Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Analiză prin sinteză de Cosmin Ciotloş


Nu ştiu nici măcar aproximativ câte cuvinte încap într-un rând tipărit. Bănuiesc că depinde de caracteristicile paginii, cu margini de dimensiuni variabile, şi de tipul de literă ales.

(Îmi scriu toate articolele de mână, aşa că aceste variabile de editare electronică îmi sună destul de străin.) Oricum, din atâtea câte-ncap, numai pe unele le citim cu adevărat. Nu mă refer la aşa-numita „lectură în diagonală" studenţească, ci la faptul că, vrând-nevrând, cu orice enunţ parcurs, comitem o discriminare. Supraevaluăm şi subestimăm cu aceeaşi nonşalanţă. Reţinem o idee sau o sugestie şi eliminăm tacit tot ce nu rezonează cu selecţia noastră. Sărim peste câte un sens pentru că stă în calea altuia, amuşinat de dinainte, şi nu mai revenim asupra lui decât târziu, la o nouă lectură, ce ni se va părea, poate tocmai de aceea, revelatoare. E clar însă că nu cu toate cuvintele suntem la fel de atenţi.

Excepţia care mi-ar putea confirma asemenea reflecţii cam fataliste se numeşte Ion Bogdan Lefter. Lui nu-i scapă nimic. Citindu-i toate cărţile de critică, am fost surprins nu de acuitatea analitică, nu de vigilenţa sintetică, ci de strania convergenţă a acestor două însuşiri. Lefter nu investighează fără să ţină cont de ansamblu şi nu construieşte direcţii de evoluţie fără să le asigure cel puţin virtualităţi aplicative. Cel mai bun exemplu îl oferă o carte ca Flashback 1985. Începuturile „noii poezii" (2005). Extrem de serioasă din toate punctele de vedere şi net superioară celeilalte sinteze optzeciste (Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă), semnate de Radu G. Ţeposu. În primul rând pentru că selecţia autorilor e exigentă, în al doilea, pentru că propunerea de clasificare e plauzibilă, în al treilea, pentru că majoritatea comentariilor la volumele poeţilor discutaţi rămân până astăzi valabile.

Dintr-o singură privire, Ion Bogdan Lefter pare să vadă tot: şi ce loc ocupă cutare autor într-o secvenţă tematică oarecare, şi ce schimbări a adus trecerea pragului debutului pentru un altul, mai puţin cunoscut, şi (ca să dau totuşi şi nume) de câte ori repetă supărător Eugen Suciu o anumită sintagmă inspirată în volumul Bucuria anonimatului.

Dar nu despre Flashback vreau să vorbesc, ci despre cele două volume pe care Ion Bogdan Lefter tocmai le-a lansat la Romexpo, 7 postmoderni:
7 postmoderni; Ntìdulctu, Crăciun, Mul Ier, PclcutesGu. Gogei. Dani Iov, Ghiu Nedelciu, Crăciun, Muller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu şi O oglindă purtată de-a lungul unui drum. Fotograme din postmodernitatea românească. Cum ambele au o certă detentă sintetică (chiar dacă imaginile sunt nu o dată fragmentare şi „mişcate"), temă mi-e ca nu cumva contururile acestea de metodă să obtureze din nou conţinutul fiecărui studiu în parte. Or, de data asta măcar, ar trebui să se întâmple invers, de vreme ce despre viziune nu e mult de discutat. Ion Bogdan Lefter a fost şi este un postmodern.

Cât priveşte sumarele celor două cărţi-pereche, ele nu provoacă, iarăşi, cine ştie ce nedumeriri. În prima, poate descumpăni o clipă interesul exagerat care li se acordă unor Valentin Petculescu şi Vasile Gogea. Dar până la urmă recuperarea unor marginali e una din sarcinile cele mai importante ale unui critic literar. În legătură cu aceştia, minuţia lecturii cu public pe care-o întreprinde Lefter (la pp. 93-114 şi pp. 115-150), m-a făcut, recunosc, curios. În cea de-a doua, cu titlu stendhalian, intră în scenă gazetarul. În locul studiilor academice sau eseistice, avem acum articole, fie ele de panoramare sau de întâmpinare, note editoriale, recomandări, portrete, bio-bibliografii. Lista e foarte eterogenă, ca şi dispersia în timp (de la cronici publicate în anii '80 chiar în România literară la textul de ultimă copertă pentru volumul lui Chris Tănăsescu, apărut, cred, simultan cu 7 postmoderni şi cu O oglindă... în zilele Târgului), iar cuprinsul respectă, în ordinea asta, criterii tematice şi alfabetice: poeţii mai întâi (de la Alexandru Andrieş, Călin Angelescu, Liviu Antonesei, Iulian Băicuş sau Andrei Bodiu la Lucian Vasilescu, Lucian Vasiliu, Mihai Vieru, Matei Vişniec,
Călin Vlasie, George Vulturescu sau Ernest Wichner), prozatorii pe urmă (de la Ştefan Agopian, Silviu Angelescu sau Mircea Cărtărescu la Cristian Teodorescu, Radu Ţuculescu sau Alexandru Vlad). Sub aspectul vârstei, optzeciştii predomină, dar nu deţin monopolul.

Interesant mi se pare un detaliu al cărui punct de plecare e deontologic, dar ale cărui consecinţe sunt de ordin stilistic. Şi în 7postmoderni, şi în oglindă... Ion Bogdan Lefter scrie, să zicem, despre Nedelciu sau despre Crăciun sau despre Gogea. Numai că în fiecare carte scrie altceva şi, mai mult decât atât, scrie altfel Orice s-ar putea reproşa, dar nu că ar fi un monocord în rol de virtuoz (cum sunt atâţia dintre publiciştii de azi). Capitolul despre Mircea Nedelciu din 7 postmoderni, de pildă, n-are nici în clin, nici în mânecă cu capitolul despre acelaşi din O oglindă... Analizele alunecă în zone diferite de context. Dar rămân strălucite. Din păcate, nu pot reproduce integral:

„În Aventuri într-o curte interioară, primul volum publicat de Mircea Nedelciu, apare un text, Istoria brutăriei nr. 4 (reluat, din altă perspectivă, cu modificări şi într-o «montură» inteligentă, şi în romanul Zmeura de câmpie), care conţine jurnalul - comentat de o voce auctorială - al unui brutar mobilizat pe front în cel de-al doilea război mondial. Un brutar pe front - unde am mai întâlnit aşa ceva?... N-am izbutit să-mi amintesc, a trecut ceva timp şi într-o zi oarecare... minune! Trec cu clasa a VIII-a mai departe, la lecţia nouă, o citim - şi iaca brutarul! Brutarul lui Nedelciu mi-l amintise (fără să mi-l pot - atunci - aminti) pe brutarul lui Preda! Într-adevăr: într-una din nuvelele sale, Albastra zare a morţii, preluată fragmentar de manualul şcolar cu pricina, Marin Preda plasează un personaj simpatic, guraliv, curajos, fost brutar, acum sergent: sergentul Ionescu [...] Observaţiile asupra celor două personaje pe care le-am ales pentru comparaţie permit o discuţie «istorică». Sigur că, de la înălţimea istoriei literare, etapele se văd ca nişte blocuri masive, omogenizate de nişte numitori literari comuni. Însă de jos, din imediata apropiere a faptelor, simţurile noastre percep şi modificări mai târziu invizibile, accente şi nuanţe mai subtile [...] Aşa a apărut pe lume generaţia '80!" (pp. 31-37)

Într-un fel, chiar dacă mai subţire şi mai restrictivă, 7 postmoderni, din care am citat, va avea, cred, mai mult noroc. Aici, Ion Bogdan Lefter îşi ia în serios toate disponibilităţile interpretative şi, cu toată austeritatea de limbaj, devine spectaculos. Felul cum dramatizează el însuşi piesele de teatru ale lui Valentin Petculescu e absolut elocvent. În „regia" criticului, Când vor înflori magnoliile sau Cum să suceşti gâtul retoricii sună într-adevăr extrem de bine.

Dincolo, în O oglindă..., sobrietatea pe spaţii întinse sufocă oarecum asemenea explozii. Nu complet însă: recomand fără ezitare cronica despre Levantul lui Mircea Cărtărescu, apărută iniţial în revista „Contrapunct".

Unde totuşi nu sunt de acord cu analitismul lucid practicat de Ion Bogdan Lefter e în cazul câtorva cunoscute poeme ale lui Nichita Danilov. Glosele mi se par (oare numai mie?) inadecvate. „Sau (variantă pe care o prefer): aripile rămase după «căderea» îngerului ar putea fi chiar ale protagonistului, adică ale poetului, care se pictează pe sine - totuşi! -naiv, ignorant în privinţa înzestrării sale cu accesoriile plutirii, cu ochii acoperiţi, deci nu foarte clar-văzător, adică un înger cam prostănac, dar... înger, de extracţie divină!" (p. 153)

Cu sau fără paragraful acesta neizbutit, Ion Bogdan Lefter rămâne cea mai analitică (şi prin aceasta, mai sintetică) minte a generaţiei sale.