Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Evocări:
Annie Bentoiu de Puiu Stoiculescu

Oferim cititorilor o evocare a cărei formă e mai puţin obişnuită: e vorba de o epistolă fictivă pe care autorul (Puiu Stoiculescu) o trimite unei prietene apropiate, nimeni altcineva decît rafinata Annie Bentoiu. Epistola a fost scrisă în februarie 2016, la două luni de la moartea distinsei intelectuale. O reproducem cu conştiinţa că readucem în memorie portretul unei fiinţe aparte (red.)


Dragă Annie,
Cred că te-ai convins de mult, de multe decenii de când ne cunoaştem, că eu nu sunt un tip complimentos. N-am complimentat niciodată o doamnă urâtă, invers, când am apreciat ceva, am lăudat în gura mare.
De aceea, ce spun acuma nu este un compliment. Te privesc, culcată, cu un voal şi o dâră de soare peste faţa ta. Eşti extraordinar de frumoasă, parcă mai mult decât oricând, cu o expresie destinsă, dar şi distinsă, rafinată, care degajă linişte, blândeţe, calm, înţelepciune, înţelegere nimic vulgar.
Ce mi se pare extraordinar, fapt pe care nu l-am mai întâlnit, este că tu, acum, la 88 de ani, semeni perfect cu cea pe care am cunoscuto prima dată în mai 1951, când te-a adus Mircea Pop, colegul şi prietenul meu, cumnatul lui Bobiţă, pentru un control medical la Spitalul Colentina, unde lucram atunci. Unii oameni se schimbă atât de mult încât nu-i mai recunoşti, alţii totuşi se schimbă dar sunt încă recognoscibili. În cazul tău, nu s-a schimbat absolut nimic. Şi această neschimbare a existat tot timpul în decursul a peste 64 de ani de când ne-am cunoscut.
Cred că nici ponderal greutatea n-a oscilat decât în limitele cel mult a 3-5 kg.
Când te-am cunoscut în mai 1951, erai ca şi acum slabă, dar nu slăbănoagă. îmbrăcată foarte modest într-o rochie de stambă cu picăţele mari albe ca ciupercile, mijlocul să-l prinzi în două palme. Deocamdată vorbesc despre frumuseţea ta fizică, pielea ta nu era piele, ci era voal care ocupa ce se găseşte de obicei sub piele. Aveai şi o paloare care creştea impresia de diafan, de subţirime.
Singura persoană cu care te-aş fi putut compara ar fi fost Andrey Hepburn, totuşi tu ai fost total diferită şi de ea prin transparenţă, imaterialitate, superfineţe. Şi acest aspect era şi mai pregnant încât nu te rujai, pudrai agresiv, ceea ce ar fi stricat distincţia naturală pe care o aveai. Aveai o înălţime medie, ţinută foarte naturală, neostentativă, care nu încerca să atragă atenţia. Dublată şi de o modestie copleşitoare.
Draga mea, pot fi considerat un apucat, îndrăgostit orbeşte de tine. Precizez că eu descriu ce am văzut şi simţit în decursul deceniilor în care ne-am întâlnit. Zâmbetul feminin este o achiziţie ultimă pe scara animală şi se spune că Leonardo da Vinci, ca să obţină acel surâs unic al Monei Liza, ar fi tras 16 straturi de vopsele. Treaba lui! Acest zâmbet nu îmbătrâneşte. Dintre toate notele caracteristice care îmbătrânesc cu vârsta, zâmbetul rămâne neschimbat. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, observaţii pe care le-am făcut pe zeci, sute, mii de exemplare. La fel şi cu tine. Zâmbetul tău, sublim, unul din foarte puţinele pe care le-am cunoscut, nu s-a schimbat deloc din 1951 până în 2015!
Psihic, aşezată pe o altă culme, de personalitate cuceritoare, în primul rând erai de o naturaleţe rară, fapt care este ştiut, atrage oameni. Ei se simt bine în faţa unei asemenea fiinţe, simt că nu este nimic fals şi atunci şi ei sunt eliberaţi de o cenzură proprie, se simt liberi, discuţiile sunt productive, neinhibate de vreo alură protocolară.
Nu te-am văzut niciodată enervată, plângând, ridicând tonul. Ştiu foarte bine câte necazuri ai avut, generatoare de enervări, supărări, bucurii, unele foarte mari, dar acestea nu se manifestau exterior în mod vizibil.
Faptul şi mai important este că această stare firească a sentimentelor nu era căutată, cultivată, ca la şcolile de ambasadori, ea era înnăscută.
Această expresie a ta fără încruntări, fără nimic antipatic, apărea incredibil la o persoană care în anumite momente, ca să supravieţuiască, făcea o umilitoare dactilografie la Fabrica de la Jilava, unde mergeai zilnic până la punctul terminus al tramvaiului, apoi pe jos încă 4 km. Prin noroi, zăpadă, lapoviţă, nămeţi, unde erai aşteptată de un mediu socio-politic ostil, cu riscul de a fi dată afară şi să rămâi şi fără mizerabilul salariu. Alta ar fi fost situaţia dacă erai dactilografă la un Institut, Academie etc.).
Încă un fapt unic pe care eu l-am întâlnit la cel mult 2-3 persoane în toată viaţa mea. Tu n-ai ştiut şi n-ai putut să urăşti.
Această calitate ţi-a atras numeroase prietenii, de ambele sexe, care sau îndrăgostit de tine, care te-au iubit, bineînţeles imaterial, sentimente pe care şi le-au manifestat şi în scris.
Nici nu mai ştiu ce să spun despre tine. La fel cum nu ştiai şi nu puteai să urăşti, la fel nu ştiai şi nici nu încercai din această cauză, să minţi. Ce sentiment plăcut iradiai datorită acestei calităţi, deoarece orice interlocutor al tău era liniştit când vorbea cu tine ştiind că afirmaţiile tale erau asigurate şi fără rea-credinţă.
Te-ai căsătorit cu Pascal (Bobiţă) Bentoiu, altă personalitate uriaşă, acelaşi caracter de granit, care n-aţi făcut nici cea mai mică plecăciune în speranţa vreunui avantaj social sau material, şi de asta, la începutul căsătoriei voastre, aţi suportat mizeria, care era colectivă, mai mult decât alţii cu o demnitate şi resemnare absolut unice.
Şi chiar şi în aceste clipe aproape disperate nu te-am auzit văicărândute, plângându-te, ca alţii care o duceau mult, mult mai bine ca voi, deşi locuiaţi într-o locuinţă mică, insalubră pe bd. Dimitrov (fost şi prezent Ferdinand).
Nenorocirile s-au ţinut lanţ. Bobiţă a fost „arestat” trei ani la „Forţele de muncă” în loc de armata obişnuită. Tatăl lui – ilustrul avocat Aurelian Bentoiu – arestat, unde ulterior tot la închisoare şi-a „dat duhul”. Şi în aceste condiţii zâmbetul tău a fost acelaşi, neschimbat, deşi „n-aveai ce mânca” – la propriu!
A venit peste voi şi o zi a fericirii. Tu ai născut-o pe Ioana (Dudu). Durerile au început de cu seară (am stat la capul tău tot timpul, la maternitate). Ai avut o naştere foarte grea, durerile au fost cumplite. N-ai ţipat, n-ai urlat, nu te-ai văicărit, te-am ţinut de mână sau cu mâna mea pe fruntea ta transpirată, toată noaptea singura manifestare a acelor dureri cumplite a fost doar un scâncet repetat, mereu până dimineaţa. Cel mai puternic răspuns al tău la durerea cea mai rea a fost scâncetul.
Câtă pudoare, demnitate, distincţie a fost în aceea maximă suferinţă până ce Ioana a văzut lumina zilei, eu fiind primul muritor care a văzut-o.
Dudu a fost pentru voi un mecanism excepţional de supravieţuire. Prin ea – pe lângă creaţie, care a început – a fost alt mecanism de supravieţuire, poate chiar primul, care vă susţine şi acum.
În acel context social, politic, moral tonusul vostru creator s-a dezvoltat în ciuda opreliştilor şi realităţii nefaste.
Tu ai început să traduci din/şi în franceză, intrând în Uniunea Scriitorilor, secţia Traduceri. Ai tradus admirabil din Eminescu şi din alţi scriitori români, devenind repede un nume în Uniunea Scriitorilor. Lumea scriitoricească făcea cunoştinţă cu dactilografa la Jilava (!) şi mamă şi soţie, şi uneori gazdă faţă de prietenii care vă vizitau. Bobiţă a fost primit şi el în Uniunea Compozitorilor.
Datorită calităţilor tale native ai fost repede îndrăgită de foarte multă lume – bărbaţi, femei – începând cu marele Mihail Jora, care v-a şi cununat, factor tonic în condiţii de sărăcie şi umiliri la tot pasul.
După un timp mi-a venit şi mie rândul să mă-nsor! Calculând prietenii din jurul meu de atunci am ajuns la concluzia că perechea care merită să mă cunune religios sunteţi voi, tu şi cu Bobiţă.
Eram în plin leninism, ateism şi toate celelalte caracteristici (1959). Voi aţi acceptat invitaţia cu plăcere. Din cauzele menţionate am hotărât să facem nunta religioasă secretă, la Predeal, fără niciun invitat, unde, după ce ne-am aşezat la Hotel Carmen (singurul care era în aceea vreme acolo (1959) am mers la mica bisericuţă de la intrarea în Predeal (dinspre Azuga) care, înainte fusese mănăstire, ca şi acum, şi unde slujba religioasă a fost făcută de popă şi ţârcovnic naşii (voi) şi mirii (noi). Seara o cină la restaurantul Hotelului, iar dimineaţa următoare voi aţi plecat la Bucureşti, noi mai rămânând câteva zile.
Tu ai îndrăgit-o foarte tare pe Mira, soţia mea, de la început, având o atitudine aproape maternă, deşi între voi era o diferenţă doar de 8 ani. Şi de asta întâlnirile noastre cu voi era o plăcere. Între noi patru s-a creat o tradiţie: de ziua căsătoriei noastre veneaţi voi pe la noi, obligatoriu, oficial, sărbătoare, la care mai erau invitaţi aleatoriu şi alţi prieteni deai noştri. În schimb, tot obligatoriu (de plăcere), de Crăciun şi Paşte noi eram invitaţii voştri.
Aşa se face că 56 de ani ne-am văzut obligatoriu la voi sau la noi, vizite la care mai erau invitaţi şi alţi prieteni de-ai noştri sau ai voştri. La aceste întâlniri aveau loc discuţii vesele, intelectuale, cu muzică şi de la mine şi de la voi, de la Bach la Bentoiu, cu prieteni intelectuali, scriitori, critici, pictori, cu multe discuţii, unele interminabile pe probleme de cultură.
La voi, tu erai o gazdă excelentă, cu acel zâmbet de neuitat, care făceai de Crăciun nişte sarmale mici care ţi se topeau în gură. (Pe această temă am mai scris cândva că valoarea sarmalelor ţine de inteligenţa creatoarei).
Bobiţă ne punea vreo muzică mai rară sau foarte interesantă, cu discuţii foarte aprinse în care participai activ şi tu, cu întrebări profunde, care generau alte discuţii.
Când aţi împlinit 50 de ani (cred) de căsnicie, voi care ajunseseţi nişte nume celebre, n-aţi invitat la voi decât foarte puţini musafiri (cred că şase, din care doi am fost noi).
De-un Paşte – pe lângă noi la dejun – aţi invitat pe Părintele Stăniloaie cu fiica sa Lidia, cu care ocazie eu v-am prezentat în diapozitive color şi muzică adecvată – în fundal – cele 5 mănăstiri pictate în exterior din Bucovina, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore şi Humor.
Tu, Annie, ai evoluat excelent din punct de vedere al creaţiei. Pe lângă traduceri, ai scris poezii. Acest eveniment a fost mai deosebit, deoarece poeziile le-ai scris în franceză (tu ai fost bilingvă fiindcă mama era franţuzoaică din Elveţia). De ce în franceză? La întrebarea mea mi-ai spus că poeziile nu le poţi scrie în română, ci numai în franceză. Ele sunt superbe, de o frumuseţe excepţională.
Au urmat scriiturile în proză (în româneşte) care au culminat cu ultimele titluri memorabile Timpul ce ni s-a dat, carte foarte apreciată de toţi criticii literari, începând cu Nicolae Manolescu, cel care-ţi acordă spaţii mari în Istoria critică.
Întâlnirile de la noi unde mai erau invitaţi aleatoriu şi alte personalităţi îmi amintesc de o discuţie teologică între Bobiţă şi scriitorul Mircea Ciobanu, amândoi foarte culţi în Teologie, care s-a terminat cu scorul de 1-0 în favoarea lui Bobiţă.
A fost o perioadă, ani buni, când aniversarea căsătoriei noastre o făceam la Predeal pe Cioplea, cu voi şi cu Mircea Pop şi Marta – soţia lui Mircea şi sora lui Bobiţă. Acolo trăgeam la vila Căprioara (a mareşalului) sus pe Cioplea. Nu se construise încă Hotelul Cioplea. Aflasem secretul că, dacă luai camerele nr. 2 şi 3, luai în fond apartamentul mareşalului, care mai avea şi o sufragerie uriaşă, cu şemineu mare, care-i plăcea lui Dudu (prepuberă) pe care se aşeza fiind „locul ei preferit”. Acolo puneam mâncarea adusă de la Bucureşti în rucsac plus magnetofonul sonet duo (13 kg) cu muzică. Dans, precum orice tineri.
Am atâtea amintiri cu voi şi din Bucureşti şi de la munte şi de la mare, amintiri care ar umple uşor o carte.
Îmi amintesc de una în care a participat şi Dudu, fiica voastră, preadolescentă. În acea perioadă pe Dudu am dus-o să vadă atelierele lui Alin Gheorghiu şi Marcel Chirnoagă. Cum la Marcel se găsea de băutură tot timpul, de toate felurile, Marcel i-a oferit şi lui Dudu puţină vodkă. Pentru ea a fost un eveniment, cine a mai băut vodkă la vârsta ei într-un atelier de artă al unui mare artist?
Precizez că ea este o personalitate excepţională, care a luat tot ce a fost mai bun de la tine Annie şi Bobiţă.
La întâlnirea de la noi, pe care am anunţat-o, către sfârşitul mesei, i-am dat şi ei puţină vodkă. Dacă până atunci s-a comportat normal, cu mult umor, după aceea s-a dezinhibat. Prima ţintă a fost chiar Bobiţă. Reieşea că voi, ca părinţi, n-aţi considerat-o copil, ci adult cu avantaje şi dezavantaje egale cu cei adulţi. Şi a început nişte atacuri la adresa lui Bobiţă pentru toate mizeriile pe care i le-a făcut el ei când era mică, că n-a iertat-o niciodată de greşelile făcute şi multe, multe altele. Bobiţă în înţelepciunea lui, zâmbind, n-a scos o vorbă, a tăcut mâlc.
După ce a obosit cu el mi-a venit mie rândul. Să fac o precizare: eu la telefon vorbesc foarte telegrafic, nu-mi place taifasul, aşa că totul decurge rece, precis.
Dudu: „Şi tu, care mă iubeşti atât de mult, de ce eşti aşa de urâcios cu mine când vorbeşti la telefon? Parc-ai fi un membru de Partid!”. Ma blocat. Acesta era calificativul cel mai rău pe care îl putea da.
Dragă Annie, ştiu că atunci când veneaţi la noi de Ziua aniversară, te gândeai anticipat cu plăcere la gogoşarii în oţet pe care-i făcea Mira.
Deşi erai foarte cultă în toate domeniile, chiar şi în arte plastice, ce să mai spun de muzică, aveai un grad foarte mare de înţelegere. Miamintesc când te-am dus odată la o expoziţie Chirnoagă la Dalles, nu ţi-a plăcut. Este adevărat că monştrii lui Marcel nu plac oricui. Totuşi la plecarea de la expoziţie mi-ai spus: „Chiar dacă nu-ţi place nu poate să nu te impresioneze prin forţa şi expresivitatea creaţiei lui”.
Dragă Annie, prin felul meu de a fi, de a mă comporta, datorită şi profesiei de clinician, am ascultat numeroase destăinuiri, spovedanii, de la zeci, zeci de persoane de ambe sexe, care ştiau că acele destăinuiri vor merge doar cu mine pe drumul fără întoarcere. Au fost situaţii când mi s-au destăinuit dintr-un cuplu amândoi, şi el şi ea, personalităţi remarcabile, chiar prieteni de-ai mei de la care am aflat amănunte enorme, extraordinare. Era o situaţie extraordinară când mă întâlneam cu amândoi şi vorbeau de una de alta, fără ca vreunul să ştie (bineînţeles) că şi celălalt mi s-a destăinuit.
În această situaţie m-am găsit şi faţă de tine! Stai liniştită! Nimeni nu va afla discuţiile noastre. Tu ai simţit nevoia să mi te spovedeşti şi nu odată, fapt care te-a uşurat, motiv pentru care am cunoscut dimensiunea uriaşă, totală, a fiinţei tale, eu de data asta ca duhovnic!
Nu uit că, de asemenea, de multe ori mi-ai spus: „Sunt fericită că exişti!”
Timpul a trecut. Voi aţi săltat profesional, Bobiţă a devenit celebru prin creaţia sa, prin orchestraţiile făcute unor opere enesciene, decorat cu cele mai înalte distincţii. Tu ai avut mare succes cu cărţile tale. Dudu, la catedra ei de canto de la Conservator, a avut mari succese la Lausanne.
Şi totuşi... felul tău distins, blând, cald, cu acel zâmbet de neuitat a început să pălească. Prima dată când am remarcat a fost cu ocazia poveştii cu un taximetrist care te-a tras pe sfoară. Reacţia ta n-a fost a unei fiinţe normale. Te-ai lăsat păcălită. Încet, încet, lipsa de memorie, progresivă, reactivitatea scăzută, vorbirea, mersul, au sugerat că intri în... Alzheimer. Ce ţi-a rămas neschimbat a fost zâmbetul.
Boala ta a evoluat la început lent. Aşa se face că aveai net simptomele când eu te-am condus la o lansare de carte, alături de criticul Dan C. Mihăilescu, la librăria Humanitas, Cişmigiu. La sfârşit ai luat cuvântul, spre marea mea grijă şi emoţie, dar vorbirea ta calmă, lentă, simptom al bolii, n-a fost observată, crezânduse doar că asta e distincţia ta de totdeauna.
Ce ţi-a rămas neschimbat a fost zâmbetul. Mi-a rămas în imagine, obsedant, şi nu mă va părăsi niciodată, zâmbetul tău neschimbat, blajin, fin, distins, plus vocea ta caldă, blândă.
Totul s-a petrecut în liniştea, liniş tea ta de totdeauna, care a culminat cu „stop cardio-respirator” ireversibil, după care fizionomia ta de neuitat, s-a relaxat, revenind la cea pe care am cunoscut-o în mai 1951!
Am cunoscut în viaţa mea mii, zeci de mii de oameni.
Dintre toţi aceştia, şi după ce te-am cunoscut atât de bine, tu ai rămas cea mai nobilă fiinţă morală pe care am cunoscut-o.
Drum bun, dragă Annie! Dumnezeu să te ierte!

2.01.2016

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara