Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Amoraşii din tavan de Cristian Teodorescu


Cumpăra aur Fănică. Banii intrau în casieria restaurantului, de nu mai ştia unde să-i pună, aur nu se prea găsea de vînzare. Cine avea îl ţinea deoparte, pentru zile şi mai negre. Încrederea lui în bănci şi în acţiunile statului îi trecuse de cînd ruşii începuseră să tipărească şi lei, la concurenţă cu Banca Naţională, de parcă nu le-ar fi ajuns rublele de război. Haikis, care se pricepea la manevre financiare înalte, îl sfătuise să scape de bani, chiar şi în pierdere. Să-i dea pe orice. Şi să înveţe ruseşte!

Dacă nu-i mergeau afacerile, ca acum, angrosistul vedea totul în negru. Uitase cînd zicea că nemţii vor cîştiga războiul şi că germana va fi limba oficială a întregii Europe. Cu banii, însă, Haikis avea dreptate! Şi dacă aurul se găsea greu, Fănică a cumpărat o căruţă cu cai şi un camion de la Constanţa, cu gîndul să le revîndă după război. Din cînd în cînd mai găsea un ceas de vînzare, o monedă de aur sau vreo bijuterie, printre jucătorii ghinionişti de la Cazino, pe care-i recunoştea de la distanţă. De la ruşi nu lua nici ceasuri nici bijuterii, deşi după părerea cîtorva negustori din oraş, ăsta era singurul mijloc prin care îi puteai face să ia înapoi banii cu care înecau piaţa. Se duce el la Bucureşti să vadă ce mai era cu apartamentul pe care îl cumpărase pentru Tanţi şi să afle noutăţi de la dna Scipione. Apartamentul era în bună regulă. Portăreasa blocului, o unguroaică tînără, se ducea o dată pe săptămînă să deschidă ferestrele şi să încerce robinetele. Partea asta de cartier nu era în calea ruşilor, dar nici prea departe. Se mai rătăceau pe aici, cîte doi, trei, cînd se întorceau de la bordelurile din Dudeşti. O singură dată intraseră doi soldaţi în curtea blocului, să se ascundă de o patrulă militară de-a lor care-i vîna pe întîrziaţi.

Altfel prin centru vînzoleala era mai mare ca înainte. Pe Calea Victoriei dispăruse ordinea deplasării tuturor în aceeaşi direcţie pe fiecare trotuar. Cîrciumile prin dreptul cărora Fănică trecuse şi îşi mai băgase nasul prin ele, să vadă cum mergea treaba, nu erau pline, doar mai zgomotoase. Se cunoştea că mareşalul nu mai era la putere, să păstreze disciplina. Dna Scipione era la curent cu ultimele noutăţi de la Palat, de la prietenele ei, deşi nu mai ieşise din casă de cînd veniseră ruşii în Bucureşti. Chiar dacă era de partea Majestăţii Sale: nu se mai putea merge, dragă Fănică, cu acest Antonescu! asta nu o îndemnase să iasă cu flori în calea ruşilor, care oricum ne-ar fi ocupat. Din cîte aflase ea, Palatul era îngrijorat de comportamentul ruşilor şi de tăcerea americanilor şi a englezilor care fuseseră informaţi cu discreţie, pentru a nu-i supăra pe ruşi, că armata sovietică comitea mari abuzuri faţă de populaţia civilă în România. Cînd Fănică a întrebat-o cine vindea aur în Bucureşti, Scipioanca l-a întrebat mai întîi, dacă el era de partea celor care încercau să profite de suferinţele ţării. Frumuseţea ei de văduvă îmbrăcată în negrul dantelelor sale l-a făcut să uite, pentru o lungă clipă, că venise în Bucureşti să cumpere şi aur, dacă găsea. Iar ea, în timp ce stătea în pat lîngă el, încă răsuflînd greu, înţelegea treptat temerile lui Fănică. Chiar dacă făcea mulţi bani din restaurantul lui, nu era decît un om ambiţios care pornise de la mai nimic şi care acum i se părea dezorientat. În Bucureşti cine avea aur îl vindea cu discreţie şi nu pe lei, i-a spus, în timp ce stăteau amîndoi cu faţa în tavan. Ea, cel puţin, nu cunoştea asemenea persoane. Unele dintre doamnele de la Palat cumpărau discret dolari americani. Şi dolari americani unde se găseau? Pe la americanii care veniseră în România să facă afaceri. În timp ce o asculta pe văduvă, cu ochii în tavanul cu amoraşi al dormitorului ei, Fănică se întreba alarmat dacă nu cumva îi dăduse Mariei Scipione blenoragia rusească de care suferise el pînă de curînd. Singura lui speranţă, ca ea să nu-şi dea seama că el îi transmisese fără să vrea boala rusească, era ca frumoasa văduvă să mai aibă de-a face şi cu alţi bărbaţi care vedeau ca şi el amoraşii din tavanul dormitorului ei.