Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Antologia provinţialului de Cosmin Ciotloş

Surprinzător răsfăţul Oltiţei Cântec în primele pagini ale prefeţei, care însoţeşte volumul Antologia dramatIS ! La întrebări aproape naturale, ţinând de felul în care a luat naştere formatul teatral înmatriculat sub acest nume sau de felul în care a fost alcătuită baza de selecţie a autorilor, ea dă replici cumva dezacordate, în raport cu propriile intenţii. Întâi, după modelul tuturor ideilor de succes, şi aceasta pare a fi venit, neanunţată şi nechemată, de la sine. Apoi însă, un asemenea lucru banal nu trebuie niciodată recunoscut public, din motive de orgoliu artistic: "Nu fusesem prea inspirată cu răspunsul meu ! Post factum, deci prea târziu, mă gândeam cum aş fi putut să-i prezint complicatul proces de elaborare: nopţi nedormite, zile de frământări, sinapse ramificate puse la treabă, variante circulându-mi cu viteză prin minte...Dar asta ar fi însemnat să exagerez."
Personal, cred că abia acest du-te-vino infinit explicativ reprezintă o exagerare. Atâta vreme cât unii dintre cei mai interesanţi prozatori ai momentului sunt ieşeni şi cât ei se dovedesc preocupaţi în mod activ de teatru, nu văd de ce am continua să vorbim repetitiv despre idee, în loc să apreciem, din capul locului, curajul. Prezenţa laolaltă a celor trei - Dan Lungu, Cătălin Mihuleac şi Lucian Dan Teodorovici - nu are de ce să mire pe cineva, decât, eventual, odată ce li se adaugă noul statut, de dramaturgi. Cel mult lipsa din echipă a lui Florin Lăzărescu poate nedumeri o vreme, în ciuda faptului că, aproape şcolăreşte, acesta a beneficiat de o învoire întemeiată.

Trecând acum la volumul propriu-zis, să notăm că, sub raport scenic, el nu e decât anexa spectacolelor-lectură, desfăşurate în noiembrie 2006, la Teatrul Luceafărul din Iaşi. Pentru prima dată, textele celor trei au avut parte de o reprezentare, în sensul real al cuvântului. Ceea ce e, fără doar şi poate, o reuşită. Şi nu una de neglijat. Desigur, din perspectiva cititorului, problema subordonării genurilor se pune exact invers, aşa încât evenimentul reprezintă un pretext pentru întâlnirea cu scrisul câtorva foarte buni - şi foarte gustaţi - prozatori.
Se ridică întrebarea - pe deplin justificată editorial - în ce măsură cartea ar fi putut apărea în lipsa proiectului teatral pus la cale de aceeaşi Oltiţa Cântec. S-ar fi încumetat cei trei să se asocieze într-o formulă atât de exigentă? S-ar fi lăsat tentaţi de conjunctură să scrie, în locul tripticului, o singură piesă la şase mâini? S-ar fi bazat pe girul exclusiv al criticii literare, fără a încerca marea teatrului, măcar cu degetul? Înclin să cred, precaut, că nu.

Prolific cum este, Dan Lungu n-a dezamăgit niciodată în proză. Şi, câtă vreme au prioritate anumite virtuţi narative ori sensibilităţi acustice, n-o face nici în Nuntă la parter. Deşi universul concentraţionar de acolo, cazon sau spitalicesc, cu vădite trimiteri către istoria românească recentă, nu-l prea prinde pe acest autor dispus mai degrabă la eforturi de atenţie decât la sclipiri de fantezie. De frica superiorilor, cei nouă soldaţi fac tot posibilul să-şi camufleze numele, în aşa fel încât diferenţierea lor implică - fără drept la replică - depersonalizarea. Onomastica cedează, de nevoie, în faţa aritmeticii. Privându-se de unul singur de asemenea delicii ale concretului, Dan Lungu are cel mai mult de pierdut. Devenite neinteresante în cercul lor închis, personajele alunecă, nu o dată, pe lângă poveştile care se rostesc în jurul lor. Emblematice sunt tablourile în care fiecare se simte dator să-şi deruleze nostalgiile pradă câte unui tenace acces de autism: "SOLDATUL II: Acasă am un vecin care are magnetofon. Un Majak de toată frumuseţea. Şi o grămadă de benzi. O geantă!! SOLDATUL I: Îmi place să mă afund într-un fotoliu pufos, să mănânc dulceaţă şi să ascult muzică. SOLDATUL II: La el făceam bairamuri... Băieţii şi fetele de pe stradă... puneam bani, luam de băut... dansam... ne distram... El n-a pus niciodată bani, el era cu Majakul. SOLDATUL I: Să ascult discurile de la tata... SOLDATUL II: Băieţi şi fete frumos îmbrăcate... mirosind a parfum mişto, bulgăresc... de trandafiri... Dar nici unul n-avea o dungă ca a mea la pantaloni... şi nici lustru la pantofi ş...ţ SOLDATUL I: Să beau un ceai de fructe de pădure... SOLDATUL II: Eu nu, niciodată nu m-am îmbătat ca porcul, să vomit... Nu, absolut niciodată! SOLDATUL I: Şi mama să facă tartă de piersici... să povestească despre unchi şi mătuşi, verişori şi ve­rişoare... despre lecţiile de pian." (pag. 58) Uneori, şinele acestea ale discursului se mai intersectează, cuvintele iau faţa personajelor, iar atunci lumea Nunţii la parter îşi deschide inspirat graniţele către aceea, mult mai permisivă, a Băieţilor de gaşcă.
Mai aproape de minimalismul reportericesc marca Dan Lungu e, în schimb, încă din titlu, piesa lui Cătălin Mihuleac, Viaţa şi posteritatea unui beneficiar de funeralii judeţene. În numai două acte încap, regu­lamentar, ultimele secunde ale AUTORULUI - care poate fi oricine, de la cel condamnat de structu­ralişti şi până la semnatarul acestei scenete morbide - şi cele dintâi clipe ale învierii lui sistematice sub blitzurile turiştilor orientali. Din ce obscură pricină medicală s-a stins, într-o garsonieră confort trei, scriind o propoziţie premonitorie, nu vom putea afla. Tot astfel, nu vom şti vreodată prin ce minune mediatică, surescitarea vizitelor postume reuşeşte să-i redea, preţ de câteva minute, suflul vital. Alegoria, palidă, e piesa de rezistenţă a textului, altminteri minuscul. "BLONDA: Da, l-am înşelat, iar el a aflat. Întâi a vrut să mă ucidă, apoi şi-a cerut iertare, mi-a spus Ťiartă-mă, chiloţelul meu cu danteluţăť. Până la coadă, a scris cartea Garsonieră memorială confort trei. ADMINISTRATORUL: Carte în care ne aflăm cu toţii, şi ne simţim excelent. B|TRÂNA: Ce să-i faci, nu poţi trăi doar din pensie. Copiii s-au împrăştiat la dracu-n praznic...TURIŞTII: Vreţi să spuneţi că ne citeşte cineva, chiar acum ? (Îşi aranjează ţinuta.) Oh, nici nu visam! E cea mai minunată experienţă turistică din viaţa noastră. B|TRÂNA: Se uită lumea la noi, maică! Dacă nu s-ar uita, am pieri de foame. ADMINISTRATORUL: Suntem, orice-ar spune unii sau alţii, muzeu cu pretenţii. BLONDA: Chiar pretenţii exagerate. Eu l-am înşelat în beneficiul artei: dacă n-o făceam, nu eraţi aici..." (pag. 121) Fără să se plaseze confortabil în afara reproşului, Mihuleac atacă teatrul dinspre jurnalismul faptului divers, transformat de necesităţile pieţei nu în relatare profesionistă, ci în curată - stilistic - melodramă.

În sfârşit, Lucian Dan Teodorovici îşi exercită cel mai bine dintre toţi deprinderile paraliterare. Scenarist de film şi televiziune, el are, din trioul Antologiei..., cel mai acut simţ al construcţiei dramatice. La el actanţii sunt cea mai fidelă întruchipare a ideii de actant, la el sudura intervenţiilor succesive lasă loc aşteptării, la el atmosfera internă există dincolo de posibilul rezumat de pe afiş. Ce se petrece într-o piesă intitulată Elefanţi roz. Elefanţi galbeni. Şi oameni e descriptibil, aş zice, în termeni de flux magnetic. Apariţia şi dispariţia unui personaj fără identitate - făcând formal parte din decor şi fiind, acolo, expediat drept un ins care trebuie "să poarte un costum galben, pantofi galbeni, şosete galbene, cămaşă galbenă şi cravată galbenă" şi să aibă faţa şi părul vopsite în aceeaşi culoare primară - dă celorlalte individualităţi din scenă, porniri emoţionale de necontrolat. Burghezi tipici, moliereşti în felul lor, B|TRÂNUL, CEL|LALT B|TRÂN, FEMEIA TÂN|R|, DOAMNA, ADO­LESCENTUL şi SO}UL îşi văd, în promenada lor anostă printr-un parc anodin, de micile meschinării cotidiene. Preocupaţi ba de aforismele cine-ştie-cui privitoare la trecerea anilor, ba de fiorii erotici pe care noua coafură îi poate inspira, ba de câte-o ţigară obţinută, în trecere, fără vreun ban, aceste fantoşe atât de obişnuite explodează la fiecare ieşire din prim-plan a PERSONAJULUI GALBEN. Evadate din cuşca raţională pe care acesta pare s-o instituie netulburat, creaturile molatice ale lui Teodorovici devin, ca în proiecţiile religioase apocrife, stăpâniţi de o - momentan - irepresibilă iubire a aproapelui. Invidiile se domolesc, răutăţile se estompează, săruturile nu mai contenesc. Bizareria e convertită în haz imediat ce gestionarul acestor mărunte libertăţi revine, autoritar, din culise. Ruşinea care-i cuprinde pe toţi nu pare să aibă o referinţă stabilă, dar are, s-ar spune, tradiţie.

De fiecare dată, chiar şi atunci când ţintă a îmbră­ţişării sunt câţiva norocoşi din public, retragerea e la fel de timidă: "DOAMNA (în fustă şi sutien, venind în faţa scenei, privindu-i pe spectatori): Iubim lumea întreagă! SO}UL (în chiloţi şi tricou, venind în faţa scenei, privind spre spectatori): Vă iubim! Toate personajele coboară pe rând de pe scenă şi încep să îmbrăţişeze spectatorii, să-i sărute, să le facă declaraţii de dragoste. În acel moment, PERSO­NA­JUL GALBEN revine şi se aşază pe scaun. PERSONAJUL GALBEN (spre sală, rar, cu voce puternică): Inorogul, calul înaripat, vasiliscul, elefanţii roz şi elefanţii galbeni..." (pag. 196) Pasul înapoi e acum - într-un astfel de fundal ce aminteşte de dresaj - dramatic.
Să ne înţelegem, altminteri decât la paşoptişti, rezervele sunt legate de Antologie, iar admiraţia - de aceşti provinţiali care fac, de ani buni, vogă în Capitală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara