită eşecului într-un film noir (Leonard nu-şi aminteşte nici una dintre răzbunări), dar nu într-o comedie: Lucy nu ştie cine e Henry, dar îl visează şi îl pictează...

Deşi au avut colaborări anterioare, unele chiar reuşite (Adam Sandler a jucat în filmul Anger Management de Peter Segal şi alături de Drew Barrymore în The Wedding Singer), realizatorul şi actorii eşuează din cauza: 1. scenaristului (debutantul George Wing) 2. personajelor secundare, care sunt stereotipuri extreme. "Chimia" de la nivelul cuplului există, mai apare şi o menajerie de animale simpatice (morsă, pinguin), ceea ce contrastează cu umorul grobian, practicat de toate personajele secundare (amicul lui Henry, doctorul care o tratează pe Lucy, fratele ei etc.). Ca să nu mai vorbesc de incorectitudinea politică: toţi hawaienii care apar în film sunt obezi...

Aceeaşi premisă, în realizări dureros de contrastante. Şi filmul lui Michel Gondry, Strălucirea eternă a minţii neprihănite, flirtează cu motivul amneziei, doar că aceasta diferă substanţial de pierderea de memorie accidentală. E voluntară (ca să o produci, angajezi firma Lacuna Inc.), are un subiect precis (vrei să-ţi ştergi din minte o anumită persoană şi amintirile legate de ea) şi nu implică traume. După sfârşitul abrupt şi dureros al relaţiei cu Joel (Jim Carrey), Clementine (Kate Winslet) decide să-şi producă o astfel de amnezie, iar fostul iubit, care află de existenţa procedurii, întreprinde acelaşi demers. Doar că, din cauza neatenţiei celor ce o performau, procedura nu funcţionează bine, iar Joel, care ar fi trebuit să fie inconştient, e relativ treaz: aude şi procesează fragmente din conversaţia din cameră, deschide ochii etc. Dar, lăuntric, e treaz de-a binelea: realizează că există amintiri cu Clementine la care nu vrea să renunţe, dar că nu-i poate opri pe cei care i le şterg. Ca atare, începe, alături de Clementine, care se opune ştergerii, o goană frenetică prin memorie; protagonistul realizează că vor fi şterse doar amintirile de dată recentă, ca atare o ascunde pe Clementine printre amintirile din copilărie şi din pubertate. Acţiunea petrecută în cerebelul lui Joel e un prilej pentru manifestarea inventivităţii vizuale impresioniste a lui Gondry, faimos pentru realizarea de videoclipuri (Bjork): el nu redă dispariţia memoriei printr-o multitudine de efecte speciale, ci prin iluzii optice, la nivelul decorurilor (o casă care se prăbuşeşte peste protagonişti, cotoare de cărţi de pe care se şterge titlul, imaginea panoramică a unei gări din care oameni sunt şterşi) şi al montajului. În final, ştiinţa câştigă: Clementine dispare din memoria lui Joel, dar cei doi se reîntâlnesc, iar comportamentul lor se supune vechii butade "cei ce nu cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete"...

Scenariul filmului poartă semnătura distinctă a lui Charlie Kaufman (Being John Malkovich, Adaptation, şi mai vechea colaborare cu Gondry, Human Nature): personaje nevrotice, mereu alerte intelectual, perpetuu angoasate de cotidian şi gata să se îmbarce în orice aventură suprarealistă pentru a-l mai condimenta puţin. Astfel de personaje sunt, fireşte, dificile pentru actori: Carrey face aici un rol discret, de introvertit auto-critic, iar obişnuita lui mimică fluctuantă e preluată de Winslet, al cărei personaj e volubil, excentric şi foarte emotiv. Oricum, principala dificultate e finalitatea filmului, impusă de Gondry: cu un asemenea scenariu, el ţinteşte către o poveste de dragoste realistă...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara