Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Angoase de Gina Sebastian Alcalay


,,Ange plein de gaîté connaissez-vous l'angoisse,/ La honte, les remords, les sanglots, les ennuis/ Et les vagues terreurs de ces affreuses nuits,/ Qui compriment le coeur comme un papier qu'on froisse?/ Ange plein de gaîté, connaissez-vous l'angoisse?"
Cu această strofă începe ,,Reversibilitate", una din cele mai cunoscute poezii din ,,Les fleurs du mal". În aceste cîteva versuri Baudelaire reuşeşte să zugrăvească mai bine decît toate dicţionarele medicale acea stare uneori difuză, alteori acută, caracterizată printr-o nelinişte nelămurită (putînd uneori să ajungă pînă la panică) ce pare a izvorî din teama faţă de un pericol iminent.
Fireşte, cel mai mare pericol care ne ameninţă pe noi toţi încă de la naştere rămîne fîlfîitul aripei negre a morţii. Ceea ce explică de ce - mai ales de la Kirkegaard şi filozofii existenţialişti încoace - angoasa a căpătat o accentuată tentă metafizică, născută din reflecţia asupra precarităţii existenţei.
Potrivit doctrinei existenţialiste, ,,existenţa omului precede esenţa sa", lăsîndu-i libertatea şi răspunderea alegerii, care răspundere devine sursa angoasei sale. Jean Paul Sartre, amalgamînd nuanţe ale existenţialismului unui Jaspers sau Heidegger cu tradiţii mai vechi ale filozofiei abisale, le remodelează într-o formă bine structurată. "Primul demers al existenţialismului, scrie el, este de a permite fiecărui om să intre în posesia lui însuşi şi să-şi asume răspunderea totală a existenţei sale". O existenţă încărcată de incertitudini, un deşert fizic, metafizic şi moral, un univers în care omul, văduvit de iluziile veşniciei, se simte străin, exilat, însingurat, în timp ce convenţiile, minciunile, grimasele şi deghizările vieţii sociale se prăbuşesc rînd pe rînd, odată cu propriile sale metereze interioare. Ca şi Malraux, Sartre surmontează însă disperarea prin activism, descoperind că acţiunea îşi creează propria sa justificare.
Dacă Sartre va găsi ieşirea din angoasă prin ,,angajamentul" politic, mari scriitori ai secolului precum Albert Camus (,,Oamenii plîng pentru că lucrurile nu sînt ceea ce ar trebui să fie" /,,Caligula"/), Nikos Kazantzakis (,,Există momente teribile şi neprevăzute cînd văd într-o străfulgerare că toate astea nu sînt decît un joc crud şi van, fără început şi fără sfîrşit, fără nici un sens" /"Asceză"/), Jean
Anouilh, Eugen Ionescu sau Julien Green privesc alcătuirea macro- şi microcosmică în primul rînd ca moralişti, pentru care salvarea poate veni prin ieşirea din minciună, prin sinceritate, aspiraţia la puritate şi asumarea fără iluzii a propriei condiţii. ,,De vreme ce ordinea lumii este reglementată prin moarte, poate că este mai bine pentru Dumnezeu să nu credem în el, luptînd cu toate forţele împotriva morţii, fără a ridica ochii spre un cer care tace", spune undeva Kazantzakis, în timp ce personajul principal al uneia din ,,Piesele negre" ale lui Jean Anouilh constată cu o anume uşurare: "Ceea ce este liniştitor, este de a fi ajuns undeva, fie şi la capătul disperării." Cioran este poate între scriitorii secolului cel care a intuit în modul cel mai limpede dimensiunea angoasei ca boală a sufletului izvorîtă mai degrabă din teama de viaţă decît din spaima morţii. ,,Acumulînd într-una mistere găunoase şi monopolizînd nonsensul, viaţa inspiră mai multă spaimă; de fapt ea este marele ,,Necunoscut", scrie el în ,,Manual de descompunere" şi adaugă: ,,Universul nu este decît un subprodus al tristeţii noastre".
Radu Cosaşu, un scriitor atît de stenic cu ironia şi autoironia lui niciodată răutăcioase, atît de îndrăgostit de viaţă (un anume gen de viaţă din care nu trebuie să lipsească mătuşile, prietenii, mai ales cei de condei, Kafka, Tolstoi, Dostoievski, Balzac, Malraux, dar şi Marin Preda, Labiş şi Sonata op. 111 de Beethoven, plus redacţiile, plus iubirile, plus...) reproduce în una din cărţile lui intitulată, nu întîmplător ,,Sonatine", următorul citat dintr-un autor mai degrabă necunoscut: ,,Absenţa unei boli psihonevrotice e probabil un semn de sănătate, dar nu unul de viaţă."
Înclin şi eu să cred că (mai ales pentru tipul de individ reflexiv, bîntuit de îndoieli, nu tocmai sigur pe sine, sensibilizat de experienţele trecutului şi uşor descurajabil în faţa asalturilor realităţii), angoasa, ,,acea conştiinţă a fricii, o frică de grad secund reflectînd asupra-şi", acea nelinişte nelămurită, adesea fără obiect de care vorbeam la început, departe de a fi un simptom al indiferenţei, aversiunii sau dezgustului faţă de ceea ce ne oferă viaţa, este, dimpotrivă, o reverberaţie a setei de a trăi, a nemulţumirii că nu putem fi la înălţimea ambiţiilor şi orgoliului nostru care ar ţinti la mai mult, la mai sus, a oboselii în faţa încleştării, mereu reînnoite, cu noi înşine şi cu ceilalţi. ,,Omul s-a născut cu vocaţia oboselii", mai spune Cioran. La unii, mai puţin apţi pentru luptă, oboseala aceasta, epuizarea fizică şi nervoasă pot să ia proporţii covîrşitoare. Atunci apare frica: dacă n-o să reuşeşti să faci faţă, îţi spui, dacă de data asta se va întîmpla ceva şi mai rău, şi mai supărător, şi mai grav ca pînă acum, ceva poate ireparabil ce o să te nimicească, o să te doboare, o să te facă de rîsul tuturor...
Dacă ţi-ar fi egal ce se petrece în jurul tău, dacă nu ţi-ar păsa de ce cred alţii despre tine, de ceea ce tu însuţi consideri că ai de spus, de dat şi de primit, dacă nu te-ai agăţa de fapt cu înverşunare, cu disperare, cu toată puterea (atîta cîtă o ai) de viaţă, aşa pustiitoare, goală de conţinut, uscată, cenuşie, nedreaptă, imperfectă, cum este ea pentru unii, ai rămîne ca în glosa eminesciană, rece la toate, chiar ,,de te-ndeamnă, de te cheamă". Dar nu, departe de a fi resemnat, senin, olimpian, doreşti, doreşti încă atîtea, numai că între dorinţi şi posibilităţi pare a se căsca un abis. Prizonier şi complice al unui trecut dilatat, hipertrofiat, te laşi devorat de primejdiile, imaginare sau reale, ale prezentului şi viitorului, transformate şi ele, neîncetat, în timp trecut...
Neliniştea îţi dă la început tîrcoale sfioase, cuminţi, incerte, o ignori, încerci să o dai afară ca pe o insectă sîcîitoare, nici nu ştii cînd izbuteşte să ţi se cuibărească de-a binelea în suflet. Pînă cînd, insinuantă, tenace, perseverentă, se dovedeşte mai tare decît tine, nu mai poţi scăpa de ea, este piatra de moară, care-ţi apasă pieptul, este mîna haină, care te strînge de beregată, gheara ascuţită, care ţi se înfige în carne, emoţia, care-ţi taie răsuflarea, durerea (mai ales durerea), care-ţi paralizează mişcările, pornirile, elanurile, energiile. Este însoţitoarea ta neostenită, umbra omniprezentă care are grijă să-ţi dea perfid bună dimineaţa înainte de a fi apucat măcar să deschizi ochii, este Duşmanca...
Trebuie să fii foarte ingenios, foarte abil, foarte răbdător ca s-ajungi totuşi s-o alungi, s-o învingi, s-o despici, să-i zdrobeşti botul de nevăstuică vicleană, de şobolan vorace al spaţiilor lăuntrice.
Umbra aceasta rea mă lua în primire înainte de a mă duce dimineaţa în camera băiatului meu, atît de firav, atît de bolnăvicios, atît de imprevizibil. (Astăzi ce o să mai găsesc? Iar tuse, iar temperatură, iar dureri de stomac? Şi oare mîine va fugi iar de la şcoală plîngînd că l-au bătut derbedeii din clasă?)
Mă însoţea în drumul spre redacţie (iar şedinţe fără de sfîrşit, iar predici şi sarcini, iar critici sumbre şi ameninţări voalate) ca şi la înapoierea acasă (nu cumva m-a căutat iar tipul de la Securitate?), sau, mai recent, înainte de a înfrunta oştile de mici bezmetici care îmi făceau viaţa amară la şcoală (dacă o să urle şi o să sară iarăşi peste bănci tocmai cînd vine inspectoarea, dacă o să mă prindă cu vreo greşeală, cu vreun lapsus linguae, cu vreo omisiune, dacă o să rîdă iar de mine şi ebraica mea precară, asediind catedra ca pe o cetate lipsită de apărare?).
Umbra nu a capitulat nici pînă azi. Rînjeşte cînd îmi cercetez chipul în oglindă. Se ţine după mine la întîlnirile importante, stricîndu-mi buna dispoziţie şi spontaneitatea tocmai cînd aş avea mai multă nevoie de ele. Dar mai ales mă priveşte, nemernica, peste umăr ori de cîte ori mă aflu în faţa colii albe de hîrtie.
Ştie ea bine de ce...