Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Andreï Makine - Întoarcerea de pe front de Constanţa Ciocârlie

Laureat al Premiilor Goncourt şi Médicis, tradus în multe limbi, inclusiv în română, Andreï Makine, rus naturalizat în Franţa, a adus cu sine din prima lui patrie un bagaj de amintiri şi de mentalităţi pe care, în romane care l-au propulsat în prima linie a literaturii franceze actuale, le-a împletit cu experienţele trăite în ţara de adopţie. Le Pays du lieutenant Schreiber (Grasset, 2013) este, în primă instanţă, un documentar. Totul e autentic în viaţa personajului său, membru al unei mari şi cunoscute familii, important om de presă, întemeietor al unor publicaţii prestigioase, ca Les Échos şi L’Express, apropiat al protagoniştilor vieţii politice şi culturale, de la generalul de Gaulle la Jean-Paul Sartre şi Albert Camus. Ajuns la senectute, Jean-Claude Servan-Schreiber se întoarce asupra trecutului său de combatant în Al Doilea Război Mondial, mergând până la a scrie, îndemnat de Makine, o carte care nu va trezi niciun interes. În schimb, când scriitorul ia asupra lui povestirea, Servan-Schreiber are parte de o a doua şansă. Eşecul memoriilor sale devine prilejul scrierii şi succesului unei cărţi care va face cunoscut calvarul îndurat de el şi de camarazii săi.
Prin dramatism, „documentarul” este un adevărat roman, unul căruia repetiţiile subtil modulate îi dau accente poematice.
În fragmentul de mai jos, îl întâlnim pe locotenentul Schreiber revenit, cu mintea şi sufletul pline de amintirea recentă a ororilor trăite, de pe câmpul de luptă într-un Paris în care, din motive adesea vinovate, „intelighenţia” s-a grăbit să uite de război.

La sărbătoarea celorlalţi
Soseşte la Paris în seara zilei de 8 mai. Oraşul este aerisit, festiv, agitat, şi mai ales cu mult în avans faţă de timpul în care locotenentul continuă să trăiască – acele zile de iarnă din Alsacia, din Germania, acele ore lungi de lupte când tancurile lui crăpau cu şenilele pământul îngheţat...
Mirosuri uitate îl îmbată: cele ale felurilor pe care le mănâncă oamenii, instalaţi comod pe terasele retaurantelor, parfumurile femeilor, frunzişul bulevardelor şi buchetele florăreselor. Corpurile feminine îl năpădesc cu mersul lor dansat, albeaţa decolteurilor, tulburătoarea proximitate a cărnii care nu se mai ascunde sub veştmintele murdare ale refugiaţilor din oraşele bombardate, zdrenţele celor scăpaţi din lagăre, nemişcarea cadavrelor.
Totul se mişcă prea repede în jurul lui, privirile îl prind în raza lor şi se întorc, interceptează saluturi care nu-i sunt adresate, zâmbete cărora le răspunde din greşeală, frânturi de conversaţie în care i se pare că recunoaşte numele unui camarad, timbrul unei voci familiare. Iar rapida fragmentare a feţelor recompune deja o nouă punere în scenă, cu alţi actori, alte corpuri, alte promisiuni...
Are poftă să alerge, ca să prindă ritmul acestui carusel primăvăratic, să se facă acceptat într-unul din grupurile de tineri, să cuprindă talia acestei femei care trece atingându-l, să-i vorbească, să împrumute puţin din fericirea ei, din lipsa ei de griji, să-i povestească ce a făcut în aceşti ani care-l despart de plăcuta lor seară pariziană. Da, să-i spună cine este el...
Dar, de fapt... Cine e el pentru aceşti oameni a căror mişcare îl ameţeşte ?
Se apleacă, ca pentru a trece neobservat prin mulţimea asta colorată, îşi potriveşte gulerul uniformei, apoi, alegând un scaun la capătul unei terase, se aşază, comandă un pahar de vin... La stânga lui – uşa deschisă a unui bar şi, la intrare, trepte care duc la subsol. Distinge în penumbră siluetele câtorva cupluri îmbrăţişate, curbura fină a unei talii feminine pe care o apleacă mâna unui bărbat... Sunetele tărăgănate ale unui saxofon ajung, gâfâind, până pe trotuar. La dreapta lui, în jurul unei măsuţe pline de ceşti de cafea, trei tineri şi două fete polemizează zgomotos, îşi agită braţele, citează nume pe care el nu le cunoaşte: „Sartre, Camus...” Una dintre vorbitoare flutură, ca pe un simbol al credinţei, un volum înţesat de semne de carte. Întorcându-şi discret privirea, locotenentul reuşeşte să citească titlul : Invitata...
Surâde, recunoscându-se în acest cuvânt. Căci, da, se simte ca un invitat sosit prea târziu la o sărbătoare.
Este în el o mare dorinţă de a se contopi cu această forfotă de oameni, de a participa la conversaţia acestor tineri care, gesticulând, vorbesc despre... Lucru curios! Exis-ten-ţia-lismul. N-a auzit niciodată. Ce poate să însemne? Ar putea să le vorbească despre existenţa lui în timpul celor şase ani de război, despre tancuri incendiate, despre angajarea lui în Rezistenţă, despre armele pe care le ducea lui Jean şi lui Simon, amândoi mai tineri, la vremea aceea, decât cei care discută acum în jurul mesei... Ca şi despre lagărul de concentrare de la Miranda del Ebro, despre debarcarea în Provence, despre soldatul François Gilot, de optsprezece ani, mort la periferia Toulonului pentru eliberarea Franţei...
Ar avea atâtea de povestit ! Însă ghiceşte că viaţa lui nu intră în compartimentele abil delimitate ale ideilor lor. „Esenţă, existenţă, angajament, libertate...” Ascultă aceste cuvinte ca şi cum ar fi într-o limbă străină.
„A trăi înseamnă a îmbătrâni, nimic mai mult”, exclamă una dintre tinere, citând din cartea pusă printre ceşti. Vocea unuia dintre băieţi dă replica, solemn: „A trăi, e a face să trăiască absurdul!”
Locotenentul înţelege că aceste vorbe nu sunt decât un joc, un nou joc de societate pentru cei ce judecă viaţa instalaţi pe terasa unei cafenele.
Auzise el ecoul acestor teorii de îndată ce a ajuns la Paris, în mai 45? Sau poate cu un an mai târziu, la întoarcerea de la Berlin? Sau poate că s-a întâmplat în anii următori, când o formidabilă orbire intelectuală avea să divinizeze câţiva gânditori grăbiţi ale căror nume le afla în acea blândă înserare pariziană? Nu are importanţă, la urma urmei, cronologia exactă a acestei descoperiri. Amintirea lui a reţinut esenţialul: războiul odată terminat, regăsirea Parisului a fost marcată de un sentiment intens de singurătate: un tineret nou căruia nu-i mai aparţinea, o limbă nouă pe care n-o cunoştea, un alt fel de a percepe viaţa. Această viziune „existenţialistă” – căreia nu-i păsa de viaţa lui, de angajamentele lui, de rănile lui, de moartea, adesea eroică, a camarazilor săi.
Astăzi, Jean-Claude exprimă această impresie de ruptură în termenii pe care-i vor folosi toţi soldaţii rătăciţi, de la Remarque la Hemingway : un războinic întârziat care se întoarce înt-o vreme de pace populată de nepăsători şi de uituci.
„Mergând pe străzile dinspre Saint- Germain-des-Près, mă întrebam dacă printre aceşti trecători erau şi unii care se bătuseră într-adevăr cu naziştii. Eram trist şi chiar copleşit...”
Ce să spui mai mult? Şi cum s-o spui după Balzac şi nemuritorul său colonel Chabert? Acel spectru al vechii gărzi, a cărui bravură şi al cărui panaş se potrivea atât de puţin lumii burgheze şi necredincioasei sale soţii. De la ursuzul Chabert, erou literar, la locotenentul Schreiber, om real, nu e decât un pas.
Încă de la revenirea păcii, acest pas impune o dedublare. Pentru a se integra în noua viaţă, soldatul trebuie să uite războiul, să se uite pe sine aşa cum fusese în război, să accepte istoria care e pe cale să fie rescrisă, să nu prea vorbească despre camarazii lui de arme căci ranchiuna de după înfrângerea din 40 planează asupra acestor tinere vieţi sacrificate. Trebuie să devină un altul, să se renege. Şi mai ales să accepte o revizuire a ceea ce trăise, să-şi recitească trecutul potrivit unei noi mode intelectuale, să se regândească în funcţie de ce spun filozofii de pe terasele cafenelelor despre angajament, alegere, libertate...
Balzac nu-i ceruse aşa ceva colonelului Chabert!
Da, ceea ce-l izbeşte la întoarcerea în capitală este că o întreagă teorie a existenţei se crease de-a lungul acelor ani în care, zilnic, el risca să nu mai existe. O şcoală de filozofie, născută în perimetrul îngust al unui cartier parizian, se dezvoltase în timp ce el trecea prin război, îi ajuta pe rezistenţi, traversa oraşe cuprinse de flăcări. O doctrină coloniza minţile, ieşeau cărţi şi suscitau comentarii savante, piese de teatru erau montate şi aplaudate de public – într-o totală deconectare de viaţa şi moartea soldaţilor din regimentul 5 de vânători din Africa ai diviziei întâia de blindate...
Asta e: ca să fie admis în înscenările de după război este silit să aibă aerul că totul i se pare logic şi legitim. Dacă joacă jocul, i se va reda tinereţea. Odată ce uniforma va fi depusă la vestiar, i se va oferi un rol, va putea să intre în scenă şi chiar va fi autorizat să se alăture cercului acelor tineri polemişti lipiţi de o măsuţă de cafenea. Se va arăta inteligent şi modern jonglând cu acele aforisme de doi bani cu care se gargarisesc, da, unul de felul „a trăi e a face să trăiască absurdul”. Declamându- l, va simţi cum coapsa tinerei se atinge de a lui, ochii puternic machiaţi mângâindu-i obrazul, o mână îşi va desface degetele ca să primească în evantaiul lor degetele lui.
Are douăzeci şi şapte de ani, dintre care şase de război. E încă tânăr, dar nu cu adevărat tânăr. Şi această aprigă sete de a iubi! Nimeni nu-i explicase că lumea îşi urma cursul după plecarea soldatului. Eterna naivitate a războinicilor: ei cred, toţi, că în absenţa lor ţara îşi reţine răsuflarea, suspendă trecerea zilelor, îi aşteaptă aşa cum erau la plecarea pe front : nişte „băieţi surâzători şi neînfricaţi”, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, ca tânărul aspirant Schreiber în toamna lui 1939.
Nu, lumea n-a încetat să se rotească, o nouă generaţie a înlocuit-o pe cea care se bătea şi când supravieţuitorii au revenit – inevitabil, ca în toate ţările din lume, în toate epocile – s-au simţit în plus. A pleca, înseamnă a muri puţin, nu-i aşa?
Jean-Claude o spune fără amărăciune: o realitate şi banală, şi dureroasă, pe care, încă din tinereţe, a ştiut s-o îmblânzească.
În mai 45, la începutul şederii sale pariziene, îşi pune în ordine raniţa, reciteşte carnetele în care lua note între două bătălii, profitând de opriri. Şi găseşte ce căuta, ascunzându-şi lui însuşi scopul căutării sale: adresa unei prietene, Marie-Andrée, o infirmieră pe care a întâlnit-o în Africa de Nord şi care însoţise escadronul lui de tancuri în timpul debarcării în Provence şi în dificila înaintare de-a lungul Rhonului...
Tânăra femeie este la Paris, ei se revăd, îşi reîmprospătează amintirile comune, se iubesc. Timp de câteva zile, aceste două fiinţe încercate de război se îndepărtează de lumea în care se simt atât de străini. Nu îndrăznesc să-şi mărturisească: ţara lor este acel timp al războiului, acele oraşe cu ruinele ciuruite de împuşcături, acele vorbe care se spuneau cu un minut înainte de moarte, acele feţe care surâdeau şi dispăreau în flăcări – o viaţă ce nu avea nevoie de aforisme răsunătoare pentru a fi plină, intensă, adevărată.

(din volumul în curs de apariţie la Editura Polirom)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara