Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tema lunii: "exerciţii de admiraţie":
Ancheta României literare de ---

Vă rugăm să faceţi un mic „exerciţiu de admiraţie”: alegeţi unul sau mai mulţi scriitori de azi pe care îi admiraţi şi încercaţi să schiţaţi un lapidar portret al lor.


Radu Aldulescu
Crîmpeie din istoria unei convieţuiri

Pe la începutul anilor ‘80, citeam într-o revistă literară o povestire a unui scriitor columbian, care m-a făcut să exclam: aş fi murit de fericire dacă aş fi scris aşa ceva. Povestirea se numea Urma sîngelui tău pe zăpadă şi aparţinea columbianului Gabriel García Márquez, despre care nu auzisem nimic pînă-n momentul acela. La cîteva luni, am citit şi am recitit de cîteva ori Toamna Patriarhului şi O sută de ani de singurătate (traducerea mot a mot a titlului). La doitrei ani după aceea, Márquez primea Nobelul pentru Literatură, ca şi cum i l-aş fi acordat eu.
Spre sfîrşitul anilor ‘80 mi-au picat în mînă, la un interval de cîteva luni, chemîndu-se parcă unul pe altul, două romane extraordinare ale unui peruan despre care auzeam tot pentru prima dată: Războiul sfîrşitului lumii şi Conversaţie la Catedrală. Vreme de douăzeci şi cinci de ani şi preţ de tot atîtea cărţi ale aceluiaşi scriitor citite şi recitite cu osîrdie şi patimă dezminţitoare, am negociat cu membri juriului Nobelului şi într-un tîrziu am deliberat acordarea respectivului premiu lui Mario Vargas Llosa. Tot în anii ‘80 s-a întîmplat să cunosc un mare scriitor citind şi recitind o capodoperă intitulată Darul lui Humbold. Pentru Saul Bellow n-a mai fost nevoie să pledez, deoarece luase Nobelul. La fel mi s-a întîmplat cu polonezul Wladislaw Reymont – cele două volume ale romanului său Ţăranii, tradus de Stan Velea la Editura pentru Literatură Universală, le-am citit cu sufletul la gură la 16 ani, înainte de a-i descoperi pe Rebreanu şi Marin Preda, tot în biblioteca părinţilor mei. De acolo i-am citit pe Tolstoi, Flaubert, Gogol, Cehov, Hemingway, Hasek, Kafka, Petru Dumitriu (una din primele ediţii, cartonată, a nuvelei Bijuterii de familie, de pe vremea cînd scriitorul era încă în ţară), Fănuş Neagu, D.R. Popescu, Petru Popescu... Îmi aduc aminte de una din primele ediţii ale Moromeţilor, avîndu-l pe copertă pe Moromete presărîndu-şi tutun pe o foiţă de ţigară...
Fără aceşti autori şi mulţi asemenea lor, aş fi fost cu totul altul decît cel care sunt. Încă şi mai exact spus: n-aş fi fost deloc, aşa încît datoriă convieţuirii neîntrerupte cu ei continui să fiu.


Horia Gârbea
Eu îl văd mereu tînăr şi ferice

Primind tema aceasta, m-am aflat într-o situaţie grea. Pe cine să aleg? Admir o mulţime de scriitori. Altfel nici nu mi-aş fi dorit să devin membru al breslei, eu care, prin formaţie, aveam hotărît un alt destin. Dar dintre cei pe care îi admir sau i-am admirat mulţi s-au stins. Cei care au rămas sînt, unii, şefi ai Uniunii Scriitorilor sau ai publicaţiilor la care colaborez şi s-ar putea crede, chiar de către ei, deşi elogiul meu ar fi absolut sincer, că vreau să îi flatez. Sînt mulţi scriitori pe care îi admir, din toate generaţiile, chiar dacă pe unii nu pot să-i şi iubesc. Pentru că admiraţia ţine de recunoaşterea meritelor, iar iubirea de acceptarea defectelor, ceea ce, în anumite cazuri, nu mi se pare posibil. Dacă aş alege un scriitor din generaţia mea, ar părea că o fac din spirit camaraderesc, iar dacă aş opta pentru un tînăr pe care îl admir, s-ar putea crede că vreau să mă pun bine cu cei care vin din urmă. Dar, chiar dacă ar fi aşa, ce mi-ar păsa, cîtă vreme sentimentul meu ar fi unul real şi onest? Nu, dificultatea alegerii stă exclusiv în numărul mare de persoane care îmi solicită prin scrisul, dar şi prin ţinuta lor morală o veritabilă consideraţie. Mai trebuie să mărturisesc că, în cazul unor scriitori mai tineri, mă gîndesc serios la posibilitatea unei ulterioare dezamăgiri. N-ar fi prima. Păţit fiind, am devenit circumspect.
Ca urmare, aleg să îmi fac publică admiraţia pentru un scriitor care îmi trezeşte nu numai stimă, ci şi o deosebită, niciodată mărturisită lui, afecţiune. Mai în vîrstă decît tatăl meu, recent plecat dintre cei vii, omul pe care îl admir nu încurajează defel vreo pornire mai caldă, confesiunea unui sentiment care să depăşească aprecierea între confraţi. Deşi ar putea să-mi fie tată, nu am simţit, cu o sensibilitate ce mă face reticent la orice invocare a unui ascendent dat de numărul anilor, că ar face vreodată uz de experienţa lui superioară. Am purtat multe discuţii împreună, totdeauna în condiţii asumate de egalitate, în care eventualele controverse s-au tranşat numai pe calea argumentelor, niciodată prin invocarea diferenţei de vîrstă şi, oho, cunoştinţe. Ambele în favoarea sa, cu un scor semnificativ.
Scriitorul pe care îl evoc aici este un om retras, cu o reputaţie de „ciufut”. Puţini colegi însă am întîlnit de o atît de intensă colocvialitate şi cu un umor atît de fin, adesea prezent în conversaţie, ca şi în text. Întîlnirile noastre, destul de dese, din fericire pentru mine, au fost totuşi puţine faţă de lecturile mele repetate din opera lui, unele texte, mai ales eseistice, ajungînd să le cunosc pe dinafară. Numai în cazul lui, şi în al altui critic pe care nu îl numesc, am mai multe exemplare din acelaşi volum: unul ferfeniţit de numeroase lecturi şi unul „bun”, eventual cu autograful autorului.
Opiniile sale tranşante, judecăţile totdeauna sincere şi fără echivoc, bazate pe o informaţie vastă şi precisă mă fac să-l consider un critic, înainte de a fi un romancier, cum îi place să se creadă. Subiectele lui de admiraţie în literatura română şi în cea străină sînt şi ale mele, deşi niciodată nu a coborît ştacheta spiritului critic în ceea ce priveşte literatura, dar şi conduita lor, fiind intransigent cu scăderile şi compromisurile celor mai îndrăgiţi autori.
Deşi face parte, cum spuneam, din generaţia tatălui meu, modelul său cultural şi comportamental mi-l apropie de cea a bunicilor mei şi al fraţilor lor, cei pe care am avut norocul să-i apuc în copilărie şi adolescenţă. Recent, vorbind despre Ion Vianu, profesorul Nicolae Manolescu făcea o observaţie care m-a izbit prin adevărul ei, pe care îl intuiam doar obscur: deşi mai în vîrstă numai cu cîţiva ani, „modelul” formativ şi educaţia celui elogiat atunci se deosebesc radical de cea a colegului său doar cu puţin mai tînăr.
Scriitorul la care mă refer a apucat să termine liceul, acelaşi pe care l-am terminat şi eu vreo 35 de ani mai tîrziu, înainte de „reforma învăţămîntului”, ceea ce, vasăzică, s-ar traduce cu „înainte de potop”. Astfel, modul său de „învăţătură” şi raportare la lume a fost altul decît al celor ce, imediat după, au devenit „recenţi”. Norocul meu, sau ghinionul poate, a fost că mi-am petrecut copilăria între oameni de tipul celui de care vă vorbesc. Oamenilor „noi” li se pare excentric să te ridici în picioare ori de cîteori o doamnă intră sau iese din încăpere. La fel de excentric cum mi se pare mie atitudintea lor de a rămîne aşezaţi, după ce bunicul meu mi-a explicat că asta „nu se face”.
Educat, aşadar, într-o altă lume şi păstrîndu-i valorile, orăşean prin excelenţă şi livresc cu naturaleţe, scriitorul pe care-l admir mi s-a părut întotdeauna, în ciuda marcatelor diferenţe ce există între noi (toate în defavoarea mea, recunosc), „un alt eu însumi”, cum spunea atît de frumos un personaj pe care eu şi persoana al cărei portret încerc să-l fac îl îndrăgim.
Autorul minunatelor eseuri pe care am ajuns a le şti pe dinafară a trecut de curînd pragul a opt decenii de viaţă. Eu îl văd mereu tînăr şi ferice şi îi doresc să rămînă la fel în anii mulţi pe care sper că destinul o să-i dăruiască unui om ce şi-i merită. Sper că l-aţi recunoscut din rîndurile de mai sus pe Alexandru George.


Angelo Mitchievici
Un pariu câştigat

Există puţini scriitori care mizează totul, dar absolut totul, pe literatură, şi dintre aceştia foarte puţini sunt cei care reuşesc. De altfel, lista eşecurilor este prin ea însăşi exemplară în orice literatură şi există scriitori, precum Heliade Rădulescu, din care supravieţuieşte doar proiectul grandios. Mircea Cărtărescu constituie expresia unui astfel de mize şi a unei astfel de pariu, pe care l-a câştigat. Există şi un proiect Mircea Cărtărescu, iar tensiunea literaturii sale se articulează dialectic între doi poli: Totul şi Nimic. Puţine proiecte în literatura română, dar şi în oricare altă literatură, sunt atât de ambiţioase, şi ca să fim oneşti, atât de nebuneşti, ca acela care transpare din literatura lui Mircea Cărtărescu şi anume de a acoperi o epocă cu geografia propriei tale literaturi, de a traversa toate genurile şi a le imprima fiecăruia o marcă indelebilă, de a unifica câmpul literar sub semnul propriului univers, a propriului eu insignifiant şi deopotrivă enorm, de a realiza în opera ta Aleful literaturii. Mi se va spune că oricum este vorba de un proiect utopic şi, prin urmare, irealizabil. De acord. Însă tensiunea acestui proiect îşi găseşte o expresie elocventă nu numai la nivelul unei retorici, ci şi în reuşite. Trilogia romanescă Orbitor circumscrie contingenţa a două lumi, comunistă şi postrevoluţionară nu în detaliul realist, ci într-o ecuaţie hermetică cu acces la universalii, Nostalgia conţine încifrat şi mecanismul de funcţionare al operei, Poezia poartă marca Totului, Levantul, cu reflexul său dramaturgic, revalorifică una dintre cele mai valoroase experienţe literare, a Ţiganiadei lui Ion Budai Deleanu, doar că „jucăreaua” lui Cărtărescu este întreaga literatură, scriitorul traversând fulgurant toate vârstele poeziei până la el, Enciclopedia zmeilor este o carte corespunzătoare celor mai vizionare feerii postmoderne, Postmodernismul românesc reprezintă singurul demers critic proiectiv asupra postmodernismului românesc considerat în totalitate. Pas cu pas, articolele-pamflet, cele delectabilfrivol- nostalgice din De ce iubim femeile, dar şi cele de atitudine civică completează zone rămase albe pe harta propriei geografii literare. Cred că înţelegerea oricărei părţi a operei cărtăresciene necesită revizitarea întregului nu ca un context pur şi simplu, ci prin însăşi natura proiectului său literar totalizant. Lucrând în filigran, scriitorul ţese neobosit pânza propriei literaturi, a Literaturii, cu o abnegaţie şi o răbdare de nezdruncinat, cu o modestie din care nu lipseşte gestul de nobleţe şi moderaţia într-un timp al descătuşării instinctelor aptere. În plus, Mircea Cărtărescu a lăsat în urmă şi două generaţii de scriitori, cei care se regăsesc grupaţi în cele două antologii, Tablou de familie şi Ferestre 98, rezultat al unei întâlniri fecunde în cadrul cenaclului de la Facultatea de Litere din Bucureşti, ecou al celebrului Cenaclu de Luni, condus de Nicolae Manolescu. M-am întrebat adeseori cum se poate reinventa un scriitor. Cred că Mircea Cărtărescu nu trebuie să se reinventeze, să devină nou, ci să continue să-şi trăiască texistenţa al cărei fascin îl simţim cu fiecare frază.


Alex Ştefănescu
Demnitate

Îi admir pe mulţi scriitori. Dar despre ei am scris de sute de ori, întrucât chiar asta e profesia mea: admiraţia. A venit vremea să mărturisesc, acum, după patruzeci de ani de căsnicie, cât de mult o admir pe soţia mea, Domniţa. Nu e doar o problemă de familie, întrucât Domniţa, editor de elită şi autoare a unor cărţi despre România postcomunistă care au suscitat interes, are şi un statut de persoană publică.
Mi s-ar putea spune că e firesc să-ţi admiri soţia (sau, cel puţin, să declari că o admiri), fiindcă îţi este un om foarte apropiat. De fapt, nu e deloc firesc. Viaţa de fiecare zi reprezintă un complot permanent împotriva admiraţiei faţă de cel de lângă tine. Dacă vezi o femeie de-a lungul a patruzeci de ani, în toate situaţiile posibile, inclusiv bolnavă, obosită, exasperată, trebuie să ai o vocaţie a admiraţiei şi trebuie ca ea să fie cu adevărat admirabilă, ca să îţi păstrezi încântarea pe care ţi-o provoca prezenţa ei lângă tine în tinereţe.
M-am căsătorit cu ea pentru că era foarte frumoasă. Numai şi numai pentru că era foarte frumoasă. Nu ştiam aproape nimic despre felul ei de a fi. Putea fi o fiinţă diabolică. Aveam douăzeci şi trei de ani, ca şi ea, şi la vârsta aceea nu eram încă un bărbat, ci un băiat. Aşa se explică de ce, când ieşeam cu ea la plimbare, în oraş, şi vedeam cum atrage cu înfăţişarea ei privirile tuturor, o ţineam strâns de mână, ca să nu mi-o ia... bărbaţii.
Dar, treptat, am descoperit – cu sentimentul că am avut noroc şi am câştigat la loteria vieţii – ce om e soţia mea.
Domniţa şi ai ei – cu ascendenţi care au făcut parte din protipendada Ploieştiului – au avut mult de suferit din cauza comunismului. O singură secvenţă din viaţa ei, desprinsă parcă din Doctor Jivago: pe vremea când era un copil, întreaga lor familie (tata, mama, ea şi fratele ei) a plecat, vara, în concediu la mare, iar la întoarcere a găsit locuinţa ocupată pe jumătate de familia unui miliţian. Viaţa lor s-a transformat de atunci, pentru multă vreme, într-un coşmar. Proprietarii şi copiii lor erau nevoiţi să aştepte la rând ca să intre la baie sau la bucătărie, iar noaptea – să asculte peroraţiile miliţianului beat, care profera ameninţări la adresa „intelectualilor reacţionari de alături”.
În aceste împrejurări şi în altele, Domniţa a fost de o demnitate inflexibilă. Nu s-a lăsat mutilată sufleteşte nici de ură, nici de frică, s-a refugiat întro distincţie a ei, inaccesibilă oamenilor de nimic aduşi în prim-planul existenţei de partidul comunist.
În 1975, pe când preda limba română unor studenţi străini, un ofiţer de Securitate a încercat să o convingă să devină informatoare, şi ea, bineînţeles, a refuzat, într-un mod care excludea orice continuare a discuţiei. Atunci ofiţerul i-a făcut cel mai frumos compliment indirect care i s-a făcut vreodată:
– Ştiam că o să refuzaţi. Înainte de această discuţie v-am văzut în autobuzul care vă aducea la şcoală. V-am studiat şi mi-am dat seama că nu am nicio şansă să vă conving. Totuşi, am încercat.
Ştiu ce anume a descifrat ofiţerul – cu imensa lui experienţă de vânător de oameni – în atitudinea Domniţei: o ţinută aristocratică, o incompatibilitate structurală cu josnicia.
Admir, la Domniţa, şi ironia ei caustică. Când PNŢCD a intrat în declin (eu fiind unul dintre numeroşii lui vicepreşedinţi), ea mi-a spus;
– Bravo, Alex, în două partide ai intrat şi tu de-a lungul vieţii şi amândouă s-au prăbuşit.
Sau:
Dornic să fiu lăudat pentru seriozitatea mea, i-am spus odată:
– Domniţa, toate personalităţile au câte o amantă tânără, numai eu nu am. Cum îţi explici asta?
Mă aşteptam ca ea să-mi explice: pentru că eşti un bărbat cinstit, devotat soţiei lui... Dar ea mi-a spus altceva:
– Pentru că nu eşti o personalitate.
Un moment de maximă admiraţie faţă de ea l-am trăit în urmă cu câţiva ani, la lansarea unui nou volum din Dicţionarul victimelor comunismului, editat cu sacrificii de Domniţa. Cu o zi înainte, Elie Wiesel, care tocmai făcuse impoliteţea ca, aflat la Sighet, să refuze să viziteze Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, i-a culpabilizat încă o dată pe români (omiţând să deplângă şi tragedia pe care au trăito ei înşişi, în timpul comunismului): „Românii să nu uite: au ucis, au ucis, au ucis.”
În faţa a sute de oameni veniţi la lansare, Domniţa a spus în replică:
– Elie Wiesel să nu uite: românii au fost ucişi, au fost ucişi, au fost ucişi!
Toţi cei prezenţi s-au ridicat în picioare ca să o aplaude. Printre ei mă aflam şi eu.


Sorin Lavric
Impetu animo

Admiraţia nu e semn de sentimentalism, ci imbold de emulaţie inspirat de un model aparte. Căci a fi sentimental e a sufoca intelectul sub exces de emoţie, pe cînd admiraţia te ridică la nivelul celui pe care îl admiri. În primul caz te duci în jos, în cel de-al doilea urci. De aceea, în orice admiraţie dospeşte o năzuinţă fascinatorie cu bătaie competitivă, admiratul devenind sursa rivalităţilor ivite între admiratori.
Omul sub fascinaţia căruia mi-am petrecut tinereţea a fost Gabriel Liiceanu. Prima oară cînd l-am întîlnit (pe culoarul Facultăţii de Drept, în 1990), am fost atît de emoţionat, încît, întinzîndu-i o carte pentru autograf, am simţit cum mîinile îmi tremurau la propriu. Pentru generaţia celor care au făcut filozofie imediat după ’89, Gabriel Liiceanu a fost simbolul iniţierii în arcanele speculaţiei. La drept vorbind, îl priveam ca pe întruchiparea vie a tuturor disciplinelor conceptuale şi, dacă mă întreba cineva ce este filozofia, nu-mi rămînea decît să-l arăt cu degetul pe el. Era un simbol luminos căzut în decorul nefast al unei facultăţi ticsite cu beduini marxişti, ale căror frunţi, ascunse sub suliman universitar, se îngustaseră de prea mult scrupul obedient. În mijlocul lor, cîţiva dintre noi ne-am agăţat de singurul intelectual pe care îl intuiam ca venind din altă lume – lumea în care învăţai să gîndeşti cu capul tău şi numai sub imperiul propriei autorităţi. Şi cum stofa unui profesor se măsoară după cîtă emulaţie emană în jur, adică după cîte inteligenţe atrage în virtutea farmecului propriu, în anii ‘90, talentele intrate la Filozofie făcuseră cîmp compact în jurul lui Liiceanu. Eram un roi de tineri intraţi în efervescenţă spirituală, care mîncam jăratec din dorinţa de a răsturna gîndirea lumii. Vroiam totul, adică întronarea unei istorii care să înceapă cu noi. Mai mult, rivalizam la sînge din ambiţia ca el să ne recunoască. Şi cum fiecare talent, dacă este autentic, caută să le eclipseze pe cele rivale, atunci am aflat cît de important este să fii recunoscut de un intelectual în a cărui autoritate crezi. E ca şi cum ai primi un certificat consfinţind setul de latenţe pe care urmează să le scoţi din tine.
În privinţa scrisului, sînt cinci lecţii fundamentale pe care le-am învăţat de la Gabriel Liiceanu: 1) orice text trebuie să aibă o vibraţie constantă, adică o densitate de nuanţe fără de care tensiunea fragmentului cade, degenerînd în clişeu şi provocînd plictiseala; 2) trebuie să te pui mereu în pielea cititorului, anticipîndu-i reacţiile, spre a nu-l preschimba în victima ifoselor tale ermetice; 3) trebuie să combini mereu anecdota cu schema conceptuală, adică povestea cu generalitatea, pentru a ocoli literatura fără idee (care e epos fără logos) sau abstracţiunea calpă (care e logos fără melos); 4) trebuie să scrii patetic (impetu animo, din tot sufletul), dar nu sentimental, adică nu în torente dulcege, ci într-o cadenţă care trece în cititor prin dozajul tentelor lexicale, caz în care scrisul devine atitudine impostată în numele unei seducţii spirituale. Şi, cînd condiţia seducţiei e atinsă, cititorul îţi poate parcurge textul „murind de plăcere“; 5) nu există creaţie fără libertate de conştiinţă, că aşadar nu are nici nu rost să scrii dacă tremuri de teamă la ce vor spune adversarii sau detractorii.
Anii au trecut, iar generaţia care a crescut sub spectrul de admiraţie al lui Gabriel Liiceanu a ajuns la maturitate. Ce va ieşi din ea depinde de cît impetus animi va şti să pună în gînduri.


Mihai Zamfir
Pleşu, l’admirable

Iau cuvîntul admirabil în sens etimologic, adică „demn de a fi admirat”, nu ca pe un superlativ absolut, aşa cum este el utilizat curent. Deşi cu cîţiva ani buni mai tînăr decît mine, m-am uitat de la început la el ca la un fel de Învăţător, cu majusculă. Cartea lui Pitoresc şi melancolie pe care, la începutul anilor ’80, într-o cămăruţă de la etajul 3 al Facultăţii, o analizam cu studenţii în cadrul unui cerc special de stilistică avînd statut aproape subversiv, această carte, deşi scrisă cu vigoare tinerească, mi se păruse a unui savant desăvîrşit. Nimic nu-i lipsea, ne învăţa să privim altfel tablourile şi era fără vîrstă; cu un cuvînt, admirabilă.
Mai tîrziu, după ce l-am cunoscut pe Noica şi am realizat ce însemna grupul din jurul filozofului, după ce l-am auzit de zeci de ori pe Pleşu vorbind, portretul lui a luat formă şi s-a îmbogăţit cu infinite nuanţe. Dar imaginea oarecum abstractă impusă de Pitoresc şi melancolie a condiţionat toate întruchipările ulterioare ale autorului ei.
În ziua de 22 decembrie 1989, existenţa noastră s-a frînt în mod salutar: milioane de români au putut începe o viaţă nouă. Ce am făcut fiecare cu acel 22 decembrie al nostru – iată o întrebare grea, cu răspunsuri doar rareori la înălţime. Andrei Pleşu a avut curajul unei opţiuni pe care puţini oameni de formaţia şi de categoria lui au îndrăznit să o adopte; fără să lase deoparte misiunea pentru care părea hărăzit – aceea de a scrie cărţi extraordinare – s-a decis să-şi consacre viaţa mai ales celorlalţi, adică oamenilor care aveau nevoie într-un fel sau altul de ajutorul lui.
Ce altceva au reprezentat în fond ministeriatul la ingratul Minister al Culturii, apoi cel – mult mai gratificant – de la Ministerul de Externe, fondarea revistei „Dilema” – cu sclavia obligatorie presupusă de conducerea unei redacţii şi de scrierea articolului hebdomadar, prezenţa în Consiliul pentru Cercetarea Arhivelor Securităţii şi mai ales acaparanta muncă de la Colegiul „Noua Europă”, decît jertfirea pentru alţii? Fără gesturi mari, fără fraze pompoase, tăcut şi eficient.
Puţini ştiu, probabil, că intrarea României în Uniunea Europeană (sub forma iniţială a acceptării noastre la tratativele de aderare, în cîteva zile decisive din decembrie 1999), ca şi formarea celei mai strălucite pleiade de tineri intelectuali români contemporani (absolvenţi, toţi, ai Colegiului „Noua Europă”) reprezintă opera lui Andrei Pleşu şi a nimănui altul.
Toate astea pentru că, la 22 decembrie 1989, el a făcut o alegere pe care mie, personal, mi-ar fi fost greu să o fac. Îl privesc astăzi pe Pleşu cu respectul celui care n-a reuşit să se ridice la asemenea înălţime. Îl aşez alături de Ana Blandiana şi de Nicolae Manolescu, scriitori de primă mărime, ce au avut şi ei tăria de a pune pentru ani de zile între paranteze scrisul lor, dedicîndu-se socialului. În grupul ales, statura lui Pleşu mi se pare însă paradigmatică.
Cred că unul dintre privilegiile pe care soarta mi le-a dăruit (nemeritat, de altfel, ca orice privilegiu) este acela de a fi fost contemporan cu Andrei Pleşu, de a-i fi strîns de mai multe ori mîna, de a fi stat de cîteva ori în preajma lui.


Iulia Iarca
Un peisaj cu mai multe poteci

Fiind invitată să povestesc despre autorul pe care îl admir cel mai tare, m-am văzut pusă în faţa unui peisaj cu multe poteci. Scriitorii către care se îndreaptă preţuirea mea sunt, desigur, numeroşi, diverşi. Însă ceea ce mă împiedică să aleg unul singur este convingerea că exclusivitatea conferă statutul de model. Or, dacă în interbelic exista un Nae Ionescu, personalitatementor pentru cei mai mulţi dintre tinerii scriitori de atunci, acum timpul are alte capricii. Nu pentru că astăzi ne-ar lipsi personalităţile. Sau pentru că ele nu ar fi de referinţă. Ci pentru că atitudinea s-a schimbat. Iar laudatio pur şi simplu nu mai face parte din structura interioară a generaţiei noastre. Aş putea, desigur, să împart cuvinte care mai de care mai frumoase şi mai împodobite despre scriitorii titraţi de acum. Cititorul anchetei ar fi reconfortat.
În realitate, lucrurile evoluează altfel. Datoria noastră este să dăm, nu să primim. Scriitorul-model există în vremurile de linişte, în care direcţia este trasată, trebuie doar să o urmezi încrezător (şi, în cazurile fericite, să o depăşeşti). Capitolul acesta s-a încheiat. A repeta traseul modelelor înseamnă, invariabil, a continua modest o orientare care şi-a dat demult vârful.
Dragi scriitori importanţi, dragi cititori, simţiţi, desigur, nevoia noului în literatura de acum. Aveţi aşteptări de la tinerii literaţi. Ei bine, şi noi avem aceleaşi aşteptări. În plus, se simte presiunea gândului că poate nu vom fi capabili să dăm ceva cu adevărat valoros. Şi, din cauza aceasta, să rămână un gol de care suntem răspunzători. De la generaţia ’80 încoace (cu câteva sclipiri ale unor autori nouăzecişti, care pot fi încadraţi, ca vârstă, fără probleme în aceeaşi generaţie) nu s-a remarcat nici un autor mare. Nici măcar unul. Cu cât trece timpul, cu atât tensiunea e mai mare.
Mi-am propus ca în acest text să nu dau nici mşcar un nume. Admir scriitorii care au scris lucrări-reper în literatura noastră. Pe aceia al căror nume va fi cunoscut şi peste 200 de ani. Şi îmi doresc ca timpurile noastre să nu se dovedească, până la urmă, atât de sterile. Avem nevoie de talente, nu de modele.


Constantin Ţoiu
Tustrei la trecut şi unul care povesteşte

La solicitarea personală a redactoarei Ana Chiriţoiu, cu prilejul Noului An De fapt, este vorba de doi prozatori trecuţi pe lumea cealaltă, al treilea fiind încă în viaţă, semnatarul rândurilor de faţă...
Cu Marin Preda avusesem un conflict greu prin anii ‘70, când, ducându-mă cu G. Dimisianu la casieria Uniunii, care se afla atunci în clădirea şde azi aţ sediului PSD, îl întâlnisem încasând o sumă de bani.
Nu ne văzuse. Aşteptam la rând îndărătul lui. Marele nostru scriitor primise o sumă imensă de la madam Ştefănescu; nu mai isprăvea burdu- şindu-se de bani, vârându-i pe unde apuca.
Întorcându-se şi dând cu ochii de noi, ne privise încurcat, iar eu, văzându-l cum călca greoi, nu avusesem ceva mai bun de făcut, după aceea, povestind cunoscuţilor cum îl văzusem ieşind de la casieria Uniunii doldora de bani... că era o adevărată statuie de bancnote, spuneam răutăcios.
Când ne văzuserăm, Preda ţipase la mine – Cum, dom’le, nu-mi dai voie să umblu cu bani?! – şi altele... Făcusem o nerozie –, ce mă apucase? Degeaba îi cerusem scuze –, ameninţarea plutea deasupra capului meu...
Trecură anii. Apăruse Galeria... Începusem să mă duc şi eu pe la Mogoşoaia, locul de odihnă şi de scris al scriitorilor. Nu mă văzusem cu Preda de când îmi apăruse cartea. Mă gândeam, chiar, cum o să fie dacă voi da ochii cu el. Ce-o să zică? Dacă o zice ceva în contul cel vechi?... Lasă, o să găsesc eu...
Am mai scris despre asta şi mă repet în felul în care un obiectiv fotografic încearcă să prindă cât se poate de fidel scena.
Aşa, de pildă, ce culoare avea perdeaua de pluş care separa cele două încăperi ale sufrageriei de la Mogoşoaia. Cum era materialul acela murdar, pătat ca tot ce apuci şi tragi ca să vezi dincolo.
Cum a arătat figura lui Marin Preda, ivit brusc, într-o zi, de partea cealaltă? Faţa lui virilă, impunătoare, ochelarii groşi, negul rebel de pe obrazul drept, acolo unde lama de ras ezită întotdeauna, lăsând un smoc de păr ca iarba fierul de coasă...
Cum ar fi fost îmbrăcat –, în costumul acela de vară nisipiu sclipind în bătaia luminii electrice...
Ţin minte cum alergasem după Marin Preda când apăruse primul volum din Moromeţii, în plin proletcultism.
Era pe la începutul Pieţei Romane, pe Ana Ipătescu, spre „Gazeta literară”. Gâfâiam şi mă oprisem îndărătul lui şi îl felicitasem, mişcat. Iar Preda murmurase aproape serios: Mulţumesc, dacă o spui dumneata...
Iar acum – după ce se trăsese perdeaua – era invers, mie îmi apăruse o carte despre care lumea spunea că ar fi foarte bună.
Pe urmă Marin Preda îmi întinsese mâna zicându-mi: Monşer, te felicit!
Sentinţa de bază avea să cadă peste vreo săptămână, plină de humor. Treceam pe Calea Victoriei, când m-am auzit strigat din urmă – cum se strigă lumea în Bărăgan – şi era Mircea Dinescu.
Alerga ca disperat spre mine. Era trepăduşul angelic – pe atunci – al lui Preda. Un înger de Renaştere cu părul castaniu, revărsat pe spate şi care pe vremea aceea ţinea la mine, – un înger ialomiţean. Oprindu-se şi trăgându-ş i sufletul, exclamase bucuros: Nene Ţoiule, ce bine că te văd!... Azi dimineaţă, la Mogoşoaia, Preda mi-a zis: „Ai auzit ce-a păţit Ţoiu?” „Aoleu!”, am făcut, credeam că te-a călcat maşina... Şi a zis: „L-a luat apa succesului!”
Marile talente sunt, de fapt, şi mari caractere, când trebuie să emită judecata finală...
Din Memorii, vol. I (2003)
***
Despre Petru Dumitriu, un arbiter elegantiarum al epocii, scrisesem prin 1960 un pamflet de pomină, apărut în „Gazeta literară”, primul meu articol publicat ce făcuse senzaţie.
Paul Georgescu, care nu-l înghiţea pentru aerul său de Dandy L’incroyable – cum şi pusesem titlul articolului, dar redacţia îl schimbase, zicând să nu umblăm cu franţuzisme –, se întreba cine o fi ăsta, Ţoiu.
E de mirare cum de a apărut un astfel de text faţă de acele vremuri din care articolul meu nu făcea parte.
Eu mă ocupam cu traducerile. Petru Dumitriu era în culmea gloriei. Ajunsese director la ESPLA.
Şi am un contract cu această editură, Petru Dumitriu îl vede şi, în loc să-l semneze, îl rupe în patru şi-l aruncă la coş. Martoră îmi este... îmi era?... secretara care mi-a povestit, nu Mioara Georgescu.
Într-o zi – nu pentru asta – mă duc la ESPLA – pentru altceva – mă duc la Alexandru Balaci, subdirectorul lui P. Dumitriu.
Cu Balaci eram prieten. Din întâmplare, uşa directorului se deschide şi apare însuşi directorul, care avea biroul alături. Şedeam pe un scaun lângă Balaci; acesta se ridică şi spune: Dragă Petrule, ţi-l prezint pe tovarăşul Ţoiu, şi zâmbeşte, fiind la curent cu contractul rupt şi cu pamfletul care făcuse vâlvă...
Petru îmi aruncă o privire ucigătoare; în schimb, îmi întind mâna spre mâna lui, care se lasă către mine...
Ajunşi faţă în faţă, îl studiez bine. E cel puţin cu aproape un sfert mai înalt decât mine, încât trebuie să-mi dau capul pe spate ca să-l văd tot.
Stăm şi ne privim fără să ne zicem nimic. El cu ochii în ai mei, eu silindumă să nu-mi las jos privirea, s-o ţin aţintită în a lui, şi reuşesc, cu un efort, să fiu ultimul care întoarce ochii în altă parte...
Învinsesem. Cu încăpăţânarea de care sunt capabil uneori, izbutisem să nu-mi plec privirea...
Mă gândisem în sinea mea, dacă nu reuşeşti acum, n-ai să faci faţă nici unui moment greu al vieţii tale.
Şi am mai marcat un punct!
Peste câţiva ani, Petru Dumitriu avea să plece din ţară. A fost ca o bombă. Începuse exilul acestui mare prozator, răsfăţat de regim.
Foarte mult timp a fost atacat. Către sfârşitul lui ‘80 critica s-a mai îmbunat.
Nu fusesem contra niciodată, cu excepţia pamfletului – fusesem tolerant, ca profesionist, de partea lui.
Astfel că, după 1990, scrisesem despre el, recunoscându-i valoarea.
Până într-o zi, când primisem două scrisori, pe care le reproduc în întregime.
Prima, trimisă în ziua de 2 iulie 1996 de la Metz, din Franţa, sună aşa:

Dragă Constantin Ţoiu,
Ţi-am citit cu mult interes şi cu plăcere remarcabilul articol intitulat «Opera magna».
Îţi mulţumesc pentru constatările literare extrem de pătrunzătoare, de amintirile relatate şi regret amintirea contractului rupt în patru pe care ai păstrat-o despre mine. Eu nu-mi mai amintesc nimic, nimic, nimic în legătură cu asta – nici articolul de care pomeneşti nici contractul, deşi m-ar mira dacă Mioara X (îi uit numele de familie, dar o ţin minte ca excelentă secretară) ţi-ar fi povestit basme. (E vorba de altă secretară, de care P.D. nu-şi mai aminteşte. n.m.)
În orice caz, spre a-ţi mulţumi pentru giuvaerul de articol, şi a-mi face iertat gestul neasemănător mie de acuma o jumătate de veac, te rog să binevoieşti a accepta să faci traducerea cărţii pe care o scriu acuma, pe englezeşte, cu titlul (latin, ca al articolului Dtale) NON CREDO. Dacă preferi să traduci din franţuzeşte, te voi ruga să binevoieşti a traduce următoarea carte începută de vreun an şi intitulată – o să râzi – Terra Incognita.
Cu cele mai bune urări de sănătate, al Dtale
Petru Dumitriu

Şi cea de-a doua scrisoare, trimisă la 30 august 1996: 

Mult stimate Dle Ţoiu,
M-a bucurat mult scrisoarea, şi mă scuz că răspund mult prea pe scurt, dar am un motiv: ne vom putea vedea şi vom putea vorbi pe îndelete cu ocazia vizitei mele la Bucureşti între 23 şi 27 septembrie. Deci: mă bucur să ne întâlnim şi să stăm de vorbă, numai gazdele să se mişte niţel, ceea ce voi avea onoarea să le cer cu tot respectul cuvenit. Titlurile latineşti sunt o coincidenţă senzaţională. Ca traducător – sau „plasator” în Occident? – eu voi fi disponibil după ce voi fi terminat NON CREDO (în lucru) şi TERRA INCOGNITA (abia începută), drept consolare adaug: trebuie să mă grăbesc, la vârsta mea, Costeliva nu aşteaptă!
Al Dtale,
Petru Dumitriu

Drept sinteză, acest mare autor aventuros avea pe lângă talentul său neobişnuit şi Caracterul... (ceea ce poate să sune bizar) judecăţilor finale într-o mare turbulentă...
În orice caz, şi Preda, şi Dumitriu, şi Ţoiu, prin aporturile lor specifice, dau o culoare nouă literaturii române – fie a satului, fie a aristocratismului crepuscular dâmboviţean, fie dramei comunismului ne-românesc, tustrei concentraţi laolaltă în a doua jumătate a secolului douăzeci...


Gabriela Gheorghişor
Neastâmpăr şi melancolie

Se întâmplă, uneori, ca recenziile şi cronicile mele să fie nişte „exerciţii de admiraţie“, însă ele sunt despre oameni pe care nu-i cunosc în carne şi oase. Sau pe care i-am văzut o dată- de două ori, schimbând, poate, câteva vorbe. De aceea, voi evoca aici un scriitor căruia i-am citit şi opera, şi am avut şi ocazia să-l întâlnesc în mai multe rânduri, suficiente ca să pot aproxima o schiţă de portret.
Scriitorul acesta este unul dintre cei cu „aripi crescute înăuntru“ (Matei Călinescu), adică un critic şi istoric literar. Dar şi un profesor de literatură. L-am urmărit manifestându-se live la numeroase susţineri publice ale unor teze de doctorat de la Facultatea de Litere din Craiova, precum şi în alte împrejurări plăcute sau cernite (vreo patru lansări de carte şi o înmormântare). Memoria developează instantanee grăitoare: siluetă filiformă, cvasi-ascetică, umeri parcă apăsaţi de o povară invizibilă, surâs tandru, privire atentă, care te fixează scrutător. Zăreşti în ea, deopotrivă, neastâmpărul spiritualintelectual şi aburul insinuant al plictisului, licărul inteligenţei la pândă şi oboseala sceptic-melancolică. Vocea caldă vibrează fie pe coarda blândeţii îngrijorate, fie pe aceea a încordării tensionate. Profesorul are o fire gravă, care exclude autoexpunerea frivolă şi acrobaţiile cabotine. Nu există totuşi, în discursul său, nici urmă de scorţoşenie, de morgă scremută şi bătrânicioasă. „Execuţiile“ rapide, dintro frază, mustesc de expresivitate ironică, tachinăria se varsă în albia umorului molipsitor. Aerul de uşoară stânjeneală sau distanţa aristocratică, intimidantă, se datorează, probabil, unei timidităţi de fond, unei retractilităţi ce ţine loc de scut al fiinţei, pentru că altfel, în mediu prietenesc, încruntarea dispare, iar volubilitatea se transformă într-un mic spectacol de bună dispoziţie.
Ca şi Gabriel Chifu, de pildă, Eugen Negrici a plecat târziu la Bucureşti, reuşind să-şi impună numele pe scena culturală naţională, dar neuitându-şi niciodată rădăcinile olteneşti. De-a lungul unei cariere îndelungate, n-a scris doar cărţi, ci a materializat în proiecte ample, precum Nicolae Manolescu (tot oltean, la origine), viziuni de istorie şi critică literară. A construit, cu mărinimie şi imaginaţie, dinspre culoarul secundarului. A demolat, cu amărăciune şi (auto)înţelegere, de pe relieful de creastă al literaturii române. Într-o mână a ţinut securea lucidităţii dezabuzate, în cealaltă laurii tristelor victorii, pentru creatorii valoroşi, vlăguiţi într-un concurs cu reguli absurde şi condiţii nefaste performanţei. Din lupta cu iluziile şi deziluziile (proprii sau generale) a rămas, pe câmpul învăluit de pulberi şi fum, o hartă luminată a literelor noastre, cu marcaje de obiective vulnerabile şi de puncte strategice, îmbietoare pentru viitorii cercetători. Voinţa sistematizărilor s-a unit, într-o fericită îmbrăţişare, cu nervul polemic, iar răceala tehnică a fost mereu subminată de incandescenţa fluidului emoţional. Rigoare şi fineţe, patos etic ţâşnind cu graţie printre zăbrelele geometrice ale logosului critic.


Irina Petraş
Întâlnirile singuratece

Antipatizez fără rest şi fără urmări doar oameni cu care n-am nici în clin, nici în mânecă. Reacţie pur fiziologică, instinctivă, uşor de (psih)analizat. Printre oamenii cotidianului meu, mai socializa(n)t decât mi se potriveşte (chiar dacă se spune că mă descurc binişor!), am nenumărate simpatii vagi, nicio ură şi nicio duşmănie, înţelegere largă (şi, în secret, circumspectă) pentru celălalt, căci pun mare preţ pe vecinătatea civilizată şi, dacă se poate, elegantă. Admiraţia mi-e cumpătată. Nu am modele, nici idoli. Lucidă şi nedispusă la amăgiri, nu preiau nici un autor/om întreg în simpatia mea, fără cârtire. Aleg ce mi se potriveşte, las deoparte ce nu, într-o mişcare continuă de ajustare gândită a propriei perspective.
Dar există oameni pe care i-am simţit apropiaţi mie din prima clipă. De întâlnirea cărora mă bucur, chiar dacă e vorba de iuţi intersectări de drum. Pe care simt că pot conta şi în scrisul cărora găsesc rezonări. Iată câteva exemple vii, fiindcă aceasta e tema de luptă a României literare la sfârşit de 2010.
Cu Grete Tartler mă întâlneam vară de vară la Neptun. Cu rădăcini transilvane şi sânge nemţesc pe deasupra (amănunt agravant pentru mine şi copilăria mea în târg săsesc), e „de-a mea”. Toată ştiinţa şi-o poartă cu naturaleţe, cu umor şi caldă deschidere spre ceilalţi, provocând misterele vieţii în prelungi şi pline de subînţelesuri taclale despre noi, săgetătorii, despre semne ascunse şi mici fisuri în suprafaţa monotonă a zilei. Pot vorbi cu ea despre înţelepciunea arabă şi muzici de sfere, dar şi despre rochii făcute cu mâna noastră din pânze şi dantele vopsite în degradeuri şi decorate cu petece de catifea. Alături de Stelian „Estrel” Tăbăraş şi de Ana Stanca, fiica lor (care pe la vreo 4 ani îi şoptea împăciuitor la ureche „noi nu avem nevoie de pozară, noi avem cuvintele”...), Grete oficia discret, cantr- o catedrală nevăzută, cu ochii privind dincolo de lucruri şi cu o şuviţă întunecată strivită între buze, semn al neastâmpărului dinăuntru.
Pe Gabriela Adamneşteanu, omul, am descoperit-o în armonie cu scriitoarea – aceeaşi nuanţare a detaliilor, interpretate cu fineţe şi cu delicată îndrăzneală. O directeţe plină, matură, dar şi adolescentin-reticentă, o uimire calmă şi complice în faţa „vieţii ca o foşnire”, woolfiene.
În Florina Ilis, care împacă elegant, cu ochii mijiţi a zâmbet, slujba de ficţionar cu har şi îndatoririle, multe, ale convieţuirii, am aflat de la început un om de nădejde.
Nu doar pentru corectitudine politică, îl adaug lor pe Ion Vartic. Îi admir (aproape) fără rezerve arta eseistică şi existenţială de substituire. Textele/gesturile care înscenează cu migală de împătimit. Digresiunile de spectator mucalit, cu o poftă de a râde pe care puţini i-o cunosc. „Gânditor privat”, ca Cioran, naiv şi sentimental în doze personalizate, nu închide nimic, ci lasă, sistematic, riguros, atent şi expresiv, totul vraişte. Oricât de scurte, întretăierile noastre au un va urma.
Şi iarăşi, nu doar din îndatoriri de… păstoriţă, închei cu un personaj colectiv şi mozaicat, numai bun de admirat ca rezultantă de figuri singulare şi rebele: scriitorii filialei clujene.


Radu Vancu
Un unic şi imens poem

Pasajul acela al lui Andrei Pleşu pune la îndoială poeţii care prea arată a poeţi, pictorii care prea arată a pictori ş.a.m.d. Fraza îmi recheamă în memorie trenciul cenuşiu al lui Mircea Ivănescu. Poetul care nu numai că nu-şi cultivă aparenţa poetică, dar îşi neagă statornic, atât în poezie, cât mai ales în conversaţia privată, însăşi esenţa de poet. E greu să găseşti un poet mai uman decât Mircea Ivănescu şi, în acelaşi timp, mai difident faţă de propria calitate umană şi poetică, deopotrivă. (Eu, până acum, n-am găsit.) Bacovia vorbeşte, într-un vers memorabil ca toate ale lui, despre „omul făcut concret”; ei bine, Mircea Ivănescu e poetul făcut discret. Nu poţi recunoaşte uşor poetul puternic din spatele omului blând, înfăşurat în trenci ca într-o mantie de la care ar aştepta să-l facă invizibil, aşa cum nu erau uşor de recunoscut zeii care, din cine ştie ce spirit ludic, luau chip de oameni obişnuiţi în epopeile greceşti. Însă, după ceasuri întregi de citit şi vorbit poezie, e dificil să ignori, difuză în jurul aceluiaşi om blând şi discret, aura poetică emanând din punctele neverosimil de strălucitoare din spatele dioptriilor, dincolo de care fiinţa lui se află contrasă integral. Odată constatată epifania, îţi e imposibil după aceea să uiţi vreo secundă că omul acesta obişnuit e un poet atât de neobişnuit, iar biograficul lui subîntinde continente uriaşe de bibliografic. Înţelegi că între faptele de viaţă şi faptele de literatură nu există nici o diferenţă de substanţă, încât, dacă textele sunt toate intertexte, atunci, complicând terminologia cărtăresciană, texistenţele sunt toate intertexistenţe. Prin urmare, toată marea literatură tradusă de Mircea Ivănescu nu e de trecut la pasivul propriei sale literaturi; miile de pagini din Joyce, Faulkner, Broch, Musil, sutele de pagini de „discurs mixt” ale lui Nietzsche, corespondenţa lui Kafka, antologia de poezie americană, atât de influentă încă – toată biblioteca asta fundamentală e într-un mutual raport de intertexistenţă atât cu viaţa, cât şi cu poezia mopetiană. Dacă textele lui alcătuiesc un unic şi imens poem, aşa cum s-a spus, atunci traducerile sunt echivalentul la scară al celor cincizeci de note de subsol ale Waste Land-ului.
În consecinţă, fără să vrea, împotriva lui însuşi, Mircea Ivănescu e unul dintre cei mai seducători maeştri. În plus, între toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el este, poate, singurul cu geniul dialogului. Nu în sensul oralităţii abundente, spectaculare, carnavaleşti, ci în acela al unei maieutici socratice lipsite de cea mai vagă urmă de ostentaţie. Există vorbitori care reuşesc să demonstreze un geniu al eului propriu; dar ei nu sunt încă ajunşi la dialog, dacă le lipseşte geniul tu-ului. Pe acesta, Mircea Ivănescu îl are; cu el, poţi simţi concret nu numai cum tăcerile lui vorbesc, dar cum chiar şi tăcerea ta vorbeşte. Cum înveţi din nou să vorbeşti, cum înveţi iar limba română. Şi, o dată cu ea, poezia.


Cosmin Ciotloş
Lupancii

Dan Andrei Negură a murit astă vară.
Îl cunoscusem cu un an în urmă. Mă întorceam, mi-amintesc, de la Observatorul A s t r o n o m i c , împreună cu doi prieteni care ţineau neapărat, la ora aceea târzie, să vadă stelele. În dreptul Lupoaicei din Romană, chiar pe Bulevard, o curte plină de cărţi aruncate care încotro. Am dat să intrăm şi ne-am trezit înjuraţi cum nu mai fuseserăm vreodată. Adică drăgăstos. Omul punea cuvintelor acelora neaoşe, ştiţi dumneavoastră care, prefixe! Aşa a început povestea.
Ne-a întrebat pe fiecare ce hram purtăm. Nu-i venea să creadă că, în felul nostru, ne ocupam, toţi, cu literatura. Ne-a testat şi s-a convins. O noapte întreagă am ascultat cu gurile căscate o lungă prelegere despre poezie. Alegea febril câte-o carte ferfeniţită, citea, rar, extrem de rar, câteva versuri, apoi, cum îi plăcea să spună, le descânta. Trebuie să recunosc, avea gust. Simţea unde se ascunde chichirezul fiecărei bucăţi. Când ceva îi plăcea din cale-afară, exclama, gutural şi nemţeşte: Iaaaa!
Îi căzuserăm cu tronc. Faţă de mine, critic literar, avea un respect afectuos. Pe prietenii mei, poeţi, îi iubea însă mai omeneşte. Îi făcea cu ou şi cu oţet, apoi cu smirnă şi cu tămâie. Atunci i-a venit ideea de a înfiinţa, pe loc, o confrerie bizară: lupancii. O formulă care, ca să zic aşa, lasă pe jos „curtenii calului de spijă”. N-a fost numai o joacă. Ne-a făcut imediat, din nişte cartoane broşate pe care le ţinea la mare preţ, diplome, pe care şi-a pus, spre surpriza noastră, cu ceară şi cu tot ighemoniconul diplomatic, sigiliul. El urma să fie cel dintâi.
De-atunci, l-am mai vizitat de câteva zeci de ori. De fiecare dată ne dăruia cărţi sau, în cel mai rău caz, liste de titluri. Când unul din noi lipsea, punea mâna pe telefon şi imediat cercul redevenea complet. Am cunoscut, în felul acesta, şi alţi lupanci, adăugaţi între timp. La un moment dat eram vreo 24.
Până astăzi, Dan Andrei Negură a rămas la fel de misterios pentru noi. Absolvent de Cibernetică, nepot de Vrâncioaie (cine poate şti?), locuia chiar acolo, în casa de pe Lascăr Catargiu, având în grijă o Brâncoveancă (nimeni n-a văzut-o) şi citea în permanenţă. Anticar el însuşi, era, am aflat, printre ceilalţi anticari, o vedetă. Nimeni însă nu ştia mai multe.
Ar fi exagerat să spun că l-am admirat. Dar că, faţă de el, am o imensă datorie morală, încă neachitată, ar fi, pe de altă parte, prea puţin.


Luminiţa Corneanu
Doi oameni pe care îi admir

De ceva vreme (de când am început să mă maturizez, cum ar zice un fost profesor foarte drag mie), pentru mine lumea a început să se împartă în oameni pe care îi admir şi scriitori pe care-i preţuiesc. Din fericire, există câţiva oameni care intră în ambele categorii. Sunt norocoasă că-i cunosc.
Cei despre care am să vorbesc aici sunt, cu totul întâmplător pentru alegerea mea, tată şi fiu, asemănători şi diferiţi în acelaşi timp.
Pe tată l-am cunoscut la ediţia din 2004 a Colocviilor Revistei „Mozaicul” de la Craiova. Profesorul Paul Cornea era invitatul principal, urma să susţină o conferinţă în foaierul Teatrului Naţional. Ca filolog care crescusem cu cărţile lui Paul Cornea, eram copleşită de eveniment şi de anvergura personajului. Am crescut şi am studiat în provincie, unde dacă eşti cineva, de obicei ţii să arăţi că eşti cineva. Am descoperit în ziua aceea un om de un firesc, de o naturaleţe pe care nu le-aş fi anticipat, o prezenţă tonică, un om capabil să captiveze audienţa fără să monopolizeze conversaţia, ascultându-i deopotrivă cu interes pe cei din jur. Un model de ţinută intelectuală, de la conţinutul conferinţei până la modul în care ea a fost susţinută. De atunci, l-am văzut pe profesorul Paul Cornea de multe ori, la conferinţele Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată, al cărei preşedinte a fost mulţi ani, şi chiar la susţinerea propriului meu doctorat. Neobosit aproape, de un optimism molipsitor, totdeauna luându-şi datoria mai în serios decât toţi ceilalţi. De fiecare dată, întâlnirea cu domnia sa a fost, nu exagerez, o bucurie, un privilegiu, o lecţie de viaţă.
Întîlnirea cu fiul, Andrei Cornea, a fost mediată tot de tată. Eram un grup de tineri craioveni, mari admiratori ai cărţilor lui Andrei Cornea, care ne-am fi dorit să-l invităm să conferenţieze, tot cu prilejul Colocviilor „Mozaicul”. Iarăşi din complexe provinciale, nu ne închipuiam că un savant de talia lui Andrei Cornea va accepta o astfel de invitaţie. Profilul lui intelectual (filolog clasicist, filosof) ne sugera un ins auster, sobru, nu foarte dispus să iasă din cabinetul de lucru. Ei bine, nu doar că a acceptat invitaţia, dar a susţinut o conferinţă intitulată Cum poţi să nu fii relativist astăzi?, rămasă memorabilă pentru cei prezenţi prin claritatea şi simplitatea expunerii, în ciuda dificultăţii temei. Am aflat la această întâlnire cu Andrei Cornea că filosofii ştiu şi bancuri şi că oamenii care traduc Platon, Aristotel şi Plotin pot fi foarte bine ancoraţi în cotidian. Acesta este un alt motiv pentru care îl admir: prin activitatea sa de editorialist de la revista „22”, Andrei Cornea este în mijlocul cetăţii, implicat în problemele ei, luând atitudine, făcându-şi vocea auzită. Nu-i puţin lucru ca, în plin delir naţional, un om, un intelectual, să aibă onestitatea de a spune adevărul la televiziunea publică (spre cinstea redactorilor care l-au invitat acolo), în total dezacord cu ceea ce se întâmpla în alte părţi.
Tată şi fiu, deci: Paul Cornea, la cei 86 de ani ai domniei sale, este unul dintre cei mai tineri oameni pe care-i cunosc. Andrei Cornea, cel mai bun traducător al lui Aristotel în româneşte, spun specialiştii, este intelectualul angajat care, chiar şi după ce a fost etichetat de răuvoitori drept „intelectualul lui Băsescu”, a rămas în agora pentru a-şi spune opinia. Două modele de excelenţă profesională şi de anduranţă. Două dintre modelele mele.


Ioana Pârvulescu
De ce îl iubim pe Andrei Cornea

Pentru că, într-o lume nebună- nebună, îşi păstrează mintea limpede. Şi mai ales pentru că nu oboseş te să gândească.
Pentru că, înainte de a vorbi, ascultă cu atenţie maximă ambele părţi.
Pentru că nu dă verdictele înainte de proces şi ar fi fost bun de magistrat.
Pentru că nu e slab de înger, nu e influenţabil şi spune ce crede, chiar când o lume-ntreagă îi e potrivnică.
Pentru că i-ar fi stat foarte bine la Atena, pe vremea lui Socrate.
Şi pentru că a arătat ce se întâmplă când Socrate nu are dreptate.
Pentru că a făcut Belle Arte şi refuză diverse idei inestetice, în viaţa cetăţii.
Pentru că a făcut filologie clasică şi asta îl ajută să aibă stil şi ţinută când luptă cu vorbele din „lumea recentă”.
Pentru că, dacă s-ar fi născut francez sau englez, ar fi fost genial (şi celebritate mondială).
Pentru că scrie extraordinar de bine şi limpede, iar îndărătul acestei limpezimi e un teribil efort de filtrare.
Pentru că e scriitor şi filozof şi ia ce e mai bun din ambele însuşiri.
Pentru că ne-a arătat că noul este „o veche poveste”, iar opoziţia dintre reformişti şi tradiţionalişti e discutabilă.
Pentru traducerile lui din greacă (o veche poveste) şi pentru că se simte bine în compania lui Platon şi Plotin.
Dar şi pentru „noul” săptămânal, articolele de actualitate din „22”, scrise cu nerv, substanţă şi talent de publicist.
Pentru că ne-a arătat povestea scrierii şi rostirii „în cultura antică” şi ne-a amintit un principiu hermeneutic esenţial: „Când ceva îţi pare neclar, ambiguu, incert, lărgeşte contextul”.
Pentru că ştie câtă primejdie conţin utopiile, oricare ar fi ele.
Pentru inocenta impertinenţă a scrierilor lui „apocrife” şi umorul lor blând, de cea mai bună tradiţie.
Pentru melancolia lui bine temperată.
Pentru Turnirul khazar.
Pentru cuvintele lui cu tâlc şi „fără frontieră”.
Pentru că nu uită ce înseamnă să fii om.

De ce îl iubim pe Radu Paraschivescu

Pentru că e un îmblânzitor de cuvinte şi imagini, la fel cum, de pildă, Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici sunt îmblânzitori de idei.
Pentru că vorbeşte înspăimântător de bine.
Pentru că scrie înspăimântător de bine.
Pentru că e profesionist în tot ce face şi, dacă s-ar fi născut în America ar fi trăit regeşte din scris.
Pentru că tot din scris trăieşte şi-aici, dar… altfel.
Pentru motanii lui de la care învaţă mizantropia şi cu care seamănă: nişte mustăcioşi care îşi permit când şi când să mustăcească, aristocratic.
Pentru umorul lui tip pince sans rire (hâtru) combinat cu inteligenţa lui tip rire sans pincer (îngăduitoare).
Pentru că, foarte politicos fiind, a scris totuşi Ghidul nesimţitului în aşa fel încât să-l facă bestseller. (Dar degeaba!)
Pentru că ciuleşte urechea la perle lingvistice şi le adună bucată cu bucată, până când umple cu ele cărţi.
Pentru «râsul lumii», colecţia şi numele ei cu două tăişuri, ambele îndreptate împotriva prostiei.
Pentru că a fost unul dintre puţinii care au răspuns la invitaţia de a scrie un mic roman-bijuterie pentru «Cartea de pe noptieră» şi aşa s-a născut frumoasa poveste lusitană, Cu inima smulsă din piept.
Pentru traducerile lui extraordinare, pentru dialogurile lui care sună firesc, pentru că nu-i om să echivaleze mai bine decât el slang-ul; pentru Jonathan Coe, Casa somnului, care e traducerea lui favorită.
Pentru Fluturele negru, cel mai recent roman al lui, despre viaţa lui Caravaggio şi pentru partitura epistolară a vocii I, în care ne scăldăm în picturi şi ne lăsăm orbiţi de negru.
Pentru tristeţea crepusculară care învăluie cartea şi-i stă atât de bine şii dă poezie, pentru umorul din roman, pus exact atunci când simţi nevoia să râzi, pentru viaţa din roman care musteşte afară din pagină, pentru cruzimea estetică a unor scene, pentru realismul tuturor, pentru comentariile la tablouri, care sunt de o frumuseţe pe măsura pânzelor lui Michelangelo Merisi zis Caravaggio.
Pentru că, dacă citeşti romanul acesta uiţi, pentru o vreme, de grijile proprii şi de lumea de azi.
Pentru ficţiunea şi realitatea care nu mai pot fi desprinse una de alta, în carte.
Şi pentru că, după Fluturele negru, eu, una, nu-mi voi putea imagina niciodată că viaţa şi gândurile lui Caravaggio altfel decât le-a povestit Signor Radu Paraschivescu.
Notă. Numai întâmplarea face ca Andrei Cornea şi Radu Paraschivescu să nu fie printre destinatarii mei din Cartea întrebărilor, de aceea i-am ales pentru aceste mici şi neîndestulătoare exerciţii de admiraţie.


Răzvan Voncu
Adevărata admiraţie e cea critică

Admiraţia nu este un sentiment pe care criticul să- l cultive prea des. Totuşi, admir destul de mulţi scriitori români contemporani. Nu pe toţi, fireşte. Pe cei mai mulţi, de fapt, îi admir doar ca scriitori. Ca oameni nu îi cunosc – sunt unul dintre criticii care caută să stea ceva mai departe de lumea literară –, sau, dacă îi cunosc, prefer să îi admir ca scriitori.
Înainte de orice, se cade spus că scriitorul român contemporan merită să fie admirat, chiar şi (sau mai ales) de către criticul care, altminteri, îi desface cu bisturiul coaja operei şi îi examinează măruntaiele, într-o operaţie rece, ce desfide, parcă, sutele de ore de trudă pe text ale autorului. Demersul poate părea cinic; în realitate, această disecţie a textului este cea mai înaltă formă de admiraţie pe care şi-o poate permite criticul. Cititorul obişnuit, chiar când admiră sincer – şi se ştie că acesta admiră mai intens şi mai puţin diferenţiat decât cel profesionist –, se opreşte la îmi place/ nu-mi place. Fără a mai avea, cum spunea Lovinescu, politeţea de a-şi justifica sentinţa. Criticul trece întotdeauna dincolo de simpla judecată de gust, edificând un nou discurs, a cărui morală este tocmai admiraţia faţă de obiectul disecat.
Scriitorul român, aşadar, merită să fie admirat pentru că, ieri ca şi azi, pe deasupra vremilor sub care, teoretic, stă, a reuşit şi reuşeşte să ne ofere cărţi bune, cărţi după a căror lectură să rămânem, indiferent de gradul de profesionalism, cu un sentiment de împlinire. Nu e uşor să crezi într-o fantasmă, cum este scrisul, când de peste tot din jurul tău te ispitesc sirenele realităţii. Nu e uşor să îţi mobilizezi energiile spirituale, pentru a transforma, după formula lui Barthes, „de ce-ul lumii” în „cum să scriu”. Faptul că, săptămână de săptămână, apar cărţi bune, că orice cronicar, oricât de des ar scrie, are pe raft „restanţe” (citeşte: cărţi despre care trebuia să scrie, însă n-a avut când), pe mine mă umple de o reală admiraţie faţă de scriitorul contemporan. Şi îmi dă un sentiment de confort: am decăzut în multe domenii, dar nu şi în literatură. Aceasta rămâne unul dintre puţinele aspecte normale ale vieţii româneşti.
Admir, de prisos să precizez, scriitori din toate generaţiile literare. Nu numai „bătrânii” sunt demni de admiraţie, ci şi tinerii, mai ales în ziua de azi, în care adolescenţii sunt de-a dreptul disuadaţi, de către însăşi societatea de consum, să aleagă cariere în domeniul spiritului, în favoarea celor materiale. La scriitorii din generaţii mai vechi e de admirat, bunăoară, longevitatea unor opere construite în timp, la cei recent debutaţi, îndrăzneala de a alege alte formule literare decât cele în uz. Tipurile de admiraţie nu trebuie amestecate între ele, adevărata admiraţie fiind cea precisă şi necomplezentă.
Nu cred în admiraţia nediferenţiată, neselectivă, cum nu cred nici în mefienţa generalizată. Nu poţi fi critic dacă nu admiri. Dacă nu scriitorul, măcar literatura lui.


Ana Chiriţoiu
Nu intensitate, ci consistenţă

Dacă mi-aş declina capacitatea de a admira din toată inima – adică suficient cît să-l fac obiectul acestui text – pe vreunul dintre scriitorii care compun scena literară a momentului, probabil că multă lume s-ar grăbi să mă compătimească pentru lipsa acestei înălţătoare şi utile facultăţi. În plus, faptul n-ar fi cu totul adevărat. Nu lipsesc dimprejurul meu oameni care fără-ndoială că mi-ar merita admiraţia necondiţionată, chiar şi cînd n-ar şti ce să facă cu ea. Pe unii am avut privilegiul să-i cunosc, fie în treacăt, fie îndeaproape, şi nu pot să nu admit că la ei mă gîndesc în momentele de îndoială („Ce-ar fi făcut cutare?”). Probabil asta ar fi suficient ca să-i transforme în obiecte ale admiraţiei mele, la fel cum e şi de vină, între altele, că nu s-a întîmplat aşa.
Pe de-o parte, mă simt datoare să invoc în treacăt, şi nu ca pe-o scuză, paradoxul admiraţiei: aceasta instaurează între subiect şi obiect o distanţă pe care admiratorul nu vrea decît s-o vadă dizolvată. Consecinţele dizolvării sînt variate. Pot să amintesc aici admiraţiile de la distanţă şi pline de efuziuni care mi-au animat adolescenţa provincială şi i-au dat un ferm sens centripet, dar şi căderile ulterioare de pe soclu, în care n-am văzut neapărat un lucru rău (pentru că încă îmi sună bine dictonul pop kill your idols), dar care n-au fost întotdeauna uşor de suportat.
Pe de altă parte, în România lucrurilor mai degrabă intense decît consistente, de fiecare dată cînd mă ia valul căderii în admiraţie mută sau, dimpotrivă, acela al nihilismului, mă simt datoare să-mi amintesc că nici acesta, fie el oricît de teribilist, atrăgător şi, uneori, potrivit, dar nici la fel de intensa admiraţie necritică nu m-au ajutat niciodată să mă emancipez cultural şi uman. M-au ajutat şi mă ajută, în procesul acesta îndelungat, cîţiva oameni care mi-au devenit prea apropiaţi pentru a-i numi oficial şi la care admir mai ales faptul că nu se lasă prea lesne admiraţi, dar şi o serie largă de gesturi, atitudini sau idei întîlnite la un scriitor sau la altul, de vîrste şi orientări diferite, din care mi-am făcut un colaj de uz propriu, aflat, aşa cum cred că e şi sănătos, într-o dinamică permanentă.


Gabriel Coşoveanu
Profesorul cuceritor de sever

I-am citit tratatele mai întâi fiindcă aşa se cuvenea, pe vremea studiilor de filologie, apoi l-am cunoscut, cum altfel?, tot în preajma cărţilor. Era în „romanticii” ani ‘90, când încă mai nutream iluzii, deşi viaţa unora dintre noi avea un ritm binar: o zi doream năvalnic să emigrăm, cealaltă venea cu o frântură de mesaj întremător. Unii dintre oamenii care au emis acest gen de mesaj, în afară de părinţi şi de prieteni mai vechi, a fost Paul Cornea, trezorier al bunelor uzanţe şi al tuturor secretelor care menţin bovarismul la o distanţă salubră. Mi se părea că nu prea sunt înţeles – meteahnă teribilă, adică banală, a tinereţii –, iar el m-a ajutat să pricep că sunt exact ce pot deveni. Şi alţii au pus umărul în procesul de „rezolvare” a unor vanităţi şi aporii generate de senzaţia defazajului, mentalitar şi, mai ales, temperamental, dar mulţi au procedat aproape ca nişte medici mereu în criză de timp, care-ţi comunică, sec, faptul că ai puţine alternative, şi acelea firave. Era nevoie de un om cu tact, care să emane forţă, prin simplul fapt că ştie să-şi poarte cu graţie, de la înălţimea şi povara unei vârste, inegalabilul stil specific unui homme du monde accompli. Pe vremuri, personalităţile impuse prin bibliografii şi prin cotă publică mă aduceau sub cupola unui respect paralizant: erai foarte mulţumit să citezi de acolo, cu impresia persistentă că acea cunoaştere mediată de cabinetul de lectură îţi transferă o câtime din valoarea modelului. Respectul a rămas, dar distanţa a fost îmblânzită prin căldura incredibilă emanată de un savant care nu şi-a sacrificat nici unul dintre atributele omeneşti în numele ştiinţei.
Cu smerenie în faţa precarităţilor fiinţei, însă şi dotat cu o fericită natură flegmatică, profesorul multor mari profesori din ţara aceasta are o directeţe exemplară în abordare şi conversaţie, ceea ce ne aminteşte, încă o dată, că le meilleur goût est encore le plus simple. Aşa se face că erudiţia, de regulă antipatizată, căci timorează, s-a înconjurat de dragoste, într-un larg scenariu paideic, unde deja dialoghează vreo patru generaţii, într-un regim de simultaneitate a ideilor. Mirabil este că multe dintre aceste idei vin tot de la cel care a creat modelul iniţial, unul ce are ca axă ascensio spiritualis, dar care evită ordalia, ca metodă, favorizând prietenia cu credit ca şi nelimitat. Profesorul, de la care vei auzi mereu un cuvânt miezos şi o expresie ce te instigă imediat – şi, din fericire, efemer – la invidie, are, funciarmente, instinctul pedagogic şi formativ, fel de a spune că nu l-a interesat nicicând să propage năzuinţa oarbă de cunoaştere, ci un set de instrumente potrivite pentru armonizarea internă. Aceeaşi aplecare spre buna gospodărire a vieţii interioare, cu care, probabil, te naşti, am sesizat-o, dimpreună cu alţii, ale căror feţe se înseninau pe măsură ce vorbea, cumpănit şi acablant, impunătorul maestru în care locuieşte – şi asta se vede în privirea de o alerteţe îngrijorătoare pentru simulanţi – un spiriduş croit pe deconstruirea pompoşeniei.


Simona Vasilache
Un loc aşezat

Îngăduiţi-mi, din obişnuinţa, poate, a unor cărţi (admirabile!) de mult despărţite de scriitorii lor, să abat puţin întrebarea, ori alegerea, dinspre un autor anume spre un loc care, într-un fel, îi conţine, pe cei de azi şi de ieri. În mişcare, în fotografii, în discuţii tihnite, în toiul evenimentelor şi-n amintirile de-a valma, avându-şi, totuşi, discreta lor metodă. Vorbesc despre un popas urban, şi cultural, cu happening-uri, ceainărie, grădină, cu noutăţi şi cu semi-anticariat, adică apariţii ale anilor din urmă rătăcite, miraculos, prin pod, cu o mică şi cochetă lume a copiilor, cu muzici şi târguri de tot felul.
La Cărtureşti, fiindcă lui (ei, lor?) îi dedic acest la mulţi ani admirativ, intru dintr-o deprindere fără ţintă. Pentru că am timp, pentru că am treabă, pentru că mi-e în drum, în serile amorţite de iarnă şi-n amiezile toropite de vară. Pentru că n-au întotdeauna ce cauţi – la raft sau la terasă, chiar când eşti sigur că nu se poate să nu găseşti acolo – dar fac cumva să nu ţii supărarea. La urma urmei, nimic nu e de neînlocuit, şi altceva îţi face, irezistibil, cu ochiul...
Am fost acolo cu prieteni, în trecere sau cu zăbava unor taclale liniştite, culmea, în chiar buricul târgului cultural. Păstrez, aşadar, foşnetul discuţiilor, al planurilor, plecând şi întorcându-se pe o pagină de carte. Şi întâmplarea că revin, fără programare anume...
E multă tinereţe, în înţelesul ei cel mai frumos, forfotind pe scările înguste, între încăperi şi între etaje. Şi tot atât şarm de modă veche, patina unui loc aimable. Unde am crezut, cândva, într-un ajun de Crăciun, că incredibila coadă e la cadourile cu gust, pentru masă sau pentru casă, şi am descoperit, încântată, că era la cărţi. Unde i-am întâlnit pe oamenii cărţilor, ai artelor, în atitudinile cele mai fireşti. Unde nu există public şi autori, ci o atotstăpânitoare, neîngrădită, normalitate.
Sigur că în spatele locului sunt oameni. Pe unii i-am cunoscut, în timp, pe alţii mai puţin. Tuturor, la zece ani de (con)locuire – studenţia mea, şi acum a studenţilor mei, ispitiţi, la răstimpuri, de un alt fel de afacere – o mulţumire obligatorie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara