Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Andrés Barba - Mâinile mici de Luminiţa Voina-Răuţ


Andrés Barba s-a născut la Madrid în 1975. A studiat Filologie Hispanică şi Filozofie. A predat la Bowdoin College (SUA), iar în prezent este profesor la Universitatea Complutense din Madrid şi colaborează la diverse publicaţii, inclusiv la ziarul El País.

În 1998 scrie El hueso que más duele (Premio de Novela, Ramón J. Sender, Madrid, Universidad Complutense), în 2001 i se publică romanul La hermana de Katia (Finalista del XIX Premio Herralde de Novela, Barcelona, Anagrama), în 2002 publică volumul de povestiri La recta intención, în 2004 îi apare romanul Ahora tocad música de baile, în 2006 apare Historia de Nadas (cu ilustraţii de Rafael Vivas Bilbao) şi în acelaşi an se publică romanul Versiones de Teresa (XVII Premio Torrente Ballester, Barcelona, Anagrama), urmat de volumul Libro de las caídas (cu ilustraţii de Pablo Angulo). În 2007 publică eseul La ceremonia del porno, scris în colaborare cu Javier Montes (XXXV Premio Anagrama de Ensayo, Barcelona, Anagrama). Recent i s-a publicat ultimul roman, Las manos pequeńas, foarte bine primit de critică.

"Andrés Barba pătrunde în lumea copilăriei, intersectând-o cu literatura fantastică. Marina, protagonista cărţii, ajungând într-un orfelinat, are o păpuşă care i-a fost dăruită în spital. Păpuşa, supusă unor enigmatice ritualuri - ce denotă mutaţii îngrijorătoare ce pot fi interpretate oarecum psihologic - devine centrul existenţei fetiţei şi al prietenelor ei. Stilul lui Andrés Barba e elegant, sobru, transparent, ductil."

Miguel García Posada, ABC, oct. 2008

"E un roman care trebuie citit şi recitit; fiecare pagină e scrisă cu o uluitoare măiestrie lingvistică, fără ca acest lucru să împieteze în vreun fel desfăşurarea poveştii. Andrés Barba se dovedeşte a fi un maestru al tensiunii şi stilizării. În paginile lui se află mult mai multe lucruri decât putem explica."

Fernando Larraz, El faro de las letras, 10.10.2008

Din această ultimă carte, Las manos pequeńas, a cărei versiune românească va apărea la Editura Vellant, vă prezentăm un fragment în cele ce urmează:

Taică-su a murit pe loc, iar maică-sa în spital. "Taică-tu a murit pe loc, maică-ta e în comă", a fost fraza exactă ascultată de Marina, prima pe care a auzit-o. Mâna se poate odihni pe fiecare modulaţie a frazei, pe acea frază încărcată, de neînţeles:

"Taică-tu a murit pe loc, maică-ta e în comă".

Buzele o rostesc întruna. E o frază rapidă, seacă. Vine în mii de feluri, diferite şi imprevizibile, ca şi cum nimic n-ar fi putut s-o anticipeze. Cade aşa, hodoronc, ca în ţărână. Marina a învăţat s-o zică fără tristeţe, ca pe un nume spus în faţa străinilor, că şi numele meu e Marina şi am şapte ani, "Taică-meu a murit pe loc, maică-mea la spital."

Buzele abia s-au mişcat, iar când a terminat de vorbit, s-au oprit, buza de sus un pic peste cea de jos. Dar nu-i o grimasă. Alteori fraza e înceată, vine de tare departe. Parcă fraza ar fi ales-o pe ea, în loc s-o aleagă ea. E o stranie revenire acasă, la obiectele ce o alcătuiau. Miroase. Dimensiunea frazei o propulsează în sus şi-n jur, îngroşând aerul. Se preschimbă în lucru. Dar un lucru interzis de-acum înainte, şi atunci trebuie spus:

"Taică-meu a murit pe loc, iar apoi maică-mea la spital", şi gândul ăsta ducând la celălalt, cel adevărat şi lent, al accidentului. Nimic mai fragil ca acea suprafaţă. Nimic mai lent şi mai fragil. Mai întâi era zgomotul şoselei sub cauciucuri, sunetul surd şi maritim al şoselei, contactul cu scaunul din spate, un contact în care iniţial ameninţarea era aproape imperceptibilă.

O clipă mai târziu se rupsese deja. Ce? Logica. Ca un pepene roşu ajuns jos, dintr-o izbitură. A început ca o fisură în scaunul pe care stătea, pipăitul altfel, centura de siguranţă pipernicită. Înainte, mult mai înainte de ciocnire, era moliciunea scaunului pe care stătuse de atâtea ori, tapiţeria în dungi albe, foarte subţiri, în care brusc se schimbase ceva. Glasul mamei către tata:

"Nu depăşi".

Şi din clipa aia fisura ivită în scaun, învăluind iarăşi zgomotul asurzitor al şoselei de sub cauciucuri în acceleraţia maşinii.

Izbitura a fost brutală.

Maşina a zburat peste linia continuă şi a aterizat cu roţile în sus pe banda ailaltă, izbindu-se de nişte stânci de pe margine. Şi toată scena, pe care Marina n-a fost în stare să şi-o amintească exact decât după patru luni de la accident, se năştea din viteză, era viteză pură. Nu se vedea nimic în ea, fiindcă nu era nimic de văzut.

Şi mai era zgomotul. Un zgomot violent, însă departe chiar de întâmplarea care-l producea. Un zgomot gol şi intermitent, ce izbucnea şi imediat rămânea undeva departe, neputând să se menţină ori să se prelungească, fiind totuşi însoţit de obiectul maşinii ce zbura deasupra liniei continue spre a rămâne apoi cu roţile în sus.

Maşina cădea, iar unde cădea se transfigura. Maşina devenea loc. Şi atunci, mai mult ca oricând trebuia să revină la frază. Ca şi cum doar fraza asta dintre toate care ar fi putut descrie accidentul ar fi fixat ceea ce nu putea fi fixat, sau şi mai bine, ca şi cum fraza asta apărea dintre toate, atât de la îndemână, atât de accesibilă, spre a lămuri ceea ce nu putea fi nicicum clarificat.

Iar după zgomot, tăcerea. Nu absenţa zgomotului, ci tăcerea. O tăcere care nu era o lipsă sau o negare, ci o formă pozitivă solidificând ceea ce cu doar câteva clipe în urmă fusese suplu şi agil, gustul metalic în gât, setea.

Marina îşi aminteşte că i-a fost sete aproape imediat după ce totul a paralizat. O sete implacabilă ce făcea parte din tăcere şi nemişcare şi care n-a putut fi potolită nici măcar atunci când a simţit mâinile care-i desfăceau centura de siguranţă, chipul femeii planturoase şi roşcate, celălalt glas bărbătesc:

"Nu-i atinge capul, las-o aşa cum e, nu-i atinge capul."

Ea a zis: "Apă."

A zis "apă" cum te gândeşti la apă când descoperi că trupul omenesc e aproape tot alcătuit din această sustanţă, o apă abstractă, devenită corp solid.

"Fetiţo. Eşti bine? Mă auzi?"

Femeia planturoasă, cu părul vosit în roşu, se apleca acum ceva mai mult, ţinând sticla în mână. Marina vedea fiecare rădăcină neagră din părul femeii, dar nimic n-o atingea; nici lichidul pe care i-l dădeau să-l bea, nici gustul metalic al sângelui în gingii, nici rădăcinile femeii corpulente; avea senzaţia că în ea totul era nămol, totul devenise moale, vag, alunecos."

"Braţul e rănit, capul pare să fie în regulă:"

Discuţia îi părea acum asurzitoare. A simţit o mână palpându-i ceafa, coborând uşor pe spate; era alt bărbat, avea o mână enormă, o mână care ar fi putut-o tăia în două dac-ar fi vrut, şi totuşi era o mână delicată.

"Căile respiratorii nu sunt obstrucţionate."

"Cum te cheamă?"

"Marina."

"Poţi să te mişti, Marina?"

"Da."

"Încearcă să te întinzi pe targa asta."

Braţele au ridicat-o în sus şi pentru prima oară a simţit durerea. Tot trupul scurtcircuitat, apoi cedând, potolindu-se, ca setea. Nu-şi putea mişca braţul stâng.

"Ce-i chestia aia albă?"

"Sunt coastele."

Şi când s-a aplecat a văzut pentru prima oară mărimea rănii; braţul nemişcat, rana deschisă cu o tăietură curată, îndepărtând pielea ca un văl, coastele. Trebuia să ajungă la fraza care avea s-o închidă, fraza gata să dispară:

"Marina, taică-tu a murit în accident, maică-ta tocmai a murit şi ea."

Şi lângă ea, deja totul pregătit pentru un atac de panică, dar atacul nu s-a produs. Marina privea în continuare fraza ca pe un reactor; se zgâia la dâra albă a frazei dintr-o parte în alta a salonului de spital. Fetiţa nu se prăbuşeşte, nu plânge, nu reacţionează. Erau trei persoane, două femei şi un bărbat, cu halate albe şi pantofi negri; trei persoane cu picioare şi mâini şi talentul ăla fantastic, aproape magic pe care-l avuseseră întotdeauna adulţii pentru Marina; dar în ăştia era ceva ce împiedica orice magie. Sperau ca ea să priceapă fraza aia. Dar fetiţa nu plânge, nu se prăbuşeşte, nu reacţionează. Fetiţa încă mai zăboveşte la hotarele frazei. Sau poate că inteligenţa inventivă separa încă ceea nu putea fi nicicum legat. Fraza era încă studiată, curăţată şi neserioasă ca şi pantofii negri ai adulţilor.

"Înţelegi ce ţi-am zis?"

"Da."

"Ţi-am zis că părinţii tăi au murit."

"Da."

"Amândoi."

"Da."

Trebuia să zică "da", mereu "da". Un "da" la fel de neserios şi de studiat ca pantofii. Număr şi cuvânt: "da". Tăcere şi sunet: "da". Cuvânt desprins din limbaj, anterior limbajului, singur, pur, clar.