Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Aniversare Johnny Răducanu de ---


Nesunetele

Johnny Răducanu este un improvizator genial în muzică, asemenea lui Nichita Stănescu în poezie. în momentele lui de inspiraţie, când nu-i mai ajung sunetele, recurge la nesunete. Face corp comun cu pianul - sau contrabasul - trăind la scenă deschisă bucuria de a cânta. Văzându-l şi ascultându-l, te bucuri de bucuria lui.
La concertele lui Johnny Răducanu, te gândeşti cu groază că feeria sonoră va lua sfârşit şi că va trebui să te întorci în lumea zgomotelor de fiecare zi, în lumea ţipetelor, pocniturilor şi scrâşnetelor.
Acest jazzman care descinde din Barbu Lăutarul este umil cu publicul, ca un rege care într-un moment de bunăvoinţă spală picioarele supuşilor. Dar este şi capricios-dictatorial, punând admiratorilor condiţii greu de îndeplinit sau spunându-le adevăruri incomode, oricât de solemnă ar fi împrejurarea.
Este un artist adevărat, este artist cu totul, din creştet până în tălpi, cum puţini mai sunt azi. Stând de vorbă cu el simţi nevoia să-l atingi, ca şi cum calitatea de artist ar fi o fosforescenţă care s-ar putea lua pe degete.
în ce mă priveşte, admir la Johnny Răducanu şi talentul literar. Aproape tot ceea ce spune ar trebui notat şi publicat. în spusele lui exuberanţa se asociază cu înţelepciunea, fără ca prima să fie temperată de cea de-a doua. Se întâmplă, dimpotrivă, ca atunci când se aruncă apă peste foc şi când focul, în loc să se stingă, cum ne-am aştepta, izbucneşte într-o jerbă de scântei.
Mulţi pretinşi scriitori trăiesc de o viaţă întreagă din scris fără să aibă talentul literar al lui Johnny Răducanu. El este un scriitor-filosof-prestidigitator, ca Petre Ţuţea. Dacă te uiţi la el dintr-o parte, ţi se înfăţişează ca un măscărici. Dacă te uiţi din partea cealaltă, îţi apare ca un profet.
Niciodată nu m-aş gândi cu dispreţ la România. Dar dacă totuşi aş dispreţui-o, mi-aş recăpăta imediat respectul amintindu-mi că în România trăieşte Johnny Răducanu.


Alex. Ştefănescu




Cu Johnny la pian


Cu ani în urmă, la Tescani, m-am amuzat cîntînd, cu Johnny la pian, tot soiul de muzici retro. Am descoperit, cu acel prilej, cît de aplicat şi de serios poate fi prietenul meu, chiar cînd lucrurile pornesc de la o frivolitate. Crezusem că o să ne distrăm, pur şi simplu, dar Johnny a transformat totul în construcţie elaborată, în efect scenic: a gîndit un acompaniament abil, cu treceri ingenioase de la o melodie la alta, mi-a dat sfaturi "tehnice", pe scurt m-a obligat la un efort care a durat două nopţi. E unul din motivele pentru care îl asigur de amorul meu. El ştie să ia în serios ceea ce mai toţi iau în glumă şi să ia în glumă ceea ce mai toţi iau în serios. Iar aceasta e una din definiţiile clasice ale înţelepciunii...

Andrei Pleşu




Jazzman inspirator de cuvânt

Dintre toţi jazzmenii României, Johnny Răducanu a avut parte de cele mai numeroase evocări amicale. Un lucru firesc, dacă ne gândim la legăturile pe care cosmopolitul fiu al Brăilei a ştiut să le stabilească şi să le cultive cu reprezentanţii celor mai diverse arte. De la colegii de breaslă până la literaţi, de la oamenii de teatru până la artiştii plastici, de la coregrafi până la arhitecţi. Identificându-şi traiectul existenţial cu arta improvizaţiei muzicale, a demonstrat prin sine însuşi că jazzului nu-i poate rămâne străină nici una dintre manifestările esteticului.
Johnny Răducanu le-a inspirat multor confraţi intelectuali formulări memorabile. în filmuleţul prezentat de TVR1 la cea de-a 70-a aniversare a muzicianului au fost citate câteva dintre ele, fără a-i menţiona pe toţi autorii. Lectorul acribic le va găsi semnăturile în numărul omagial, 48/ 1991, al revistei Contemporanul Ideea Europeană. Pe vremea aceea reuşisem să public, în paginile Jazz Context din Steaua, scânteietoarele inedite improvizate metaforic de Nichita Stănescu despre cel ce improviza în fraze melodice.
Chiar dacă personalitatea lui Johnny Răducanu e la fel de inefabilă precum muzica sa, cei care au încercat să i-o capteze în cuvânt par a se contamina de inventivitatea (cu accente poznaşe) a personajului. Aş recomanda cititorilor mai tineri inspiratele cugetări pe această temă emise de Sorin Dumitrescu (ilustrator al albumului discografic Confesiuni I şi autor al neuitatului aforism: "Johnny Răducanu a introdus în jazz instituţia autohtonă a oftatului"), Andrei Pleşu, Dan Laurenţiu, Nicolae Breban, Fănuş Neagu (originar din aceeaşi urbe dunăreană), Florian Lungu, Dumitru Capoianu, Cornel Todea, Edgar Elian etc. Din unghi muzicologic, Pascal Bentoiu a dat una dintre cele mai penetrante caracterizări ale lui J.R.: "Adoră să se scalde în armonii voluptuoase, încearcă mai totdeauna să găsească ieşirea modulatorie neaşteptată, pentru el culoarea nu este timbrală, ci apoape exclusiv armonică. Inventiv. Neprevăzut. Câteodată straniu. Cel mai adesea perfect controlat, deşi - spre bucuria noastră - uneori conductul său armonic ia drumuri asemănătoare acelor automobile ale comediei mute în care un Harold Lloyd - spre pildă - reuşea cum-necum să smulgă volanul de pe axul său: iar vehiculul evita miraculos ciocnirile, devalând pe străzile din San Francisco. Sunt răutăcios. Probabil invidios. Ştiu că nu voi reuşi niciodată plimbări armonice atât de fermecătoare ca acelea întreprinse, cu un aer de copil mirat şi uneori maliţios, de către Johnny."
Scurt timp înainte ca "the Swinging Guru" să împlinească şapte decenii de viaţă, Sorin Antohi (a cărui formulă o citasem ca titlu la o amplă prezentare apologetică în Jazz Forum) mi-a trimis prin e-mail o splendidă rememorare a felului cum îl cunoscusem noi pe maestru. Precis o voi utiliza în viitoarele mele sinteze despre evoluţia muzicii-simbol a secolului abia încheiat.
Merită elogii iniţiativa României literare de a consacra un spaţiu special acestei sărbători a jazzului românesc (altminteri, presa noastră culturală îşi menţine inapetenţa faţă de manifestări artistice de maximă creativitate şi "sincronism" cu evoluţiile la vârf pe plan mondial: jazzul şi coregrafia).
Dacă libertatea câştigată după 1989 n-a ameliorat, din păcate, soarta micii noastre comunităţi jazzistice (afectată de trista hemoragie a talentelor spre ţări mai prospere), în schimb atitudinea sărbătoritului de acum a rămas consecventă: la bine, ca şi la rău, el a preferat să-i încânte în primul rând pe cei între care s-a născut. Fusese un promotor al rafinării melosului românesc în ritmuri şi armonii saturate de swing, anticipând - cu mai bine de trei decenii - actualul caracter periplanetar al jazzului. Astăzi, Johnny Răducanu e una dintre puţinele verigi vii dintre o epocă a jazzului-ca-metaforă-a-libertăţii şi timpul nostru frustrat de iluzii. Recentul concert aniversar de la Sala Radio din Bucureşti l-a readus în postura de catalizator a ceea ce avem mai valoros în domeniu. De ziua lui Johnny, parcă suflarea jazzistică a ţării şi-ar fi revenit la viaţă. Să fie de bun augur!


Virgil Mihaiu




O mie şi una de poveşti

Johnny Răducanu mi se pare a fi definiţia însăşi, vie, palpabilă şi ambulantă a PRIETENIEI. Deşi popular cum pare s-ar putea bănui că are o sumedenie de prieteni, adevărul nu este chiar acesta. Aleşi pe sprînceană de-a lungul celor, iată, şaptezeci de ani, aflaţi pe pămînt sau sub pămînt aceia printre care s-a învîrtit şi se învîrteşte ca un spiriduş ce prinde sufletele cu mii de sfori, aceia au ştiut să se bucure de devoţiunea lui. Totală şi pînă la capăt, dincolo de bombăneli în barbă, de proteste, revolte sau ape liniştite, de vorbe care amestecă aiuritor tandreţea şi ironia. Johnny Răducanu are vocaţia prieteniei. Relaţia cu cei pe care îi iubeşte poate fi citită din felul în care ţine contrabasul în braţe, se încordează, cuprinde instrumentul şi pare că sînt unul şi acelaşi, se depărtează brusc dar degetele rămîn mîngîind coardele, dialogul lor tainic nu se întrerupe nici-o secundă. La fel clapele pianului, mai senzuale, mai parşive parcă, mai vii şi mai languroase dedate plăcerii de a fi chemate, atinse, ocolite de mîna celui care le caută armonia, le inventează sensul şi miracolul transformării în sunet. El vorbeşte cu instrumentele lui ca Gepetto cu Pinochio, păpuşa însufleţită din prea plinul dragostei lui. Cîte poveşti nu-şi spun... De fapt, Johnny are tot mereu la îndemînă, pe spinare, în suflet sau în minte, un sac, fără fund, plin de poveşti. Muzicale şi nu numai. E un fel de Şeherezadă. La fel de vorbăreaţă şi de neobosită. Poate nu şi într-atît de feciorelnic sfioasă. Nu, asta nu. A mai împrumutat şi de la şeic cîte ceva. În sacul cu pricina găseşti oraşe, saxofoane, fulare, albi şi negrese, femei de tot felul, vorbe de duh şi pentru cei săraci cu duhul, mirodenii mirobolante, mult, mult piper, zgomote sunete, paşi, Tescaniul tot, bucăţi din America, cuvinte ciudate, case de negăsit azi în Iaşi, suferinţă, frînturi de romanţă, priviri din mii şi mii de ochi, hohote de rîs, lacrimi, doruri, doine şi şoapte, cimitire şi palate, vodcă şi tutun, voluptăţi şi dezamăgiri, un jazz de toate zilele şi nopţile, de sărbătoare, de vise şi coşmaruri, de viaţă, de dumnezeire şi de moarte. O zi petrecută cu Johnny înseamnă un acces la ceva din comorile acestea. Pe el nu-l interesează bogăţiile pămînteşti, lumeşti, trecătoare şi înşelătoare. Averea lui e în sac. E în muzica şi în prietenii lui. Nu l-am văzut de un an. De la înmormîntarea lui Bernea. M-a luat de braţ şi a turuit o oră. Continuu. În poarta cimitirului vorbele erau lacrimile lui, durerea, strigătul neputinţei şi "adio bătrîne!" Neliniştile, cele ale creaţiei, sfîşierile, cele ale creatorului, se traduc, de multe ori, înainte de a se preschimba în sunete, într-o revărsare de fluvii de cuvinte. Prin capul meu umblă atîtea poveşti năstruşnice spuse de Johnny în seri şi dimineţi, în garsoniera lui, într-un tren de Iaşi, într-o piaţă, în maşina mea care nu i-a creat niciodată un sentiment de siguranţă. Într-o iarnă cu un frig năprasnic, prietena mea m-a dus la Praga, la renumitul club de jazz �Reduta". În vitrine, poze cu Bill Clinton cîntînd la saxofon în acel loc, însoţit de Havel. Am gustat concertul din plin şi ne gîndeam la Johnny. Nu mare ne-a fost mirarea să descoperim, mai în cehă, mai în engleză şi cel mai sigur în limbajul mîinilor, că personajul nostru era cunoscut dintr-un periplu american, o ţară care l-a primit mereu ca pe un star. Ceva din simpatia exuberantă faţă de Johnny a fost transferată, în lipsă, asupra noastră. La întoarcere, i-am povestit cu lux de amănunte. Dădea din cap şi plescăia de plăcere, exersînd o nouă compoziţie pe fulare, nu pe clapele pianului, ca să nu-şi deranjeze vecinii. �Sînt barosan, ce, acum ai aflat?" Nu, Johnny. Am învăţat să ascult jazz-ul ca să învăţ să-l ascult şi să-l înţeleg pe el.
Imediat după ce am născut, o persoană prea dragă mie s-a întîlnit cu Johnny în apropierea maternităţii. Ploua. Şi s-a emoţionat. Pentru mine a fost mai mult decît o coincidenţă. A fost un semn, o sosire a ursitoarei celei bune. N-am să aflu prea curînd dacă fiul meu a primit în dar ceva din vocaţia acestui mare artist. Aş vrea, însă, ca apariţia lui neaşteptată să însemne deţinerea parolei pentru a putea intra pe tărîmul marilor prietenii şi a celor o mie şi una de poveşti. Acolo, oricînd şi oriunde, barosanul este Johnny.


Marina Constantinescu





Un om care munceşte toată ziua


Tatăl meu, profesorul pensionar, veteran de război, Gheorghe Arion şi vrăjitorul de sunete Johnny Răducanu locuiesc în acelaşi bloc. Când îl întâlnesc pe tata, nu scapă niciodată ocazia să-mi povestească despre Johnny (,,munceşte toată ziua omul ăsta, îşi pregăteşte cu grijă orice apariţie în public, de parcă ar fi un învăţăcel şi nu un maestru pe care îl admiră toată lumea").
Când îl întâlnesc pe Johnny, de fiecare dată îmi aduce veşti despre tatăl meu, folosind un limbaj colorat şi plin de miez (,,se ţine tare gagiul, a trecut pe la mine şi mi-a adus o carte pe care a scris-o despre satul lui natal, mi-a adus şi un cântec despre meleagurile unde s-a născut, ce mai încolo şi-ncoace, la 88 de ani e mai viu decât un ţâşti-bâşti de 20 de ani"). În ianuarie 1998, aflând, de la mine, că a fost premiat de Flacăra, mi-a spus o vorbă pe care n-am s-o uit niciodată: ,,Arioane, eşti mesagerul lui Dumnezeu". La care i-am replicat: ,,Nu sunt decât un mesager". ,,Nu, nu" - m-a contrazis - ,,eşti aşa cum am spus eu. Habar n-ai din ce pasă sufletească prostă m-a scos vestea pe care mi-ai dat-o".
Dragă Johnny, îţi doresc să ai parte numai de bucurii precum aceea de atunci. Pentru a le cunoaşte, n-ai nevoie de intermediari. Fiindcă harul tău e divin.

George Arion




Johnny

S-ar putea ca mulţi prieteni ai lui Johnny Răducanu să scrie despre el tot felul de bazaconii. Să-i scoată în evidenţă excentricitatea şi nebuniile de moment. Păi şi eu aş avea ceva de spus în domeniul acesta! Dar ce rost are când Johnny este un băiat atât de cuminte? L-a văzut cineva în singurătatea lui, în papuci şi cu fes pe cap, zile în şir, clămpănind la pianina de care este atât de mândru şi lăsând să se prăfuiască într-un colţ un contrabas nou-nouţ la care nici n-a apucat să cânte într-adevăr?
Câţi l-au auzit înjurând ca un birjar frigul de afară, frigul dinăuntru, femeile nebune, râzând apoi cu hohote de ce singur spusese la mânie? Puţini au înţeles însă că ceea ce îl sperie într-adevăr este prea multă dragoste pe care ai putea să i-o arăţi. Omul e echilibrat dar suspicios şi refuză orice surplus sentimental. Îi place să muncească şi să lenevească. E pătimaş, nebun chiar când simte că are dreptate şi se porneşte a vorbi, dar fuge şi pufneşte trist când se izbeşte de prostie.
Multe femei îl găsesc atractiv, iar el face cruce speriat simţind că nu poate ţine piept unei asemenea situaţii.
Într-un cuvânt, Johnny Răducanu e un singuratic. De geniu. Ce face el acolo, în cămăruţa lui de la etajul 7 al unui bloc de garsoniere confort I din Bd. Banu Manta, de nu-l reclamă nici un vecin, ţine probabil de miracol. Pentru că el deranjează, de dimineaţă până seara, bunăstarea blocului. Odată urcând la etajul 7 cu un lift nesigur mai ales între etaje, cineva care locuia pe acelaşi palier m-a oprit să dau drumul brusc la uşa liftului spunându-mi:
- Lăsaţi-o uşor. Johnny cântă!
Pianul se auzea, cred, până în stradă reluând obsedant o temă rebelă care nu se vroia dominată şi care îşi prelungea rezistenţa până după miezul nopţii.
Ar mai trebui pomenit aici nea Marin, vecinul de la etajul 4, mecanic de avioane de vânătoare în al doilea război mondial, controlor sever al moralităţii maestrului cât şi mulţi alţi locuitori de garsoniere din blocul unde Johnny Răducanu îşi face veacul.
"Blocul nou" iată simbolul unei bunăstări cu pereţi subţiri, ţevi tânguitoare, miros de igrasie, frig, chiriaşi disperaţi în a-şi păstra identitatea.
Peste toate aceste neajunsuri se prelungea însă un sunet nedefinit. Dintr-o muzică nedefinită. Scrisă de un compozitor nedefinit. Născut dintr-un popor neastâmpărat. Violent şi iubăreţ. Sentimental şi fără scrupule. Cu şcoală înaltă; Liszt, Chopin şi Beethoven putând fi oricând geloşi pe un talent care nu ţine seama de convenţii. Niciodată jazzul nu e mai frumos decât atunci când recunoşti, în subtilităţile lui, ceea ce marii maeştri ai muzicii universale au "furat" din armoniile naturii. Jazzul ridică fusta Doamnei arătând că este o fiinţă vie, tânără şi nărăvaşă, care abia aşteaptă să-şi dea în petec. Aici Johnny Răducanu e maestru de ceremonii. Farmecul lui are chipul oacheş al copilului care ia vioara în mână şi chiar cântă la ea.


Ion Caramitru