Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
antropomorfism (povestea de dragoste) de Alex. Ştefănescu

discuţia dintre puicuţa albă, înfiorată de presimţirea iubirii, şi găina bătrână, edificată şi blazată în ceea ce priveşte dragostea, continuă cu o diatribă a acesteia împotriva cocoşului:

„Dar cucoşul – ce netrebnic! nestatornic! – este drept:/ Când el suliţa iubirei în adâncu-ţi suflet bagă,/ Te simţi dusă chiar în ceruri – uiţi pe-o clipă lumea-ntreagă,/ Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept.// Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită./ Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;/ Mori de sete şi de foame, nici un sâmbure de rouă,/ Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.“

Eminescu parodiază cu vervă retorica sfătuitoarelor vârstnice – personaje în romanele sentimentale – din dialogurile lor confidenţiale cu tinerele îndrăgostite. Toate susţin că bărbaţii sunt seducători de profesie şi că, după ce conving o fată să le cedeze, o abandonează. Şi toate, pentru a câştiga încrederea fetelor lipsite de experienţă, le mărturisesc cu sinceritate că este, într-adevăr, o mare plăcere să faci dragoste, adăugând însă că această plăcere se plăteşte ulterior cu multă suferinţă:

„Când el suliţa iubirei în adâncu-ţi suflet bagă,/ Tesimţidusă chiarînceruri– uiţipe-oclipă lumea-ntreagă,/ Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept.// Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.“

În mod neaşteptat, tocmai instructajul, menit să le ferească pe tinere de experienţe nefericite, le trezeşte acestora interesul faţă de sexul opus. Ele reţin doar ideea de plăcere şi ignoră avertismentul. Bun cunoscător al psihologiei, poetul rezumă spectaculos eşecul acţiunii pedagogice:

„Sfătuiri contra iubirei/ O-nvăţară ce-i iubirea.“

Remarcăm şi modul cum se joacă Eminescu cu aluzii deocheate la actul sexual – „Când el suliţa iubirei în adâncu-ţi suflet bagă“ – într-un stil care nu-l prinde şi pe care îl foloseşte, totuşi, stângaci, numai pentru a fi pe placul asistenţei (şi al unor eminescoloage de mai târziu).

Căutând efectul comic, poetul plasează apariţia cocoşului ademenitor exact în timpul lecţiei de prudenţă şi abţinere pe care i-o administrează găina înţelepţită puicuţei naive. Şi bineînţeles, într-o secundă, toată învăţătura primită se spulberă:

„Cum vorbeau înţelepţeşte ce s-audă şi să vadă?/ După gard străin cucoşul se preîmblă-ncet turceşte./ Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filosofeşte,/ Ea ascultă cu iubire cucoşeasca serenadă.// Ah! amorul îi pătrunde prin ureche; ’n van bătrâna/ O ciupeşte-n cap cu ciudă, vrea s-o ţie de aripă;/ Ea se smulge şi aleargă tremurândă într-o clipă,/ Printre gard priveşte dulce l-arătarea lui păgână.“

Dezamăgită de rezultatul efortului ei pedagogic, matroana se retrage, făcându-şi cruce „cu-a ei labă“, dar, profitând de întunericul din poiată, nu pierde ocazia să înghesuie un pui aflat prin preajmă. Scena este încă o ilustrare a artei de comediograf a lui Eminescu, care, depăşind clişeul bătrânei virtuoase din romanul sentimental (de obicei o guvernantă transformată, după trecereaanilor, într-unfeldeconsilieră adomnişoarei crescute de ea), o divulgă pe sfătuitoare ca pe o ipocrită şi ca pe o nostalgică a aventurilor din tinereţe.

„Iar bătrâna cruce-şi face cu-a ei labă şi gândeşte:/ Tinereţă, tinereţă! şi oftând intră-n poiată;/ Apărată de-ntuneric ipocrita cea şireată/ Pe un pui nevrâsnic încă alterată-l pricăjeşte.“

Este probabil că acest comic de situaţii i-a rămas în minte lui Eminescu de pe vremea când urmărea, din cuşca lui de sufleur, spectacole cu comedii franţuzeşti. Dacă s-ar putea dresa găini ca să joace teatru, poemul Antropomorfism ar putea fi pus în scenă şi s-ar bucura, fără îndoială, de succes. În poeziile sale grave, Eminescu foloseşte un vocabular minim, care coincide în linii mari cu fondul principal de cuvinte al limbii române.

În poeziile satirice, el recurge, dimpotrivă, la un lexic bogat până la excentricitate, exploatând şi argoul, şi franţuzismele, şi terminologia ştiinţifică, şi expresiile latineşti şi tot ceea ce mai găseşte în uimitoarea lui memorie lingvistică.

Funcţionează aici un instinct artistic sigur. Numai cuvintele vechi, şlefuite de o îndelungă folosinţă şi cunoscute de toată lumea, pot exprima esenţialul. Sunt ele şi suficiente? Nu. Dar combinarea lor este practic infinită. Geniul lui Eminescu constă tocmai în capacitatea de a asocia într-un mod inventiv, nemaiîntâlnit cuvintele cele mai simple, pentru a valorifica expresivitatea lor latentă.

În poeziile satirice (ca şi în articolele de ziar concepute ca pamflete), poetul utilizează, dimpotrivă, toate resursele lexicale de care dispune, le risipeşte, face paradă de neologisme şi termeni exotici. Prin aceasta sugerează faptul că nu mai este vorba, ca în poeziile grave, de el însuşi, ci de un discurs exterior lui, de o parodiere a vorbăriei din spaţiul public. În acest registru stilistic este compus monologuldizertaţ ie despre frisoanele erotice pe care i le provoacă unei femele prezenţa masculului:

„Unde este învăţatul cu talent fonognomonic/ Să compuie un compendiu despre blândele impresii,/ Ce un sunet numa-l naşte în simţirile miresei,/ Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!!

Cuvinte ca fonognomonic sau compendiu nu şi-ar fi putut găsi locul în O, mamă..., Rugăciunea unui dac, Atât de fragedă etc. Sonoritatea lor de neologisme sugerează emfaza discursului ostentativ-doct şi generează umor.

Pentru amplificarea comicului, Eminescu mai introduce în scenă un personaj, claponul, care seamănă cu cocoşul şi totuşi nu este cocoş. Ce anume îi lipseşte ca să fie cocoş, iată întrebarea care o frământă pe inocenta puicuţă şi îi amuză pe ascultătorii poemului. Aceştia intră într-o relaţie de complicitate cu autorul şi se simt flataţi constatând că el contează pe inteligenţa lor. (Este mecanismul de măgulire care funcţionează întotdeauna în receptarea unui text literar şi explică succesul garantat al stilului aluziv):

„El [claponul] reintră în chilie, iar puicuţa stă pe gânduri,/ Şi mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoş –/ «Ce-i lipseşte lui Chirilă, ce au verii lui fieroşi/ Şi el n-are?». –Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri.“

(De un comic subtil este şi modul cum claponul se arată ţanţoş de condiţia sa, pretinzând că gospodina l-a castrat pentru ca el să se poată dedica netulburat de patimi filosofiei.)

Romeo al galinaceelor se află dincolo de un gard, astfel încât Julieta lui trăieşte deznădejdea de a nu-l putea întâlni. Mai rău decât atât, gospodina care are grijă de curte îl loveşte pe cocoş cu mătura tocmai când el îşi ia avânt să treacă peste gard în zbor. Redusă la scara unei idile între orătănii, drama lui Romeo şi Julieta devine insignifiantă şi hilară. Micşorarea a ceva măreţ este încă o sursă de comic valorificată cu competenţă de comediograf de Eminescu.

Până la urmă tot fecioara (considerată prin tradiţie „ruşinoasă“, dar suspectată mereu în snoavele şi poeziile populare de simulare a sfielii) este cea care trece la acţiune, urcând noaptea pe o căpiţă şi sărind peste gard.

Escapada se încheie cu bine. Cocoşul, ca un soldat pregătit mereu, şi ziua, şi noaptea, de atac, îşi face prompt apariţia din întuneric:

„Dar de-odată el s-arată – ruşinoasă vrea să sboare,/ El aleargă după dânsa – cum ar vrea şi cum n-ar vrea;/ Cum îi place să /se lase prinsă. Sub aripa-i grea,/ Ea se simte fericită, deşi-afectă supărare.“

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara