Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
anasarcă speculativă de Sorin Lavric

Søren Kierkegaard, Opere 4, O recenzie literară. Discursuri edificatoare în spirit divers, traducere din daneză, introducere şi note de Ana- Stanca Tabarasi- Hoffmann, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, 636 pag.

cele două texte pe care Kierkegaard le-a publicat cu nume propriu în 1847 – O recenzie literară şi Discursuri edificatoare în spirit divers – te conving că talentul e o însuşire curat histrionică, cu nimic mai prejos de uşurinţa cu care actorul, mişcîndu- se pe scenă, face gesturi spre a trezi sentimente. La fel cu Kierkegaard: gesturile lui sunt chiar cuvintele pe care le leagă sub motiv că are ceva de spus, urmarea fiind o tiradă patetică a cărei trăsătură izbitoare e verva cu care expresiile se rostogolesc în pagină. Furat de tonul viu, parcurgi rîndurile cu încredinţarea că în scurt timp vei tremura sub revelaţia nuanţelor împărtăşite, numai că timpul trece, paginile se adună, dar sensurile pe care aerul apodictic al volumului ţi le promitea nu apar.

Fireşte, îi putem găsi circumstanţe atenuante, putem spune că, la 34 de ani, cîţi avea danezul la timpul scrierii celor două texte, nu era îndeajuns de copt pentru a strînge sintaxa pînă la pragul laconic al exprimării precise. Sau că, la aceeaşi vîrstă, imboldul de a-şi iubi propriile texte era atît de tiranic că a accepta să le scurteze ar fi adus cu o sabotare a lui însuşi. Şi totuşi, atîta grafomanie curgînd mistuitor pe zeci de pagini, precum o spumă a cărei expandare umple cele mai mici firide, atîta grafomanie nu mai întîlneşti decît la tînărul Nietzsche, cel din Consideraţii inactuale, unde vezi cum un talent năvalnic stropeşte spaţiul cu o avalanşă de peroraţii maliţioase, cărora în van le-ai căuta o minimă coerenţă de idei.

La amîndoi, pofta de a se descărca retoric lasă în urmă conţinutul. E ca atunci cînd te aşezi la masa de scris fără să ai clar în minte schema pe care vrei s-o transmiţi cititorului. Nu ştii paşii pe care îi vei face în derularea nuanţelor, nu ştii etapele prin care îţi vei articula gîndul, ştii doar că nerăbdarea imperioasă de a te manifesta îşi va găsi pînă la urmă expresia, chiar dacă preţul plătit stă în zeci de tatonări inutile, a căror luxurianţă preface textul într-o junglă de vorbe. De aceea, scrisul celor doi e ca un şir de salturi întîmplătoare dintr-o asociaţie de idei în alta, pînă cînd iritaţia minţii din care a izbucnit limbuţia dă semne de oboseală. Genul acesta de proză filosofică, ca o şarjă de săgeţi pe care capriciul imaginaţiei le trage în toate direcţiile, sfîrşeşte în anasarcă speculativă. Cînd apa inundă toate ungherele unui organism în virtutea unui edem generalizat, medicii vorbesc de anasarcă. Aceeaşi anasarcă rebelă, dar de data aceasta provocată de dilatarea unui lichid verbal ce creşte din dorinţa unei exprimări cît mai exhaustive, o întîlnim la Kierkegaard. Danezul scrie pletoric fiindcă scrie compulsiv, posedat de un demon al incontinenţei lexicale. La asemenea autori, motivaţia scrisului stă în fiorul de plăcere cu care, privind stiva paginilor înnegrite zilnic, îşi contemplă în avans strălucirea operei postume, în care văd temeinicia unui mausoleu străbătînd veacurile. Danezul a trăit ca să scrie. Atît şi nimic mai mult, nici o altă ambiţie netulburîndu-i sufletul. Rezultatul e un sarcofag de 40 de volume din care mai mult de jumătate suferă de anasarcă speculativă.

Să luăm primul text, O recenzie literară. În intenţie, cronica chiar asta şi-a dorit să fie, un comentariu literar la nuvela Două epoci, semnată de o scriitoare în vogă din Danemarca secolului al XIX-lea, Thomasina Gyllembourg. Numai că intenţia a degenerat într-o avalanşă de notaţii teoretice a căror excrescenţă a luat proporţiile unei cărţi. De prisos să amintesc că nici o revistă nu i-a putut găzdui recenzia. Cînd scrii o cronică de 120 de pagini (atît numără „mica“ recenzie în formatul editorial de la Humanitas), nu te poţi lăuda că ţi-ai făcut din concizie un blazon ce nu îngăduie abateri. Kierkegaard descrie epoca în care se petrece acţiunea din nuvelă, analizează cerinţa vremurilor, face portretul personajelor, le disecă gîndurile, schiţează concepţia de viaţă a autoarei, pune în lumină atmosfera naraţiunii – şi totul în virtutea aceluiaşi slalom capricios la care afurisita de iritaţie a minţii îl împinge mereu. Dacă nu ar fi introducerea şi notele traducătoarei Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann (care nu doar că pune în ordine haosul, dar în plus dă cititorului acele referinţe istorice din care poate reface contextul în care Kierkegaard şi-a întocmit anasarca), ai rămîne cu impresia că danezul, cu o sîrguinţă de elev căpos, umple hîrtia cu nimicuri preţioase. Dacă i s-ar fi cerut autorului să reia paşii discursului, spre a spori claritatea expunerii, Kierkegaard nu ar fi fost în stare. Nu poţi reface traseul unui slalom ale cărui jaloane sunt la cheremul întîmplării.

Şi totuşi, sunt două teme care atrag atenţia fie şi numai pentru detaliul că erau la modă atunci. Prima constă în aversiunea declarată faţă de cititorii de ziare, pe care Kierkegaard şi-o mărturiseşte chiar în prefaţa recenziei, aversiune ce provine din convingerea că presa este ipostaza culturii minore, o formă frivolă de a-ţi omorî timpul mestecînd articole facile. Repulsia faţă de rumoarea semidoctă a gazetăriei e o constantă a filosofilor cu ambiţii de sistem, unda ei mergînd de la Hegel prin Spengler pînă la Heidegger. În ochii lor, presa, cu foiletonul arătat drept dovada supremă a superficialităţii episodice, reprezenta opusul culturii serioase, seriozitate pe care numai ideea de tom, cartea compactă scrisă graţie unui efort susţinut, o putea întruchipa.

A doua temă este dispreţul cu care Kierkegaard vorbeşte despre public, în care vede o penibilă masă anonimă, „o fantomă, duhul ei, o imensă abstracţie, un ceva atotcuprinzător care nu e nimic.“ (p. 191) Mai mult, publicul este el însuşi produsul presei, ceea ce înseamnă că oriunde gazetăria îşi face simţită prezenţa malefică, acolo o adunătură de gură-cască, inşi atinşi de găunoşenie, vor apărea spre a forma publicul. Cît de actuale sunt accentele acestea în epoca internetului se subînţelege.

al doilea text, Discursuri edificatoare în spirit divers, e din categoria predicilor cu iz creştin. Kierkegaard alege cîte un pasaj biblic şi îl comentează în manieră proprie, temele predilecte făcînd parte din panoplia filosofiei existenţiale: căinţa, remuşcarea, deşteptăciunea, grija, adoraţia, conştiinţa etc. Aici dăm peste celebrele pagini despre „crinii cîmpului şi păsările cerului“, unde gînditorul face pledoaria netulburării (lipsa de griji), înţeleasă drept cheie a destinului fericit. Viaţa e suportabilă numai dacă scapi de năpasta îngrijorării.

Pe nuanţele acestea atît de insolite în epoca lui Kierkegaard, abuzul de mai tîrziu al jargonului fenomenologic le va preschimba în clişee seci. Crinii cîmpului şi păsările cerului nu au grija hranei şi nici nu trăiesc spaima zilei de mîine, căci ele au privilegiul de a fi hrănite de Dumnezeu. Dar omul, chiar dacă are grija hranei, poate învăţa de la păsări ce înseamnă seninătatea unei vieţi în care totul vine de sus. „Ah, dacă mintea unui om s-a adîncit atît de mult în jale şi nenorocire, încît să creadă serios un astfel de lucru, cum ar putea el să înveţe înălţarea de la păsările cerului, şi cu ce l-ar ajuta să privească păsările cerului? Totuşi, i-ar fi cu siguranţă de ajutor dacă într-adevăr ar vrea să le privească, adică să ia aminte la ele, să înveţe să uite jalnica rezonabilitate care i-a făcut sufletul meschin şi inuman. Nu; Tatăl ceresc hrăneşte păsările, deşi acestea nu seamănă, nu seceră şi nu strîng nimic în grînare; asta înseamnă că El hrăneşte şi făpturile care seamănă, seceră şi strîng în grînare, şi de aceea omul care îşi procură singur hrana trebuie să înveţe de la păsările cerului că, de fapt, Tatăl ceresc îl hrăneşte.“ (p. 402)

Deşi tonul e omiletic, accentele sunt speculative. Kierkegaard păstrează cadrul discuţiei în limita dogmei, numai că distincţiile, făcute după calapod filosofic, îl scot din tiparul predicii canonice. Un ton care i se potriveşte mult mai bine decît dispoziţia „critică“ cu care, comentînd Două epoci, a reuşit să scrie poate cea mai lungă recenzie pe care o nuvelă a primit-o vreodată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara